Cuvântul acesta defineşte, din punctul meu de vedere, cel
mai bine ce se petrece în aceste zile în România [o mică precizare pentru
"plagiat-hunters": titlul acestei postări reia, în ghilimele,
titlul cărţii lui Gary Shteyngart, însă nu o face din perspectiva vreunei
legături cu subiectul cărţii, ci pentru că senzaţia pe care o încerc în
ultimele zile avea nevoie de un nume şi acesta se potrivea ca o mănuşă].
Cei care vizitează blogul meu, nu foarte mulţi, au constatat
probabil că textele mele nu reprezintă luări de poziţie vizavi de ceva, ci sunt
mai mult gânduri, reflecţii personale, pe scurt, modul meu de a împărtăşi
celorlalţi ceva din mine. Fireşte, sunt atentă la realitatea de zi cu zi, doar o
trăiesc!, sunt la fel de înfuriată, de indignată de lucrurile care se petrec
aici, la noi acasă, în România. Încerc să schimb ce pot, cât pot, dar nu prin
scris, nu pe bloguri. Este alegerea mea!
În ultimele zile însă încerc o stare de rău [eufemistic]
teribilă. Acesta este un motiv pentru care scriu. Un alt motiv, la fel de
egoist, desigur, pentru care scriu acest post, este unul foarte personal: mi-ar
fi extrem de ruşine de mine însămi dacă aş alege să ţin aceste gânduri doar
pentru mine.
Singurul nume care o să apară în acest text este cel al lui
Adrian Năstase, omul Adrian Năstase, nu fostul prim-ministru, nu fostul lider
de partid. Aici este vorba despre omul Adrian Năstase. Este o separare pe
care în calitate de om foarte simplu îmi permit să o fac. Este, din
nou, alegerea mea!
Textul se va referi la modul în care anumite persoane,
instituţii de presă, pro sau contra, au înţeles să reacţioneze vizavi de o
anumită situaţie, mă refer aici la tentativa de sinucidere a lui Adrian
Năstase. Pe aceştia însă nu îi voi numi din următoarele considerente: în primul
rând, o parte dintre aceste persoane, din punctul meu de vedere, merită să
rămână "nenumite" [este modul meu de a PROTESTA, fără fular
însă!, faţă de felul în care aceştia înţeleg să se manifeste public], în al
doilea rând, eu nu pun titluri şi nu inserez anumite nume în text cu scopul de
a fi găsite la căutare pe google. Este un lucru pe care doar unii jurnalişti,
fireşte, mari, foarte mari, îl fac. Bineînţeles, doar pentru a transmite mesaje de
extremă importanţă şi pentru a fi siguri că ajung la destinatari!
Pentru a fi foarte clară: nu discut aici despre condamnarea
lui Adrian Năstase, nici nu-mi dau cu părerea despre cât de bun sau rău a fost
acesta. Nu îi plâng de milă, însă nu pot să-mi stăpânesc senzaţia de milă
pentru noi, ceilalţi, care zi de zi ne afundăm puţin câte puţin într-o soi de
indiferenţă ucigătoare.
În faţa unor manifestări de ură extremă, unele la limita
patologicului, fluturate de posturile de televiziune înfometate de rating,
întoarcem privirea în altă parte, spunem "asta nu ne priveşte", nu ne
afectează, suntem oricum prea mici sau spunem "lasă că a
meritat-o".
Ce m-a şocat în aceste zile nu a fost desfăşurarea masivă de
forţe care să relateze minut cu minut ultimele clipe ale lui Adrian Năstase în
libertate, ci frenezia bolnavă care a urmat gestului lui Adrian Năstase.
Acuzele de laşitate, de înscenare a sinuciderii, protestul
fularelor " însângerate" cu sos de roşii m-au speriat şi mi-au dat
măsura subsolului în care am ajuns.
Am văzut oameni susţinând sus şi tare că Adrian Năstase nu
avea dreptul să se sustragă justiţiei, nici chiar prin moarte. Scenarii
halucinante care să explice cum trebuie să se facă sinuciderea ca la carte,
altfel nu se pune! Apoi, am văzut oameni cu fulare care protestau?? în
faţa locuinţei lui Adrian Năstase. Nu ştiu de cine voiau să fie văzuţi. De
soţia şi copiii lui Adrian Năstase sau de televiziuni? Bănuiesc că o pancartă
pe care să-şi spună părerea ar fi părut ridicol...de decentă, dată fiind
situaţia.
Psihologi, politicieni şi fireşte jurnalişti au mestecat şi
mestecă şi la această oră semnificaţiile gestului lui Adrian Năstase. Şi fac
acest lucru într-un mod profund indecent.
Orice om cu o mimină doză de bun simt şi bună-credinţă ştie
că modul în care un individ percepe un eveniment cu potenţial traumatic din
viaţa sa poate duce la declanşarea unui şoc psihologic de proporţii. De
aici până la decizia unui act definitiv şi punerea sa în aplicare, nu mai e
decât un pas. Nu trebuie să fii doctor în psihologie ca ştii asta! Trebuie
doar să fii om şi să experimentezi o doză minimă de empatie.
Situaţia psihologică în care se găsesc Adrian Năstase şi
familia lui este una dramatică. Decent ar fi să-i lăsăm să găsească modalitatea prin
care să o depăşească.
Îngenuncherea şi apoi condamnarea lui Adrian Năstase la
închisoare cu executare au fost descrise de unele dintre persoanele
"nenumite", dar apărătoare fervente ale democraţiei şi statului de
drept, ca un triumf al justiţiei. Poate aşa şi este. Atunci, nu ar fi cazul să ne oprim
în acest punct? Examinându-i public şi la oră de maximă audienţă, dacă se
poate, rănile lui Adrian Năstase, târându-l, eventual pe jos, cu cătuşele la
mâni la penitenciarul Rahova ar servi la ceva? Mi-e teamă de răspunsurile pe
care le-aş putea primi...
Imaginea pe care am avut-o în ultimele zile vizavi de Adrian
Năstase a fost aceea a unui om căzut la pământ, fără puterea de a se mai ridica
vreodată, şi căruia necunoscuţi iluştri îi mai aplică un picior, plin de
moralitate fireşte, direct în coaste. Aşa, doar ştie el de ce!
Cred că "civilizat" şi "european"
[acestea sunt cuvintele preferate de obicei de "nenumiţi"] ar fi
să-l lăsăm pe domnul Năstase să-şi ispăşească pedeapsa şi să ţinem mai la
distanţă comentariile şi gesturile publice cu trimitere la aspecte foarte
personale. Altfel, aspirăm degeaba la o societate cvasinormală.
© Copyright Anamaria Cătănuş 2012.
