Oraşul care nu te vrea în el

Nu-mi place Bucureştiul! Ştiu, e deja un truism. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc îmi spun asta. Este un oraş gri, plin - nu, arhiplin-, de maşini, fără trotuare, murdar, fără copaci, fără poveşti. Aşa şi este, însă mie nu de asta nu îmi place. Mie nu îmi place din cauza a ceea ce-mi transmite. Şi asta e o stare de tristeţe, tristeţe adâncă, durere şi furie, multă, multă furie. 

Bucureştiul este ca un copil sfios, care la un moment dat, ce-i drept demult, a părut că poate creşte frumos, corect, drept. Ar fi rămas fratele mai tăcut, poate mai sărăcuţ, al oraşelor-capitală din est sau mai dinspre vest. Nu a fost să fie! 

Zona Piaţa Matache, cu mai multă vreme în urmă....

Au venit oamenii care au dorit o altfel de societate. Şi au impus-o cu forţa. Să le spunem comunişti (dacă nu am să mă lansez aici în dezbateri despre ideologii este din cauză că acest text nu este despre regim politic, ci despre oraş şi despre noi, cei care-l locuim). Şi furia distructivă s-a dezlănţuit! Zone întregi au fost demolate, justificat sau total aiurea, case construite de arhitecţi celebri sau nu, bijuterii arhitectonice au ajuns pe mâna unor oameni care nu ştiau să trăiască în ele. Au fost puţini cei care au îndrăznit să-l apere sub comunism. Era greu, ne era frică, iar frica este un sentiment cât se poate de puternic şi de adevărat. 

Oraşul a supravieţuit! Cu greu, cu răni adânci, trăgându-şi cu greu răsuflarea, aşteptând libertatea. 

Şi libertatea a venit! Greu, cu sânge, dar a venit. Era şansa reconstrucţiei sau măcar a opririi măcelului. 

Nu a fost să fie nici de această dată!

Modul de viaţă pe care ei, cei noi, cei aleşi de noi de data asta, vor să ni-l construiască cere şosele largi, cât mai largi, turnuri înalte, cât mai înalte, şi copaci în ghivece. 

"Bucureştiul suferă, spun aleşii. Trebuie schimbat. Nu poate să respire! Are nevoie de un suflu nou! Bucureştiul are viitorul în faţă!"

O fostă casă superbă....
Zona parcului Luigi Cazzavillan, Bucureşti.

Nu ştiu cum vine asta, dar ce ştiu este că Bucureştiul, încet, încet nu mai are trecut. Vor spune unii: "are poveşti, domne', uite, tocmai am organizat la nu ştiu ce local de tradiţie, şi, culmea vechi domne', vechi, o întâlnire unde am spus poveşti despre Bucureşti". 

Se prea poate. Şi e foarte bine că se întâmplă.  Vom fi nişte oameni mai citiţi, mai cultivaţi, mai elevaţi. 

Dar nu vom fi nişte oameni care vor iubi oraşul care-i găzduieşte. Pentru că oamenii nu protejează şi nu respectă ceea ce nu iubesc, ceea ce nu simt că le aparţine.

Un oraş plin deja de cicatrici, Bucureştiul este zi de zi asediat, umilit, călcat în picioare. Dreptul sfânt la proprietate face ca zeci de case să fie lăsate în paragină, să moară, chiar să li se dea o mână de ajutor să moară mai repede, pentru ca în locul lor să se ridice blocuri, clădiri de birouri sau magazine. N-are a face că noua construcţie, plantata în ce a mai rămas din cartierele sfârşitului de secol XIX, zgârie retina şi bunul-simţ. Se numeşte viitor sau economie de piaţă.

Ceas de ceas, Bucureştiul îşi mai pierde o fărâmă din trecut, din istorie, din valori. Nu ar avea cum să fie altfel, pentru că tot ceas de ceas, noi, cei care-l administram/locuim/beştelim, noi cei care aşteptăm atât de multe de la el, contribuim, direct sau nu, la sluţirea lui.

Ne place sau nu, felul în care arată un oraş spune ceva despre oamenii care trăiesc acolo: ce valori au, ce preţuiesc, cum se raportează la trecut şi, mai ales, cum îşi văd viitorul lor şi al copiilor lor.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?

Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 

Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 

Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.

Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".

Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.

Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 

Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 

Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 

Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.