Instrumente de scris

Stilouri, pene, peniţe, pixuri, creioane... Le iubesc! Pe toate! Niciodată nu sunt îndeajuns de multe, îndeajuns de colorate, îndeajuns de...

Cred că aş putea să mă numesc colecţionară de instrumente de scris sau mai bine nu. Colecţionarii (în percepţia mea) sunt oamenii care adună lucruri din aceeaşi categorie din pasiune, însă dragostea pentru ele, nevoia de a le proteja îi face să se rezume doar la a le privi, nu a le folosi. De asta, cred, că  nu sunt o colecţionară. Eu le strâng pentru a le folosi. 

Între mine şi pixurile, stilourile, pe scurt condeiele mele există o legătură specială. Ştiu de unde le am, pe fiecare în parte. De fapt, îmi pot aminti cu o precizie aproape înfricoşătoare momentul, contextul, locul din care le-am luat. La fel, oamenii care mi le-au dăruit şi cu ce ocazie. Este şi o modalitate de a ţine, mental, legătura cu toate acele locuri, cu toţi acei oameni. 

Iubesc de-a dreptul, şi credeţi-mă, nu exagerez, să scriu de mână. 
Într-o epocă în care tehnologia face paşi mari în fiecare zi, în care Ipad-ul, Iphone-ul sau Mac-ul au devenit "must have-uri" (asta ca să ne păstrăm în limbajul specific epocii), când comunicarea a devenit mai mult online decât offline (ha!), de ce se încăpăţânează unii să mai scrie de mână?

Să fie oare un refuz al modernităţii? O declaraţie de război sau o sfidare la adresa gadget-urilor? Nicidecum! Nu în cazul meu. Mă pasioneză noul. Chiar dacă nu-mi pot cumpăra cele mai noi gadget-uri, aplicaţii, programe, îmi place să le descopăr, să învăţ să le folosesc... Pentru că îmi place noul şi pentru că e necesar. Lumea în care trăiesc seamănă foarte puţin cu cea în care am crescut, iar adaptarea include şi apelul la noile metode de lucru, comunicare...

Revenind însă la condeiele mele dragi... Ele ascund altceva decât un eventual snobism (cel puţin în cazul celor care scriu cu stiloul se spune că aceştia trădează eleganţă şi snobism în egală măsură).

Între instrumentele mele de scris şi gândurile, sentimentele, stările mele de spirit există o legătură de dependenţă. Se alină unele pe altele, se completează, se determină. La fel cu inspiraţia.

Cele mai multe dintre textele de pe acest blog au fost scrise mai întâi de mână. Pe agende, pe hârtii colorate... Apoi au fost culese în calculator, pentru a-şi găsi drumul către voi.

Ce pierdere de timp, ar putea spune unii!

Poate, dar nu pentru mine. Scrisul de mână mă ajută să-mi adun gândurile, să le sistematizez. Scrisul de mână, de mâna mea, nu e doar ceva personal, ci este o mărturie în timp a ceea ce am fost eu. Trădează momentele de bucurie, atunci când literele sar sprinţare pe foaia de hârtie, tristeţea, supărarea sau enervarea, atunci când sunt apăsate, mai mai să rupă hârtia, sau aliniate milităreşte, dragostea, atunci când sunt rotunjite, ordonate şi adresate persoanelor dragi.

Scrisul de mână te învaţă să aştepţi, să aştepţi ca destinatarul să primească o scrisoare, un cadou, o vedere trimise poştă, să aştepţi o reacţie, un răspuns...

La fel, scrisul de mână are un efect terapeutic. E o modalitate de a încetini iureşul ameţitor al gândurilor noastre, nu întotdeauna pozitive.

Astfel stau lucrurile cu instrumentele mele de scris...

Şi după-amiază, după ce se va fi potolit  zarva unei zile de duminică, voi alege o hârtie colorată şi un stilou care să se potrivească  stării mele de spirit şi, poate, voi mai scrie o poveste...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Bonjour tristesse

La textul acesta mă gândesc de câteva luni deja. Mi se pare necesar, actual şi, posibil, util. Subiectul însă e sensibil, fragil, aş putea spune. Genul ăla de subiect pe care nu ştii de unde să-l începi, cum să-l tratezi. Genul de subiect despre care oamenii preferă să păstreze tăcerea. Doar că în cazul ăsta tăcerea nu vindecă şi, în niciun caz, nu ajută. Aşa că azi o să vorbesc despre unele dintre "suferinţele sufletului": depresia, anxietatea şi atacul de panică.

Un lucru aş vrea să fie clar de la început: nu sunt psihiatru sau psiholog, nu am niciun fel de pregătire specială în acest domeniu. Sunt doar o persoană care a citit nişte lucruri, s-a interesat de aceste probleme şi, poate, are un simţ de observaţie ceva mai dezvoltat. Nu am pretenţia că pot descrie ştiinţific, specializat ce înseamnă aceste suferinţe ale sufletului. Nici nu-mi propun asta! Ce-mi propun, însă, este să aduc în atenţie nişte probleme cu care se confruntă mulţi oameni, mai mulţi decât sunt dispuşi să recunoască, şi să scriu un pic, într-un limbaj mai simplu, ce înseamnă anxietatea, depresia, cât de important este să ne dăm seama că traversăm o astfel de situaţie şi, mai ales, cât de important este să căutăm ajutor.

Cu câteva zeci de ani în urmă, e adevărat la începutul secolului trecut şi mai înainte chiar, nu se vorbea despre depresie, ci despre melancolie, ca o formă persistentă de tristeţe. 
La fel, nu se vorbea despre anxietate, ci despre persoane mai temătoare, poate excesiv de sensibile.

Lucrurile s-au schimbat, vieţile noastre, mai bine zis ritmul vieţii noastre a devenit din ce în ce mai alert, aşteptările pe care avem de la noi sau de la cei apropiaţi au devenit din ce în ce mai mari, dezamăgirile mai multe decât bucuriile...

Anxietatea, depresia au depăşit graniţele nomenclatoarelor medicale, de diagnostice, devenind termeni uzitaţi în limbajul cotidian. Dacă sunteţi atenţi, o să constataţi că cei din jurul nostru le folosesc foarte des. De câte ori nu aţi auzit: "ma simt deprimată", "sunt anxioasă".

Dar ce sunt anxietatea, depresia ş.a.m.d.?

Anxietatea e acea tulburare caracterizată prin teamă sau îngrijorare excesivă, constantă, continuă. Nu este acelaşi lucru cu îngrijorarea sau teama resimţite în situaţii care sunt sau pot deveni periculoase. Este firesc să-mi fie teamă dacă văd un animal sălbatic sau dacă mă intersectez cu o haită de câini agresivi. Anxietatea însă presupune o teamă constantă care vizează unul sau mai multe segmente ale vieţii. Uneori este determinată de evenimente concrete, traumatizante (doliu, ieşirea dintr-o relaţie, pierderea locului de muncă), alteori însă are la bază percepţii distorsionate, nerealiste asupra unor lucruri, comportamente care s-ar putea întâmpla, dar despre care, în mod real, nu avem nicio certitudine că se vor întâmpla. Perfecţioniştii se confruntă deseori cu anxietatea de performanţă, adică, mai simplu, dorinţa de a face totul bine, tot timpul şi teama aferentă că niciodată nu va fi suficient de bine.

Anxietatea persistentă reprezintă o bază solidă pentru apariţia atacului de panică. Acesta se caracterizează prin experimentarea într-un timp relativ redus, 10-15 minute, dar care poate părea o veşnicie, a unor senzaţii fizice  şi psihice extrem de neplăcute: palpitaţii, greaţă, ameţeală, senzaţie de derealizarea, depersonalizare, teama că urmează să se producă un atac de cord sau că persoana în cauză este pe punctul de a-şi pierde minţile. O descriere foarte bună a simptomelor atacului de panică, dar, şi mai important a ceea ce se întâmplă în corpul unei persoane în momentul în care se produce un atac de panică, aparţine psihologului Gabriel Dinu.

Toţi cei care au experimentat atacuri de panică ştiu cât de neplăcute sunt (descrierile merg mai mult spre ceva groaznic), însă tot aceştia ştiu că atacul de panică trece. La fel de adevărat este însă faptul că dacă acestea se repetă, devin "obişnuinţă", rezolvarea trebuie să aibă în vedere apelul la o terapie dedicată acestui tip de probleme (terapia cognitiv-comportamentală are, până la acest moment, rata cea mai mare de reuşită în diminuarea stărilor de anxietate, panică) şi, în unele cazuri, apelul, pentru o anumită perioadă, la medicaţie specifică.

În ceea ce priveşte depresia, care apare uneori asociată cu anxietatea, aceasta vizează o stare de spirit negativă, manifestată pe parcursul unei perioade mai lungi, de regulă câteva săptămâni. Cel care traversează o asemenea stare manifestă o tristeţe profundă, lipsă de interes pentru orice, inclusiv pentru propria persoană, plânge mult, nu mai găseşte motive de bucurie în nimic, experimentează tulburări ale somnului. Ce poate, din nou, să genereze depresia? De la traume puternice, de tipul doliului, divorţului, încetarea unei relaţii semnificative din viaţa noastră, pierderea locului de muncă, până la nemulţumirea constantă faţă de lucrurile din viaţa noastră (familie, slujbă, relaţii personale sau profesionale).

La ce bun aceste descrieri simple, succinte şi deloc specializate?

Pentru că sunt convinsă că e necesar ca oamenii care trec prin aceste stări să-şi dea seama ce se întâmplă cu ei, să găsească răspunsuri la întrebările pe care şi le pun şi să se îndrepte spre ajutorul de care au nevoie ca să meargă mai departe.

Probabil că dacă am avea curiozitatea să accesăm nişte date oficiale, am avea surpriza să constatăm că numărul celor care manifestă tulburări anxioase, depresive sau de panică este în continuă creştere. Acestui număr se adaugă cei care nu apelează la ajutor din multiple motive: pentru că le este jenă, teamă ca cei din jurul lor să nu-i considere nebuni (suferinţele sufletului, chiar dacă nu vorbim despre tulburări majore, stigmatizează social, mai ales într-o societate ca a noastră). Unii nu pot accepta ideea de a merge la psihiatru sau psiholog, ca a urmare a propriilor prejudecăţi. Caută cu disperare o explicaţie "organică" pentru stările psihice pe care le au şi, în ciuda faptului că analizele se încăpăţânează să-i "arate" sănătoşi continuă să refacă şirul investigaţiilor. A merge la psihiatru sau psiholog ar spune ceva negativ despre ei. Aşa că suferă în tăcere. Şi mai sunt aceia care nu-şi pot permite financiar vizitele la medicul psihiatru, costurile medicaţiei sau ale terapiei. Dar chiar şi în acest caz există soluţii: există cărţi, site-uri, forumuri asistate de psihologi. Situaţia este mult diferită faţă de acum 10 ani.

Şi dincolo de toate aceste soluţii mai există ceva care e gratis, e de încredere. E vorba despre părinţi, fraţi, surori, prieteni, toţi sau în parte ataşaţi ideii de a vă fi bine. Nu ezitaţi să le spuneţi prin ce treceţi, pentru că, în marea majoritate, ei vor fi cei pe care vă veţi spirjini în efortul revenirii la o viaţă plină de speranţă.

Iar cu abordarea celei mai potrivite soluţii terapeutice, cu răbdare şi implicare în "proiectul" revenirii personale, veţi putea spune cu zâmbetul pe buze:

Au revoire tristesse! 

*Titlul postului împrumută titlul cărţii lui Francoise Sagan, Bonjour tristesse. 

Câteva resurse:

Cărţi

Albert Ellis, Cum sa va controlati anxietatea - Terapia comportamentului emotiv-rational (T.C.E.R.)

Albert Ellis, Robert A. Harper , Ghid pentru o viaţă raţională

David Servan-Schreiber Vindeca stresul, anxietatea si depresia fara medicamente si fara psihanaliza

Articole: 

Panica, doua viziuni: a celui care sufera si a psihoterapeutului

Depresia, doua viziuni: a celui care sufera si a psihoterapeutului

Site-uri:

www.psihosolutii.ro

www.psychcentral.com

www.psihoterapie.net

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.