Astăzi, vorbeam cu soţul meu şi îi spuneam că am început să scriu o nouă poveste. V-am mai spus că, de obicei, îmi scriu poveştile de mână, în agenda mea... Nu le scriu dintr-o dată, ci în reprize. Le scriu acasă, când stau în pat, în metrou, oriunde pot...Îmi dă o stare de bine să las povestea să "crească" în mintea mea... Eram (sunt) oarecum mândră şi entuziasmată de noua poveste care se ţese pas cu pas şi nu am rezistat să nu-i arăt primele pagini...
Prima reacţie a fost:
Atât de mult ai scris până acum? Cine crezi tu că o să citească atâta?
În mod ciudat chiar şi pentru mine, nu m-am enervat şi i-am răspuns:
Dacă vrei să ştii...nu am ajuns decât la jumătate. Şi de citit, o să citească cine o să fie interesat! Doar nu oblig pe nimeni să-mi citească postările. Nici măcar nu număr accesările...
Dialogul ăsta mi-a reamintit un subiect/comportament la care mă gândesc de ceva vreme, în primul rând în legătură cu mine... Dar, până la urmă, este specific majorităţii, pentru că e legat inevitabil de lumea în care trăim: lumea vitezei.
Mă uit în jur şi mă minunez cu câtă viteză circulă informaţia, cât de multe lucruri putem face accesând aplicaţii, cât de multe lucruri poţi să înveţi. Este extraordinar! Tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor în ultimul deceniu, să zicem. Şi dacă ar trebui să o reducem pe toată la un singur cuvânt, eu aş vota pentru "viteză".
Este într-adevăr extraordinar. O repet. Cu toate astea însă nu pot să nu remarc schimbările pe care această viteză le produce în interiorul nostru, al oamenilor... Nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, noi, oamenii, nu am fost concepuţi să funcţionăm la viteza asta... Mă uit cât de multe lucruri încercăm să cuprindem într-o singură zi. Le clasificăm, reclasificăm, le prioritizăm şi reprioritizăm şi timpul tot pare să nu ne ajungă... Slujbă, prieteni, familie, timp pentru noi, le vrem pe toate, avem nevoie de toate... Dar orele nu ne ajung....
Am vrea să cuprindem cantitatea-calitatea-viteza într-un singur coş. Doar că nu se poate! Asta cred eu. Şi mai ales, nu se poate tot timpul. Nu poate fi un mod de viaţă.
Învaţă engleza în 30 de zile... Curs de citit rapid... Oricine poate fi un bun bucătar cu doar 10 şedinţe... Sunt doar câteva anunţuri pe care le-am văzut pe cea mai celebră reţea de socializare...
Suntem cumva momiţi să credem că putem fi orice, putem face orice, cu investiţii minore de timp şi bani...
E fals!
Yes we can! Dacă vrei, poţi! Just do it! sunt doar slogane ok atâta vreme cât ne inspiră să facem mai mult din ceea ce putem face noi.
Nu cred că poţi învăţa engleza în 30 de zile, nici dacă ai învăţa 24 din 24.
E posibil să reuşeşti să citeşti rapid, dar asta îţi asigură şi o înţelegere rapidă a ceea ce citeşti?
Iar bucătar...în condiţiile în care nu ai niciun fel de abilitate pentru asta, iar singurele ouă prăjite de tine semănau mai mult cu chiftele...I don't think so!
Şi cu toate astea, ne-am dori să putem face totul. Şi ce minunat ar fi dacă le-am putea face în acelaşi timp!
Multitasking-ul (termen preluat din ştiinţa calculatoarelor şi care are în vedere executarea mai multor sarcini în acelaşi timp. Linkul duce către un articol foarte drăguţ. Asta doar dacă aveţi timp...) a devenit o realitate. Laptopul meu şi nu doar al meu are nu ştiu câte ferestre deschise (fişiere cu materiale la care lucrez, google, mailul, FB..., just in case). Scriu un email şi vorbesc la telefon, stau cu televizorul deschis şi citesc ceva...
Mă face asta mai eficientă? Pe mine, nu! Mă oboseşte, nu mă lasă să mă concentrez sută la sută pe ce am de lucru, iar navigatul pe net în "pauze", îmi face mai rău decât dacă m-aş ridica, aş face câţiva paşi, aş deschide fereastra şi aş respira... Da, aş respira cu plămânii şi cu mintea...
Soluţia mea la toată această nebunie a vitezei este să-mi spun, să spun minţii mele să se oprească! Altfel, îmi spune ea mie şi nu într-un mod plăcut. Nu-mi mai propun să fac tone de lucruri, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a părea neserioasă (iar pentru mine asta e teribil). Îmi propun să fac mai puţine şi mai bine.
Revenind la poveşti...
Poveştile sunt poveşti... Nu pot fi scurtate, nici măcar pentru a fi în pas cu moda... nici măcar pentru a corespunde standardelor de eficienţă sau de utilizare eficientă a timpului.
Poveştile, ca multe alte lucruri, încearcă să ne spună ceva. Şi pentru asta e nevoie de timp pentru a le înţelege, desluşi... Asta doar dacă-l avem sau dacă ni-l facem...
Un alt articol drăguţ.
© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.
