Se întâmplă, poate deseori, să ne simţim năpădiţi de gândul deznădejdii. Ne trezim ghemuiţi în fiinţa noastră, tremurând speriaţi şi întrebându-ne: "ce-am făcut noi din viaţa noastră"?
Ce-am realizat?
Fireşte, în momente din astea pare că nu prea mult, spre nimic...
Nu mă refer aici la carieră, proprietăţi, vacanţe, ş.a.m.d., ci la cât sau, mai bine, ce anume, am fructificat din darul pe care l-am primit: viaţa. Mai mult, cum am folosit celelalte daruri/daturi care ne-au venit odată cu viaţa: sănătatea, inteligenţa, creativitatea...
Căci în funcţie de credinţele fiecăruia - Dumnezeu, ruleta genetică sau întâmplarea - aceste daruri/daturi au ajuns la noi, în vreme ce la alţii nu.
Conştientizarea acestui lucru duce uneori la adâncirea dilemei existenţiale şi la asurzitoarea întrebare: "ce-am făcut până acum?".
Doar că aceasta nu este decât o parte, cea rostită, a întrebării care ne macină. Cealaltă parte, de care ne ruşinăm prea tare pentru a o spune cu voce tare, este "ce-am realizat până acum în comparaţie cu X cunoscut, Y amic, Z prieten" care par să fi făcut atât de multe...
Şi aici pare-se că zace o parte din chinul interior: aparenţa, incerta fericire, armonie, a celuilalt. Puterea lui, aparenta lui putere, de a fructifica.... Şi eşecul nostru....
Un eşec însă la fel de aparent, pentru că, în realitate, dincolo de darurile amintite mai sus, am mai primit unul, nepreţuit: individualitatea, unicitatea.
Suntem diferiţi, avem nevoi, aşteptări, vise diferite. Şi dacă ne-am putea concentra pe ele, dacă am putea exploata la maximum abilităţile pe care le avem, în loc să visăm la altele care, deşi nu ni se potrivesc, strălucesc atât de tare la ceilalţi, atunci, poate ne-am simţi mai aproape scopul vieţii, oricare ar fi el, cel adevărat.
Şi, atunci, la întrebarea care deseori îngenunchează: "ce-ai făcut până acum cu viaţa ta?" răspunsul potrivit ar fi: "am trăit!"
Am trăit pe cât am putut în adevăr, în curăţenie sufletească, în speranţă şi încredere.
Şi am mai trăit, câteodată, în invidie, în intoleranţă, răutate. Am privit de sus, în loc să-mi cobor privirea, am judecat....
Şi-mi pare rău.
- Şi de ce-ţi mai pare rău?
- Că nu sunt în rând cu lumea, că nu sunt ca cei din jurul meu...
- Şi crezi că ai putea să fii?
- Nu, nu cred.
- Şi, atunci, de ce-ţi pare rău? Te-ai gândit că poate eşti făcut pentru altceva? Faptul că şiruri de oameni îmbrăcaţi la fel declară că ei ştiu ce aştept Eu de la voi înseamnă că au dreptate? Faptul că spun: "veniţi la noi, căci numai prin noi veţi putea ajunge la El" înseamnă că este adevărat? Sau împărţeala lor în rău şi bine, în păcat sau lipsă de păcat este întotdeauna bună?
De fapt, aşteptările Mele sunt mult mai mici.
Nu cer sacrificii, nu cer să vă târâţi în genunchi. Nu cer să nu greşiţi, ci să vă recunoaşteţi greşeala măcar în faţa voastră şi să încercaţi să o reparaţi.
Cer doar să aveţi încredere în bine, în adevăr, în frumos, în viaţă.
Căci în toate aceste lucruri sunt Eu.
Căci în toate aceste lucruri sunt Eu.
***
Se apropie Paştele şi, de ceva vreme, această sărbătoare, poate cea mai mare a Creştinătăţii, îmi provoacă o trăire aparte.
Sunt câţiva ani de când vorbesc din ce în ce mai rar cu Dumnezeul meu. Mai întâi, i-am întors spatele cu furie, aproape cu ură, apoi, l-am ignorat, şi, mai apoi, l-am iertat. Şi am vorbit din ce în ce mai rar cu el, spre deloc.
Şi totuşi de Paşte, în ultimii ani, am stat unul lângă altul.
Eu şi Dumnezeul meu.
Eu nu i-am mai spus despre îndoielile mele, iar El nu mi-a cerut nimic.
Doar am stat unul lângă altul.
Eu i-am spus: Eşti într-adevăr aici!
Iar El mi-a răspuns: Da, sunt aici!
© Copyright Anamaria Cătănuş 2015
© Copyright Anamaria Cătănuş 2015
