11 ani fără tine

Nu-ți mai știu mirosul. Îmi forțez nările și mintea, încerc să-l simt. Nu mai pot. Răscolesc în fundul șifonierului, unde într-o pungă este o rochie albastră, lungă, demodată. O scot și-mi înfund nasul în ea. Miroase a tu. De 11 ani stă într-o pungă. N-o scot la aer, n-o spăl. Din când în când, mă fac că dau peste ea (știu tot timpul că este acolo). O scot, o pipăi, o miros. De fiecare dată, sper să te mai găsesc acolo. Doar că nu mai ești. Și deodată, brusc, timpul  mă duce fix acum 11 ani. Mintea se rupe de prezent și-ncepe să mestece: este ora 9. Îngrozitor de cald. La ora asta încă trăiește. 

Este ora 13. La ora asta nu mai... 

Nu știu când ai murit, nu știu decât când m-au sunat să-mi spună că nu mai ești. Nu știu decât că ai murit singură, fără să fie nimeni lângă tine. Nimeni care să te iubească, nimeni care să înțeleagă cât te-ai chinuit mai mult de jumătate din viață, nimeni care să aibă idee câte vise, câte speranțe, au murit sufocate în toți anii ăia.

Este ora 13 iar eu nu știu de ce nu m-ai sunat să vin. Nu înțeleg de ce nu m-ai sunat să vin. Poate pentru că ai știut că asta ar fi însemnat să-ți mai prelungești încă un pic chinul. Sau poate pentru că ne iubeai prea mult ca să îți permiți să pleci în prezența vreunuia din noi.

Și atunci, eu, cea tare, eu care nu te plâng niciodată în public, încep să urăsc. O ură ucigătoare care ține loc de durere și care ar pârjoli tot. Urăsc bolile, și spitalele, și oamenii ignoranți și răutatea lor, îl urăsc pe Dumnezeu pentru că nu am pe altcineva pe care să dau vina, și pe mine că n-am înțeles mai din timp și că n-am făcut ce nu puteam să fac.

Și urăsc durerea fără de capăt a doi oameni gârboviți care se duc săptămână de săptămână să pună lumină și flori la o bucată de piatră unde scrie că ai fi tu. 

Și urăsc și vorbele de duh că ce se naște e musai să și moară... 

Și după atâta urât preț de câteva minute care par o veșnicie, împăturesc rochia, cu grijă, să nu-ți piardă mirosul, şi o pun la loc. Mă-ntorc în acum şi la viaţa care pulsează peste tot în jurul meu. Şi mi se pare îngrozitor de nedrept...

Nu ştiu cum e la tine, dar sper să fie aşa.

Natura vindecă

Cu paşi înceţi, tremurânzi, temători să nu strivească viaţa din mulţimea de verde care mă-nconjoară, mă apropii de un pâlc de margarete. Sunt proaspete, iar petalele păstrează încă stropi de rouă pe ele. Îmi fac loc printre firele de iarbă lungi, lungi ca nişte pleope de zână. Le dau la o parte, încet, în tăcere, ca şi când m-aş teme ca margaretele mele să nu se sperie şi să-şi ia zborul. Mă aşez pe vine şi-ncerc să potrivesc aparatul de fotografiat. Răsucesc rotiţa, navighez printre meniuri, dau să pun un macro... 

Mă uit prin aparat, mă uit apoi prin ochii mei... Îmi pare că aparatul vede ceva, iar ochii mei altceva... 

O boare de vânt trece prin iarbă, prin margarete, prin mine. 

Închid ochii. Nu se aude nimic. Simt doar pe faţă o mângâiere blândă. 

Miroase a umed, a cald, a verde, a viaţă. 

Gândurile au dispărut. Nu mă mai gândesc să fac poze, nu mă mai gândesc la ce mai am de făcut, nu mă mai cert că "întotdeauna faci" sau că "niciodată nu faci". 

Ţin ochii închişi. Aşa cum stau, firele de iarbă sunt mai mari decât mine, margaretele par să-mi fie de un leat şi simt că suntem făcute din acelaşi pământ.

Deschid ochii. Doar un gând îmi brăzdează mintea: natura vindecă!

Sună a slogan publicitar pus pe cutii de medicamente "naturiste" sau mâncare "bio", "eco", dar asta doar că pentru că din prea multă lăcomie oameni încearcă să le vândă altor oameni, prea grăbiţi de data acesta, iluzia că pot trăi sănătos, că pot cumpăra o bucăţică de natură pe care să o consume responsabil.

Dincolo de toate astea, natura vindecă într-adevăr. În lumea nebună în care trăim, înnebunită de viteză, în care pare că totul din noi, creierul, trupul se luptă până la ultima picătură să ţină ritmul, natura păstrează acea capacitate extraordinară de vindecare.

Apelam la ea rar, iar în goana modernizării o zdrobim cât de des putem. Nu avem timp de ea decât atunci când simţim că nu mai putem, când simţim că fuga de tot ce ne înconjoară este singurul lucru care ne mai poate salva.

Şi atunci, cu mintea îmbâcsită de poluarea de jurul nostru - de prea mult aer stricat, şi zgomot, şi gânduri toxice, şi bipuri şi like-uri - fugim, căutăm un petec de pământ, un colţ de iarbă...

Şi, ca prin minune, în mintea noastră, deja prea evoluată, se (re)trezeşte la viaţă acel resort adormit şi care face legătura între noi şi locul din care am venit - natura. 

Închidem ochii, ne umplem plămânii şi mintea de aer, de data asta adevărat. 

Am ajuns acasă. Din nou.