Acum ceva vreme, prietena mea, Rodica, m-a invitat la Sala Radio, la un concert Brahms-Beethoven. Nu mai fusesem de multă vreme, aveam o stare de spirit mizerabilă, iar promisiunea unei seri muzicale parcă îmi ridica un pic colţurile (lăsate rău în jos ale) gurii.
Recunosc: nu sunt o foarte bună şi nici fină cunoscătooare a muzicii clasice, dar am o ureche care-mi permite să o apreciez, să disting şi să "extrag" instrumentele. Şi mai am o fascinaţie foarte mare pentru muzica clasică şi cei care o cântă. Mi-aş fi dorit să fi învăţat să cânt la vioară sau la pian. Nu au existat însă condiţiile prielnice şi nici eu nu am fost un copil care să fi avut disciplina necesară studiului constant, uneori epuizant.
Revenind la seara muzicală...
O bună parte mi-am petrecut-o cu ochii închişi. Şi, nu, nu am dormit! :) Doar că aşa se simte muzica mai bine. Anulezi un simţ, văzul, şi laşi urechile să conducă muzica spre inimă/suflet. Şi faci, mental, un pas spre altă realitate.
Din când în când, deschideam larg ochii şi studiam orchestra. Tineri, de vârstă mijlocie şi oameni care aveau evident o carieră îndelungată în spatele lor.
 |
Sursa foto: https://ro.pinterest.com/explore/
tatouages-%E2%80%8B%E2%80%8Bde-piano/ |
Cum, necum, mi-a atras atenţia o doamnă, o violonistă. Părea din altă lume. Degetele care mânuiau arcuşul, cele care apăsau corzile viorii, corpul, figura, modul în care se încrunta, concentrându-se, zâmbea cu ochii închişi, toate se contopeau cu muzica. Erau un tot.
La sfârşitul spectacolului m-am trezit gândindu-mă că nu-mi pot imagina o persoană care poate face ceva atât de deosebit mergând acasă, spălând vase sau călcând.
Ceea ce făcea ea, mi se părea aşa de extraordinar, încât nu-i puteam asocia imaginea unei vieţi obişnuite, aşa cum mi se pare a mea.
Şi mi-am dat seama că uneori facem asta: gândim că ceilalţi, doar pentru că fac lucruri pe care noi nu le putem face, au altfel de vieţi. Mai bune, mai deosebite, mai speciale sau, pur şi simplu, puse în slujba noastră.
Poate vi s-a întâmplat acelaşi lucru cu un medic. Dacă e medic, trebuie să ne salveze indiferent de ce se întâmplă, trebuie să fie acolo pentru noi. Uneori, ni se pare ciudat că se îmbolnăvesc. Doar sunt medici şi sigur trebuie să ştie cum să facă să nu se îmbolnăvească!
Acelaşi lucru se întâmplă cu piloţii de avioane, psihologii, pompierii. Cei altfel decât noi.
Ceva ne face să uităm, să ignorăm, că deşi diferiţi, ne seamănă: au zile proaste, toane, probleme...
Poate, mental, avem nevoie să ştim că lângă noi sunt oameni care ne pot salva. Viaţa sau, uneori, ne pot salva de noi înşine. Oameni care să ne ducă pe alte meridiane sau doar în altă realitate.
Doar că şi ei au vieţi ca ale noastre. Sunt la fel ca noi, doar diferiţi prin vocaţie, prin aptitudini, şi, uneori, prin putere de sacrificiu.
Şi ce bine că e aşa!
