Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam...
Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...
Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...
Dar nu.
Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.
Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă.
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.
Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine.
Scrie: Dă însemnătate timpului tău.
Scrie: Dă însemnătate timpului tău.
Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.
Mintea dă din cap că nu încă.
În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.
Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.
Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.
 |
| Sursa foto: http://toft.tk/time/ |
Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă.
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu.
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred că trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele.
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă.
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu.
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred că trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele.
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.
