Dumnezeu e binele

Dumnezeu e binele, frumosul, speranţa, încrederea din noi. 

O să mă întrebaţi: "bine, bine, dacă Dumnezeu e toate astea, atunci cine e răul, suferinţa, deznădejdea, durerea?"

"Nu ştiu", o să vă răspund. Tot cineva din noi, dar nu El.

Şi în niciun caz Necuratul. Nu cred că există.

Nu am fost niciodată o credincioasă în adevăratul sens al cuvântului. Acela de a crede dincolo de orice îndoială în existenţa Lui. 
Nu am avut credinţa aia care să mă lase să văd lucrurile îngrozitoare care se întâmplă unor oameni, unor copii şi să spun "facă-se voia ta". Pentru că eu nu cred că voia Lui este aceea de a ne face să suferim, nu cred că voia lui este de a pedepsi. 
Iar atâta durere, câtă este, nu ar putea veni de la Cel care l-a sacrificat pe unicul său fiu pentru a ne mântui noi.

Mi-aş dori să cred mai des (tot timpul), să simt mai des că Dumnezeu este acel ceva care ne dă puterea să luptăm până la ultima fărâmă din noi, acel ceva care ne face să deschidem ochii şi să vedem frumuseţea din jurul nostru, din noi, din ceilalţi, şi tot acel ceva care face să crească în noi nevoia de a face bine. 
Şi poate nici n-ar fi atât de greu.
Poate că ar fi suficient să mă uit cu mai multă atenţie în interiorul meu, să dau la o parte negura îndoielii, micimile inerente fiinţei umane, suficienţa, pe alocuri răutatea, şi să găsesc fărâma aceea de dumnezeiesc care se află în fiecare dintre noi.
Căci Dumnezeu este în fiecare dintre noi.
Hristos a înviat!