Cutii, geamantane pline ochi, cufere și alte lucruri pe care le cărăm cu noi de a lungul vieții

Nu, nu mă refer la cutiile pe care le umplem când ne mutăm. Sau la geamantanele pline de haine și bucurii pe care le aducem cu noi din vacanță și pe care le cărăm cu cea mai mare plăcere. 

Tot timpul.

Nu. Acum mă refer la cuferele grele cu balast emoțional pe care viața, familia, mediul, întâmplarea ni le-au umplut grăunte cu grăunte.

Uneori a fost sub forma unei mâini de nisip. Alteori, au fost pietroaie de-a dreptul. Cufărul nu a venit odată cu noi pe lume. Și nici nu e acel ceva care în cultura creștină se numește crucea dată de Dumnezeu, pe care fiecare o are de dus.

Cufărul cu balast emoțional este acel ceva pe care, conștient sau nu, alegem să-l cărăm cu noi de-a lungul vieții.

Ce conține?

De toate. 

Frustrările acumulate, respingerile, momentele în care nu ne-am simțit iubiți, în care am fost abandonați.

Amintirea traumelor pe care le-am trăit.

Visele pierdute, spulberate de noi înșine sau de alții.

Nu-urile care ne-au făcut să ne simțim mici, respinși.

Pe scurt, toate acele lucruri care ne-au rănit profund.

Zi de zi cărăm cufărul pe umerii sufletului nostru. 
Este din ce în ce mai greu, nu putem respira, dar, uneori, nici nu ne putem opri pentru a mai arunca o mână de balast și a face povara mai suportabilă. 

Poate unii ar spune: e o alegere! 
Dacă ți-ai dori suficient de mult, ai azvărli cât colo cufărul sau măcar ai arunca jumătate din conținut în ocean.

Așa ar spune înțelepții, cei care le știu pe toate. 

Ceilalți, care nu sunt nici pe departe așa, ar ști că între grăuntele de balast și cel care-l poartă e o legătură invizibilă. Cei doi sunt legați cu fire nevăzute. 

Că nu e suficient să te trezești într-o dimineață și să spui nu!, nu mai vreau! și să arunci cufărul de să-l faci țăndări.

O soluție ar fi poate ca, din când în când, să mai luăm în mână câteva grăunțe de balast, poate chiar și un pietroi, să le privim cu atenție, să ne dăm seama că nu au legătură cu noi, pentru că nu mai suntem aceiași, și să le lăsăm deoparte.

Să le privim cu atenție, să acceptăm că durerile trecute, suferințele nu mai trebuie să ne însoțească tot timpul. Le-am trăit deja la vremea lor! Am purtat durerea cu noi chiar și după ce timpul i-a trecut de mult.

Și că la colecția de nu-uri din trecut le-am putea lesne contrapune o sumedenie de da-uri trăite, dorite sau care abia așteaptă să se împlinească.

Dacă am putea înțelege, accepta, că trecutul e important pentru ca l-am trăit, e al nostru, dar e de neschimbat, poate ne-am mai elibera de teama repetării lui și am reuși să evadăm dintr-o captivitate parțial impusă.

Și, atunci, nu doar cufărul ar deveni mai ușor de cărat, dar și spatele ne va fi mai drept, privirea mai plină de speranță și sufletul mai deschis să îmbrățișeze ziua de azi.

Pentru tine, Gabi.

Pentru ziua în care amintirea timpului petrecut împreună va fi mai puternică decât amintirea zilei în care ai plecat.

Nufăr. Borisova Gradina, Sofia.
Foto: Ana Maria Cătănuș

Sorina, fetiţa cu un căţel alb

Prima dată când am văzut-o pe Sorina era ajutor de asistentă şefă. Stătea pe un scăunel mic, rotund, lângă măsuţa de la intrarea în Secţia de Neurologie Pediatrică de la Spitalul V. Gomoiu. Era exact ca un spiriduş. Ţopăia literalmente. De pe scaun la uşa secţiei care se deschide cu cartelă de acces. La primul ţâr, sărea de pe scaun: „mă duc eu să deschid, doamna Adina!”.

Și tot doamna Adina ne-a făcut cunoştinţă:

„Ea e Sorina, e în clasa a patra şi o să se facă doctoriţă. Are propriul ei caiet de programări şi chiar parafă (cadoul ei de la medicii de pe secţie)”.

Pe Sorina o ştiam din povestirile Adinei, dar mi-o imaginasem diferit de cum o vedeam atunci, faţă în faţă.

O copilă zâmbăreaţă, foarte inteligentă, de o profunzime care te izbeşte. O profunzime ivită din ani de luptă, de suferinţă. Căci, cam aşa a fost viaţa Sorinei de la puţină vreme de când s-a născut şi până acum, la cei 11 ani.

Diagnosticată cu monucleoză infecţioasă, o suferinţă caracterizată prin faptul că măduva osoasă nu permite o imunitate competentă, viaţa Sorinei a fost altfel decât a celor mai mulți copii de vârsta ei.

Spitalizări dese, tratamente şi intervenţii dureroase, solicitante, epuizante.

Ce m-a impresionat cel mai mult la Sorina?

Altruismul ei!

Sorina și Lucy

O fetiţă cu un căţel alb, pe nume Lucy, părticică esenţială a universului ei, Sorina m-a rugat să-i desenez o cană.

- „Să o aibă pe ea pe Lucy, doamna Ana”, mi-a zis.

Cele mai multe dintre persoanele care-mi cer să le desenez o cană sunt adulţi. Vor o cană pentru ei sau pentru cineva drag.

Sorina este primul copil care m-a rugat să-i fac o cană. 

Doar că nu pentru ea. 

Pentru tatăl ei!

„O să fie ziua lui şi vreau să-i fac cadou o cană cu mine şi cu Lucy”, mi-a spus Sorina.

Dacă ar fi să o întrebăm pe Sorina de ce ar avea nevoie, ar răspunde că de mai multe agende pentru programări (ce dacă sunt din anii trecuţi). Şi poate mai multă vreme să se joace cu Lucy, să citească...

Dacă ar fi să-i întrebăm pe medicii care au grijă de Sorina şi de mulţi alţi copii ca ea de ce ar avea nevoie, probabil ne-ar spune că ar avea nevoie de mai multe resurse financiare pentru a acoperi investigaţii medicale foarte costisitoare şi care nu sunt decontate decât parţial prin sistemul asigurărilor de sănătate.

Nu o să vă îndemn să ajutăm pe Sorina invocând cuvinte pe care le auzim atât de des: „să-i dăm o şansă la viaţă”, „să o ajutăm să-şi îndeplinească visul”. Sunt adevărate, dar eu nu reuşesc să le lipesc de imaginea pe care Sorina o are în mintea mea.

Pot însă să vă îndemn să-i fim alături în lupta ei, pe care o duce cu o profunzime şi o maturitate pe care le regăsim rar şi la oamenii mari.

Cum putem să facem asta concret?

Contribuind la alimentarea fondurilor Asociaţiei Neurocare prin donaţii sau prin direcţionarea celor 2% din impozitul anual.

Durează câteva zeci de secunde să completăm formularul care se găseşte aici. 

Doar la un click distanță 

http://neurocare.ro/Formular230_2016_Neurocare.pdf

Un lucru atât de mărunt pentru noi, dar infinit important pentru Sorina, fetiţa cu un căţel alb.

Ana-Maria Cătănuş

Voluntar Neurocare