Adunarea se încheiase, iar fiecare se îndrepta grăbit la treburile lui. Doar pe un scaun, un chip palid, translucid din cauza bolii necruțătoare, răsufla încet, aproape imperceptibil.
I-am luat mîinile reci în mâinile mele:
„Aveți mâinile sloi de gheață. Dați-le încoace, să vi le încălzesc”.
A oftat și a spus doar: „Prea multă suferință...”
M-am aplecat spre el, i-am sărutat obrazul zbârcit, și moale, și rece, iar el a zâmbit și mi-a sărutat mâna.
„O să spun o rugăciune pentru Dvs, să vă fie un pic mai bine, cât se poate”.
A oftat din nou, s-a uitat în ochii mei și mi-a mulțumit. Peste nici două săptămâni a plecat. Vestea m-a lovit direct în plex. Știam că e foarte bolnav, știam că o să plece, dar nu eram pregătită pentru asta. Mintea, sufletul meu sperau că va mai sta un pic.
Nu-mi era nici părinte, nici rudă, nici prieten. Era un om bun și, împreună, niște ani, am creat o relație frumoasă, presărată cu multe gânduri și emoții bune.
În noianul de gânduri care m-a năpădit când am aflat că nu mai este, am simțit și împăcare, mulțumire că în urmă cu două săptămâni nu m-am grăbit să plec. Fără să știu mi-a fost oferită șansa de a-mi lua rămas bun. Singurul rămas bun care a contat și pentru mine și, cred, și pentru el.
Trăim într-un iureș continuu, conectați la propriu la dispozitive care aproape ne conduc viața și ne condamnă la o fugă istovitoare. Rostim de multe ori: nu am timp!, ne plictisim repede, nu mai avem răbdare să ne ascultăm părinții, prietenii. Nu mai avem timp să ne zâmbim, să ne spunem o vorbă bună.
Trăim din ce în ce mai mult în virtual, deși am fost creați să fim aici, în lumea reală. Comunicăm mult și în paralel, în căsuțe de what's up, messenger, trimitem mesaje telegrafice, poze, închidem căsuțele și ne retragem în singurătate. Suntem din ce în ce mai performanți, dar din ce în ce mai nefericiți, mai singuri.
 |
| Sursa foto: https://www.videoblocks.com/video/hands-holding-plant-flower-ecology-green-earth-vbfwtj- |
Amânăm, spunem „nu acum”, nu e momentul, încercăm să planificăm totul, uitând că, în realitate, cele mai multe lucruri, cele mai importante nu pot fi planificate. Nu de noi, în orice caz.
Și ne trezim într-un moment când jinduim după câteva clipe în plus, în care să facem ceea ce până atunci n-am găsit timp să facem, să spunem, să simțim, să transmitem.
Există în viețile tuturor momente de felul acesta. Ele acționează uneori ca un declanșator al schimbării comportamentelor, generează reprioritizării și îndreptarea către ceea ce contează cu adevărat.
Suntem ființe vii, nu inteligențe artificiale, avem nevoie să fim conectați unii cu ceilalți nu prin unde radio, ci prin limbaj, prin atingere, prin gestică. Suntem construiți să visăm, să oftăm, să suferim, să plângem, să zâmbim, să râdem cu gura până la urechi.
Suntem construiți să iubim. În toate felurile.
Atunci când intervine despărțirea, pierderea, de orice natură ar fi ea, am da orice pentru câteva clipe în plus în care să spunem, să facem, toate acele lucruri rămase nespuse, nefăcute. De cele mai multe ori, strigătul nostru „mai stai puțin!” nu mai poate fi auzit.
Nu suntem niciodată pe deplin pregătiți pentru pierderi, nu avem cum, nu suntem mașini. Din fericire!
Nu stă în puterea noastră să alegem când și cum să se întâmple.
Dar stă în puterea noastră să ne trăim viețile astfel încât să avem cât mai puține regrete, să trăim cu sens. Stă în puterea noastră să închidem ferestrele virtuale și, dacă nu putem să fim față în față, să punem mâna pe telefon și să rostim: nu am ceva deosebit să-ți spun. Îmi era dor de tine și am vrut să-ți spun asta.
Ție de cine ți-e dor?
