A fost odată ca niciodată o fată pe nume Ana. De fapt, o fetiţă. Mică, un pic îndesată, cu bretonul tăiat şui, într-o parte, şi cu ochi negrurii, mari ca două mărgeluţe care scânteiază. Din tot ansamblul care o alcătuia pe Ana, Anu, cum îi zicea bunicul în vacanţele de vară de la ţară, ochii erau singurii care ieşeau în evidenţă.
Cum era fetiţa noastră atunci? Nu ştim exact. Nici ea nu cred că ştia foarte bine. Aparent, un copil obişnuit: nici frumos, nici urât, nici foarte deştept, dar nici prostuţ, nici cu talente deosebite, dar nici lipsit de imaginaţie. Un copil ca mulţi alţii, care se visează pe rând gimnastă, poliţistă, agent secret, dar nu face paşi în niciuna dintre direcţii. Pentru că nu este încurajat, îndrumat, dar nici cu voinţa nu stă prea grozav.
Un copil ca atât de mulţi alţii...
Un omuleţ care creşte, deschide ochii şi sufletul mai mult şi mai mult, zi de zi, dar nu reuşeste să capete lucrurile care ar face ca în el să răsară şi să prindă rădăcini încrederea, siguranţa, bucuria autentică pe care le ai experimentând lucruri pe care îţi doreşti să le faci, eşuând şi învăţând că nu e nimic catastrofal în a eşua, în a pune întrebări prostuţe sau a da răspunsuri greşite.
Atunci, în copilărie, în jurul Anei a început să crească ceva asemănător unui cocon cu solzi din sticlă opacă. Şi pe măsură ce anii treceau şi Ana creştea, coconul devenea mai gros, strângând în interiorul ei o făptură din ce în ce mai mică.
Din când în când la mica prizonieră ajungea un glas îndepărtat care părea să o strige: ”Ana, unde eşti?”
Auzind asta, sărea direct în picioare, punea mâinile pâlnie la gură şi striga din toţi rărunchii: „Aici sunt!”. Dar vocea ei nu reuşea să treacă de pereţii groşi ai închisorii din sticlă.
Până într-o zi când o fată a ajuns în dreptul coconului....
De abia acum începea povestea cu adevărat.
*
M-am tot căutat...
De fapt, mă căutam deja de ceva vreme. Încet încet, am început să mă zăresc. Coconul pietrificat avea mici crăpături prin care puteam comunica cu cea din interior. Nu a fost uşor. Mi-a luat mult timp să o fac să mă privească. Ana cea zăvorâtă nu privea decât în jos. Noroc că ştiam că e curioasă.
- Ce faci toată ziua închisă aici?, am întrebat-o prima dată.
- Multe, mi-a răspuns.
- Pfiu! Da de unde multe. De abia ai loc să te întorci.
- Dar, Ana, răspunse fata din interiorul coconului, nu trebuie să ai nu ştiu cât spaţiu, nu ştiu câte lucruri, ca să poţi visa şi să-ţi proiectezi visele în realitate. Ar trebui să ştii mai bine! De unde crezi că vine fixul tău cu învăţatul să cânţi la pian? Ia să vedem.
- Mda, nu ştiu. A venit aşa, pe nesimţite, o fascinaţie pentru sunetele acestui instrument minunat, liniştea, bucuria pe care le am de fiecare dată când aud doar şi câteva acorduri.
- Aşa e, dar de undeva au plecat toate astea. Ghici de unde? De la mine!
- Bine, bine, şi ce altceva mai faci tu toată ziua aici, în afară de a visa?
- Scriu. Când îmi e bine sau mai puţin bine, scriu. Scriu. Iau pixul, creionul, stiloul, orice am la îndemână, şi scriu: în agendă, pe foi pe care nu mai e decât un pic de alb de umplut.
- Şi dacă n-ai stilou, nici pix şi nici petic hârtie?
-Tot scriu! Apăs cu degetul nisipul umed rămas în sufletul meu de câte ori ai fost tu la mare şi ancorez cuvintele cât să reziste până la primul val. Şi dacă n-am mare, atunci scriu în palmă. Înghesui literele cât să se ivească sensul cuvintelor, nici nu contează că se suprapun.
După asta, i-am vorbit despre culori, tărâmuri aparent magice, dar totuşi pământene. I-am dus sunetele muzicii. Vedeam prin crăpătura mică, de dimensiunea unui bănuţ cum în colţul gurii îi înflorea un zâmbet. Auzeam câteodată un murmur timid, care părea un fredonat.
- Nu ştiu să cânt! N-am voce! O să râdă lumea de mine.
- Care lume? Îi răspundeam. Aici nu suntem decât noi două: eu şi cu tine, de fapt, una.
Când auzea asta, se ridica şi cu toate că ochii îi erau în pământ, începea să se mişte uşor, ca într-un ritm de dans imaginar. Coconul era strâmt, dar, în mod ciudat, atunci când se învârtea în spaţiul îngust, coconul părea că se lărgeşte.
În altă zi i-am dus culori. Nu i le-am arătat, căci n-a fost chip să-şi ridice ochii din pământ, dar i-am spus cu ce seamănă fiecare culoare. Dădea din cap, ca şi cum ar fi zis: da, ştiu! La albastru a sărit brusc în picioare şi a strigat: albastru de nu-mă-uita! Pentru prima oară de când am regăsit-o, ne-am regăsit, s-a apropiat timid de gaura cât un bănuţ şi s-a uitat fix la mine cu ochii negrurii, curioşi, şi mi-a spus:
- Nu m-ai uitat!
- Nu te-am uitat, i-am răspuns, doar că nu am putut veni mai repede după tine. N-am putut. N-am fost în stare.
- Nu-i nimic. Contează că acum ne-am regăsit. Definitiv.
- Hai să te scot odată din coconul ăsta blestemat!
- Nu spune asta. Nu e blestemat. E adevărat că nu mi-a fost bine în el, că multe vise au murit în el înainte de a prinde contur, dar e la fel de adevărat că el m-a protejat atunci când simţeam că nimeni nu o poate face, nici măcar eu.
- Da, asta a fost! S-a terminat! Gata! Mă duc să caut un baros. O lovitură bine ţintită şi-l fac ţăndări dintr-odată.
Pentru prima oară am auzit-o râzând cu poftă.
- Îmi place de tine: eşti curajoasă! Nu te dai în lături, nu te sperii. Şi mai ai şi umor. Ce n-aş da să fiu ca tine!
- Dar tu eşti ca mine! Suntem una. Coconul ăsta nenorocit nu ne lasă să fim din nou una. Spune-mi, cum rupem vraja?
- Nu e nicio vrajă, Ana. Coconul nu va dispărea peste noapte dacă spui vreo incantanţie deşteaptă. Coconul e făcut din teamă, ruşine, neîncredere, respingere, durere, suferinţă, abandon, dezamăgire. În timp, acestea s-au suprapus unele peste altele şi s-au pietrificat.
- .....
- Nu fi dezamăgită. Altfel, şi gaura asta cât un bănuţ se va astupa definitiv.
- Nu! Nu voi accepta aşa ceva. Spune-mi ce să facem?
- Pentru început, hai să zgâriem cu unghiile în jurul găurii, poate reuşim să o lărgim.
Zi de zi se întâlneau şi zgâriau de o parte şi de alta peretele coconului. Nu era deloc uşor. Coaja părea subţire, dar era făcută din straturi. Straturi făcute din amintiri. Din când în când, cu degetele umflate şi ochii plini de lacrimi, Ana se oprea. Închidea ochii, mângâia stratul cu degetele brăzdate de aşchiile din cocon. Când era pe punctul să renunţe din partea cealaltă a coconului se auzea:
- Dă-i drumul. Las-o să plece. Nu-ţi mai poate face rău. Iartă, acceptă, înţelege....
Şi cea din cocon îşi ştergea lacrimile cu mâneca bluzei şi se punea mai departe pe treabă.
- O să vii şi mâine?
- O să vin în fiecare zi, până vom fi din nou una.
- Bine. Pe mâine.
- Pe mâine.
Dar într-o zi, Ana n-a mai apărut.
- Ce-o fi cu ea? gândi cea din cocon? Poate are treabă.
Trecuseră deja câteva zile şi Ana nu mai apărea. Cealaltă, din cocon, se întrista şi ea pe zi ce trecea. Se uita la gaura din peretele coconului. Începea să se refacă. Pe măsură ce gândurile zburau cu repeziciune şi-i spuneau asurzitor: nici măcar ea nu te vrea, vezi că nu mai vine, straturile prindeau viaţă şi se refăceau.
La un moment dat, Ana s-a întors. Cea de dincolo de zid, cocoşată, aşezată pe scăunelul ei nici n-a privit înspre ea:
- De ce m-ai părăsit şi tu?
Se aştepta la explicaţii largi, elaborate, scuze complicate. În schimb, a urmat asta:
- Mi-a fost greu zilele astea, a spus Ana. Mi-a fost teamă, m-am simţit rănită, nedreptăţită. Am crezut că e din cauza ta.
- .....
- Dar nu era aşa. M-am înşelat. Te rog să mă ierţi. Nu am să te mai las singură niciodată.
- Niciodată?
- Niciodată!
Şi mâinile de o parte şi de alta a zidul s-au pus din nou pe treabă. Milimetru cu milimetru, gaura se lărgea. Uşor uşor, se vedeau nu doar ochii, ci şi o parte din nas, obrajii, gura. Uneori, ca să vadă cât de mult au avansat se aşezau cu faţa în dreptul găurii şi se priveau. Erau identice.
De avansat, avansau tare greu. Solzii coconului cedau greu şi numai unul câte unul. Realist vorbind era destul de greu să estimezi cât va lua ca amândouă să poată face o gaură suficient de mare, cât să-i permită prizonierei să-şi părăsească temniţa.
Rând pe rând, când una, când cealaltă se lăsau pradă deznădejdii.
Dacă nu reuşeau să spargă coconul până la urmă?
Era bine că în cazurile astea una din ele o încuraja pe cealaltă. Mai rău era când oboseau amândouă odată de atâta zgâriat, se lăsa întunericul şi nu se mai vedeau.
Atunci, una o striga pe cealaltă:
- Ana, unde eşti?
- Aici sunt, răspundea glasul din cocon.
- Nu pot să te văd!
- Nu-i nimic. Scoate mâna prin gaură.
Şi aşa se ţineau strâns până la venirea zorilor.
De la un timp, Ana cea (aparent) liberă nu ma voia să plece de lângă cocon. Zgâria în continuu, ignorând comentariile dezaprobatoare ale celei ferecate în cocon.
- Nu se poate să stai aici tot timpul. Trebuie să-ţi mai vezi şi de ale tale.
- Ştii ceva: e treaba mea dacă toată ziua vreau să stau să zgârîi solzi de cocon, răspundea cealaltă. Asta e cel mai mai important lucru pentru mine acum, să te eliberez.
- Dar tu nu înţelegi că există un timp pentru asta şi că nu te poţi duce pur şi simplu să dai limbile ceasului înainte cu mâna?
Ana cea de dincolo de zid ştia asta, dar nu recunoştea nici în ruptul capului. Se înroşea ca racul de furie, se punea pe plâns şi se lăsa uşor să alunece pe vine, sprijinindu-se de peretele coconului.
După un timp, o voce din globul sticlos se auzea:
- Ana, unde eşti?
- Aici sunt!, răspundea supărata.
- Hai, te rog, nu mai fi supărată.
- Nu mai sunt.
- Ei, ai uitat că ştiu când nu spui adevărul?
- ....
- Ana, unde eşti?
- Aici sunt! Tocmai ce ţi-am spus adineaori.
- Ştiu, dar voiam doar să te aud. Poţi să-mi spui de ce eşti aşa furioasă?
- De ce? De ce? Parcă n-ai şti! Sunt furioasă pentru că nu pot!
- Ce nu poţi?
- Să fiu ca restul lumii. Aparent sunt întreagă. În realitate, sunt sfârtecată în două. Umblu bezmetică să regăsesc părţi, bucăţi din mine. Mă lovesc cu capul, nu, nu cu capul, că ăsta ar durea mai puţin!, mă lovesc cu inima de lucruri care mă dor, mi-e teamă tot timpul. Parcă în mine, omul ăsta mare care sunt, e ghemuit într-un ungher întunecat o fiinţă mică, înfăşurată în mii de fire care o strâng, fire de teamă, de durere, îndoială, neiubire. Nu mai pot!, rosti printre lacrimi şi sughiţuri.
- Ana, unde eşti?
- Aici sunt!, răspunse glasul sfârşit.
Era deja întuneric beznă. În jur şi în sufletele lor.
- Dă-mi mâna!
- Poftim?
- Haide, nu mai pune atâtea întrebări. Bagă mâna prin gaură.
Cea liberă întinse mâna. Nu vedea nimic. Simţea doar solzii coconului care-i zgâriau pielea. La jumătate se întâlni cu mâna celei zăvorâte.
Se spune că îmbrăţişările sunt terapeutice, dar ce te faci când nu te poţi îmbrăţişa?
Te ţii de mână!
Au stat aşa multă vreme. Chiar dacă le amorţiseră mâinile, palmele nu se despărţeau una de cealaltă. Deveniseră una singură.
Era linişte, nu se auzeau decât bătăile inimilor lor, care încet încet se confundau într-una singură.
Se iveau zorii dimineţii.
Un glas obosit întrebă:
- Ana, unde eşti?
- Ce glumeaţă ai devenit peste noapte. Parcă nu m-ai ţine de mână. Ştii că sunt aici. Ştiu că mă simţi.
Era mai mult decât atât. Începuseră să se vadă. Coconul opac, plin de solzi, devenea din ce în ce mai transparent. Cea liberă şi cea zăvorâtă se puteau vedea acum pe de-a întregul.
Erau oglindă una pentru cealaltă.
-Ana, crezi că vom reuşi să ne îmbrăţişăm vreodată?
- Da, cu siguranţă!
- Când?
- Nu ştiu exact! Când va veni timpul.
- Şi până atunci?
- Până atunci ne ţinem de mână. Promit să nu-ţi mai dau drumul.
- Niciodată?
- Niciodată!
*
Astă vară, în tabăra de la Breaza a Iulianei, îngerul cu chip de Anca ne-a învăţat să jucăm „paraşuta”. Nu e complicat: îţi trebuie o paraşută de jucărie, dar cred că, în lipsă, merge şi cu un cearşaf mai mare. Un nume e strigat şi ca prin minune (deşi nu e) cel strigat se iveşte şi răspunde: aici sunt! Normal că m-am jucat şi eu.
Uneori, fără să conştientizăm, facem lucruri care răspund la întrebările, căutările cele mai ascunse din sufletul nostru.
Căci, de fapt, ce căutăm mai mult şi mai mult? Ne căutăm pe noi înşine, cei autentici, căutăm să descoperim cine suntem. Şi mai căutăm ceva: iubire, înţelegere, acceptare, valorizare.
De atunci, când mă simt pierdută, rătăcită, dezamăgită de mine însămi, ignorată, neiubită, mă caut, mă strig, astfel încât să mă pot reconecta la mine şi la clipa prezentă.
- Ana, unde eşti?
- Aici sunt!
