Nu mi-am făcut bilanțul anului din care se scurg ultimele fire de nisip. Nu pentru că n-am avut timp. Ca o divagație, a început să-mi displacă destul de mult formula nu am timp. Mi se pare mai corect, în primul rând față de noi înșine, să spunem nu mi-am făcut timp...
Să revenim...
Nu mi-am făcut niciun bilanț pentru că mi s-a părut complicat, greu, mi-a fost teamă. Nu că o să dea cu minus, ci mi-a fost teamă de emoțiile antrenate de fiecare reamintire a unui eveniment/moment/perioade.
Și mi-a mai fost teamă că bilanțul ducea inevitabil către o pagină albă, care se cerea umplută. Un an nou aștepta nerăbdător în clepsidră, numărând invers momentul când avea să elibereze primul grăunte de nisip.
 |
| Sursa foto: FB terapiepentruviata.ro |
Sigur că am planuri/obiective/dorințe pentru la anul. Vreau să fiu prezentă mai mult, să scriu mai mult, să lucrez mai mult, să zbor o dată la un om tare drag sufletului meu, să mai zbor o altă dată la alt om drag sufletului meu, să descopăr mai mult, să mă împrietenesc mai mult cu mine, să conduc mai des și cu mai puțină teamă, să merg să ascult muzică mai des, să ajut (nu prea îmi place cuvântul voluntariat).
E ditamai lista. Și asta nu e decât o parte din ea.
Dar dincolo de toate aceste concretețuri, există ceva de care am nevoie, un lucru, de fapt, o atitudine, un comportament, pe care mi-aș dori să-l practic mai mult, zi de zi: recunoștința. Nu pentru că nu există, ci pentru că mi se pare că este insuficient, pentru că mi-aș dori să o transfer mai des din zona câmpului rațional în miezul ăla ca un soare în miniatură care se găsește în noi.
Cred sincer că sursa nefericirilor noastre are rădăcini și în incapacitatea de a practica recunoștința complet, neselectiv. Și nu mă refer la recunoștința pentru ajutorul primit, pentru vorba bună care oblojește răni vechi și adânci, ci recunoștința pentru tot ce avem, ceea ce trăim sau nu suntem nevoiți să trăim.
Întotdeauna vrem mai mult, fie că e vorba despre profesie, relații, viață de familie. Poate e firesc așa. Asociem ascensiunea, succesul, foarte-binele creșterii, evoluției.
Dar nu creștem oare și atunci când ne oprim, respirăm, conștientizăm ce avem deja, ne bucurăm pentru ele și, mai ales, simțim recunoștință?
În anii tinereții crude eram convinsă că eu sunt singura care decide traiectoria vieții mele, că numai de mine depinde ca un „ceva” să se întâmple. Era trufia tinereții, a răzvrătirii. Mă luptam cu tot, cu toate și, mai ales, cu mine însămi. Dar asta nu mi-a adus nici liniște, nici echilibru. Nici nu ar fi avut cum: lupta, zbuciumul continuu rareori duc la împăcare sau armonie.
 |
| Sursă foto: https://www.toateblogurile.ro/ |
Și pe măsură ce am mai crescut, am realizat încet încet că mai există ceva, dincolo de mine. Era ceva-ul care îmi îndrepta pașii într-o direcție, nu în alta (și, nu, nu era intuiția), un ceva care ne închide uși, inclusiv sufletești, dar care nu uită să deschidă altele, lăsându-ne însă decizia de a intra sau nu.
Și, încet încet, trufia a mai scăzut un pic, poate și zbuciumul, și lupta, dar nu suficient cât să-mi fie bine. Acum, cheia pare să fie recunoștința. Pentru tot și toate, inclusiv pentru lucrurile bune pe care reușesc să le fac.
Așa că, anul ăsta, îmi doresc să fie altfel. Îmi doresc să mă întorc la mine, așa cum se întoarce un copil plecat de mult de acasă, să mă cert mai puțin, să mă laud când sunt curajoasă, să mă hrănesc mai mult cu gânduri bune, cu recunoștință, cu acceptare.
Și, cine știe, poate la un moment dat, pe lângă liane încolăcite din gânduri, pe lângă spini, chiar dacă sunt de la rugii de mure, va apărea și un petec cu flori și mici-mici, si albastre, de nu-mă-uita.
