"Dacă scriu ceva, mă tem să nu se întâmple,
dacă iubesc prea mult pe cineva, mă tem să nu-l pierd;
şi totuşi, nu renunţ să scriu şi să iubesc, nu pot...."
Isabel Allende, Paula
Sunt paisprezece ani de când mă lupt cu o fâşie de pământ.
La început mi-a fost teamă să calc pe ea. Mergeam, asemeni unei balerine care şi-a pus pentru prima dată poantele în picioare, pe o limbă îngustă de bordură care delimita pământul pietros de o altă limbă de ciment.
Contrafobic, în anii ce au urmat am început să calc mai des pe acolo, în drum spre alt petic de pământ, de după colţ, unde rând pe rând, ţi-am sădit ghiocei, apoi zambile, apoi mărgăritare.... Multe. O modalitate de a-mi alina dorul, de a-ţi spune: sunt pentru tine, Gabi!
De peticul celălalt, cel unde firul de viaţă care te ţinea legată de aici s-a rupt brusc, definitiv, nu am avut curaj să mă ating mult timp.
Până anul astă când am săpat cu furie în pământul ca o cărămidă, am împrăştiat seminţe din care nu ştiam ce o să iasă sau dacă o să iasă ceva, le-am udat, le-am oblojit, le-am descoperit cu uimire primele frunzuliţe, primii boboci.
Şi din pământul ăsta sec, hrănit la un moment dat doar cu tine, au răsărit nişte flori albastre, delicate, timide, care nu se lasă văzute decât o parte din zi, pentru ca apoi să se închidă pe neaşteptate în ele, până la următorul moment cu lumină potrivită.
Sunt exact ca tine, Gabi! Un amestec paradoxal de culoare, poezie, exuberanţă, pe de o parte, şi teamă, fugă pentru a te face nevăzută, deznădejde, pe de altă parte.
Nu ştiu cum se numesc florile pe care le-am plantat. Şi nici nu vreau să ştiu.
Pentru mine sunt flori albastre cu parfum de Gabi.
Şi e suficient!
