Eliberare?

Trecuse bine de zece seara când am coborât din autobuz. 
Oamenii grăbeau pasul, zgribuliți, fiecare spre casele lor. 
Și eu, la fel. 
Am tăiat aerul rece cu pasul, am trecut dincolo de cortina de abur a canalelor și am intrat în părculețul care mă ducea acasă. În fugă, am prins cu coada ochiului banca și hainele asezate parcă în așteptarea cuiva, poate. 

M-am oprit și m-am întors la bancă, să transfer în minte imaginea și călătoria la care mă invita. Și nu am mai văzut doar haine. Grija cu care fuseseră așezate m-a dus cu gândul la două trupuri care pentru un timp se eliberaseră din strânsoarea veșmintelor prea omenești și au plecat de mână să cutreiere străzile, să inspire aerul rece de iarnă, să danseze sub luminițe, să fugă, să râdă, să nu-și mai pună întrebări. Mi-ar fi plăcut să fiu unul din trupurile alea, care din când în când își leapădă veșmintele omenești și odată cu ele grijile, întrebările, răutățile și trufiile, micimile, judecățile de sine și ale celorlalți. Măcar pentru un timp.
Și după ce îmi voi potolit  setea de liniște, de bine, de bucurie, să mă întorc la veșmintele mele omenești așezate cu atâta grijă pe o bancă.

Oameni care ne învață cum să (ne) iubim

Ancuței

E seară. O nouă zi toridă de august se apropie de final. Afară a fost senin, fierbinte, nici urmă de fărâmă de nor. În mine, de zile întregi furtună, vânt furios ce mă izbea cu sufletul de stânci care mai de care mai colțuroase. Din vreme în vreme, rafale de ploaie deasă, de nu se mai vedea nimic dincolo de perdeaua de apă.

E seară. Vipia s-a mai domolit afară. Furtuna s-a liniștit în mine.

Merg cu ea dinspre Ateneu spre metroul de la Universitate. Mai tragem de timp. Încă un pic de timp împreună. Ea, pe care o cunosc doar de câteva luni, ea pe care am întâlnit-o de câteva ori, ea care m-a primit, pe mine, o străină, cu atâta căldură în căminul ei aflat departe de țara asta care se încăpățânează să nu ne vrea. Am așteptat orele astea împreună ca pe o gură de oxigen, atenția, blândețea, înțelegerea cu care știam că mă va asculta.

La despărțire, ne-am împărtășit recunoștința că viața a făcut în așa fel încât să ne întâlnim. Dar a mai fost ceva. Ceva ce ea simțea raportat la mine, ceva ce eu simțisem la rândul meu raportat la alte persoane: sunt oare suficient de valoroasă pentru ca omul celălalt să considere că merit să am un loc în viața sa? 

Pe moment, poate nu am reușit să exprim suficient de bine cât de mult înseamnă ea ca persoană în viața mea, cât apreciez prezența ei și cât de multă valoare au dialogurile, întâlnirile noastre. Încerc să o fac acum.

Există oameni valoroși profesional. Există oameni valoroși din punct de vedere economic. Există oameni valoroși din punct de vedere al acumulărilor materiale, care pot însemna foarte bine acumulare de bunuri cu valoare culturală, frumuseți cum am putea să le numim.
Există tot felul de oameni, așa cum fiecare dintre noi are dreptul să stabilească ce consideră valoros.

Pentru mine, valoarea, însemnătatea, are legătură cu cât de om poți fi. 

Are legătură cu autenticitatea, empatia, compasiunea. 

Pentru mine, înseamnă conectare, a-ți da permisiunea de a fi vulnerabil în fața celuilalt, știind că nu te va răni niciodată intenționat.
Valoarea înseamnă generozitate, bucuria de a dărui, capacitatea de a te bucura de un gest mărunt. Căci nu contează ce primești, ci gândul care a însoțit gestul. Valoarea înseamnă să-l poți privi pe celălalt ca pe egalul tău din punct de vedere uman (indiferent de ceea ce suntem sau ceea ce avem) și să-l tratezi ca atare.
Întâlnirea cu ea mi-a dăruit imens. Dar imens nu este măsurabil în lumea asta. Așa că o să spun pur și simplu: mi-a dăruit o ceașcă de bine.

Cine ești tu?