Eliberare?

Trecuse bine de zece seara când am coborât din autobuz. 
Oamenii grăbeau pasul, zgribuliți, fiecare spre casele lor. 
Și eu, la fel. 
Am tăiat aerul rece cu pasul, am trecut dincolo de cortina de abur a canalelor și am intrat în părculețul care mă ducea acasă. În fugă, am prins cu coada ochiului banca și hainele asezate parcă în așteptarea cuiva, poate. 

M-am oprit și m-am întors la bancă, să transfer în minte imaginea și călătoria la care mă invita. Și nu am mai văzut doar haine. Grija cu care fuseseră așezate m-a dus cu gândul la două trupuri care pentru un timp se eliberaseră din strânsoarea veșmintelor prea omenești și au plecat de mână să cutreiere străzile, să inspire aerul rece de iarnă, să danseze sub luminițe, să fugă, să râdă, să nu-și mai pună întrebări. Mi-ar fi plăcut să fiu unul din trupurile alea, care din când în când își leapădă veșmintele omenești și odată cu ele grijile, întrebările, răutățile și trufiile, micimile, judecățile de sine și ale celorlalți. Măcar pentru un timp.
Și după ce îmi voi potolit  setea de liniște, de bine, de bucurie, să mă întorc la veșmintele mele omenești așezate cu atâta grijă pe o bancă.