Uneori, Paștele este prilej de nesfârșită fugă după mâncare, cadouri, după formă. Lumina nu este Lumină, ci o lumânare aprinsă din mână în mână, repede, ca să plecăm și mai repede acasă.
Alteori, Paștele e tăcere, închidere în sine, căutare, fugă de zgomotul lumii și de zgomotul din noi.
Lumina nu mai este o lumânare aprinsă din mână în mână, este suflare, respirație, este salvare.
Am fost în ambele ipostaze. Amândouă la fel de omenești.
Nu suntem doar virtuți, așa cum nu suntem doar defecte.
Suntem oameni. Răstignim, uneori poate fără voie, iubim, ne zvârcolim pe crucea noastră, pentru dureri reale sau imaginare, dar pe care le simțim sfâșietoare, râdem, lăcrimăm, trăim. Trăim viața noastră omenească. Și uităm deseori că lumina din noi, chiar dacă uneori doar o pâlpâire, este o extensie a luminii Lui.
Și nu se stinge, chiar dacă tare ne mai temem de asta. Niciodată.
