vineri, 12 februarie 2016

Ceea ce sădim...

Adinei, Mihaelei, Ancăi, Irinei, Cristinei,
Biancăi, Oanei, Monicăi, Rodicăi, Sandrei

Acum un an, cu unelte total nepotrivite şi cu puţină pricepere, m-am încăpăţânat să sădesc în cei câţiva centimetri care despart blocul de marea de ciment nişte flori. Mi-am făcut un obicei din a lua flori cu rădăcină. Le plantez în ghivece, mă bucur de ele cât pot de mult, apoi, le replantez afară, în speranţa că anul următor, din mâna mea şi rădăcinile lor, vor răsări câteva fire de ghiocei, zambile şi mărgăritare.
Îmi aduc aminte înverşunarea cu care anul trecut am încercat să plantez câţiva bulbi. Pământul uscat, crăpat, îmi făcea în ciudă. Nu voia sub niciun chip să se lase scurmat. 
M-am înfuriat şi am apelat la târnăcopul domnului preşedinte (de bloc). Habar n-am avut cât e de greu să dai cu târnăcopul. Dar am dat. 
Am făcut câteva gropiţe, am mocirlit pământul cu apă cărată de la etajul al IV-lea, m-am prăfuit din cap până în picioare... Dar nu m-am lăsat până când toate firele nu şi-au găsit locul.
Şi, azi, mi-am adus aminte şi m-am gândit: s-o fi ales ceva florile mele?
Şi cu inima plină de neîncredere m-am dus tiptil la grădiniţa mea. Şi, acolo, minune! Câţiva ghiocei răzleţi se bucurau primul an de lumina soarelui.
M-am uitat la ei şi nu mi-a venit a crede. 



I-am măsurat cu privirea, i-am mângâiat şi am îndepărtat cu reproş câteva fire de iarbă care se încăpăţânau să le obtureze privirea către lume ghioceilor mei.
Şi m-am gîndit cu bucurie: iată răsplata pentru ce-am sădit!
Şi gândul mi-a zburat şi mai departe. Mai departe, la toate gândurile bune, toate lucrurile frumoase pe care le-am primit/le primesc, la sprijinul pe care-l găsesc în ceilalți de fiecare dată când am nevoie.
Şi m-am mai gândit: poate că toate lucrurile bune mi se-ntâmplă şi pentru că la un moment dat am sădit ceva asemănător cu mâna şi cu sufletul meu. Şi dacă sădim suficient de mult bine, de mult frumos, de multă încredere, atunci, când va veni vremea vom fi răsplătiţi.
Poate nu vom primi răsplata în forma pe care ne-o doream, din locurile sau oamenii unde am sădit, dar sigur va veni...
Pentru că, sădind bine, există şanse mai mari să fii răsplătit cu bine!

miercuri, 20 ianuarie 2016

Am o haină albastră...

Am o haină albastră. De fapt, e mai mult o geacă. Nu e frumoasă, nici vreo croială extraordinară nu are, nici excesiv de călduroasă nu este. Ai putea spune că e chiar ternă. Am purtat-o atât de mulţi ani, încât am şi uitat câţi. Şi cu toate astea, continuă, de fapt, se încăpăţânează să rămână bună.De câţiva ani mă gândesc să renunţ la ea, să o dau unor oameni fără adăpost. Doar că mi-e foarte greu. Nu este a mea! Dacă ar fi fost, nu aş fi avut nicio problemă să mă descotorosesc de ea. Dar e a EI, a fost a ei, a lui Gabi. Unul din multele lucruri pe care le-am "împrumutat definitiv" de la ea. Căci aşa fac surorile mai mici, împrumută de la cele mai mari: haine, pantofi, cercei, uneori şi rujul. Iar surorile mari le ceartă câteodată pe ele, cele mici, le ocărăsc, dar le lasă să le împrumute în continuare lucrurile, pentru că ele sunt mai mici...
Mihaela Gabriela Lascu-Ceapo
Dacă ar mai fi trăit, poate aş fi dat cu mai multă uşurinţă haina albastră. E doar o cârpă, aş fi zis. Şi aşa ar fi şi fost. Acum, însă, nu mai poate fi doar o cârpă. E ceva, unul dintre puţinele lucruri palpabile pe care le mai am de la ea. Alături de cerceii albaştri, mari, pe care nu-i voi purta niciodată, pentru că ei îi plăceau cerceii mari şi mie nu. Ştiu, o să-mi spuneţi că am amintiri, poze. Dar amintirile mă ustură prea tare, chiar dacă a trecut deja un deceniu, iar pozele nu le pot privi fără mare greutate. Îmi rămâne atingerea, doar că atingerea nu mai e posibilă aşa cum mi-aş dori eu. Am o haină albastră...M-am gândit să o dau. Nu o mai port. E agăţată într-un cui, atunci când  nu e în fundul unui dulap. Oriunde ar fi, ştiu tot timpul unde este. Am o haină albastră pe care m-am gândit să o dau unui om al străzii. Nu voi îmbrăca un copac cu ea şi nici nu-i voi face poză. O voi aşeza frumos aici, la mine în cartier, într-un loc unde vin oameni fără adăpost. Poate va fi un lucru bun, poate va încălzi chiar pentru câteva zile spinarea îngheţată a unui om amărât. În mod paradoxal, nu mă bucură gândul. Mintea îmi spune că aşa ar fi omeneşte, creştineşte. 

Sufletul se încăpăţânează să-mi spună că nu are ce căuta altcineva în haina albastră, în afară de ea şi de mine. 

Am o haină albastră...Probabil că o voi da, chiar dacă mi se rupe sufletul.

*
Astăzi, în drum spre piaţă am lăsat haina albastră în locul unde ştiu că se adună oamenii fără adăpost. Am aşezat-o cu grijă pe margine şi am fugit. M-am oprit, mi-am oprit gândurile, şi am mai aruncat o privire la haina noastră albastră, ternă şi nici aşa de călduroasă. La întoarcere nu mai era acolo. Probabil că fusese luată de cineva care avea nevoie de ea.

Cred că Gabi s-a bucurat.

Mie mi s-a rupt sufletul....

joi, 24 decembrie 2015

Sărbători cu bine!



Dragii mei prieteni, reali sau virtuali, vă doresc să vă bucuraţi de sărbători frumoase, aşa cum vi le doriţi voi! Să fiţi sănătoşi, liniştiţi, mulţumiţi şi încrezători că lucrurile pe care vi le doriţi se vor întâmpla, mai repede sau la timpul lor, dar se vor întâmpla. Vă îmbrăţişez cu drag, chiar dacă virtual.

My dear friends, I wish you enjoyed a beautiful Christmas time. May you be healthy, in peace with yourself and confident that all your wishes will come true at the right moment. A big hug from me!




And for my non Christian friends, may this end of the year find all of you healthy and confident in the good that will come.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

M-am gândit să scriu o carte....O altfel de carte

Scriu. Este parte a meseriei mele să scriu. Scriu de regulă despre istorie. O fac într-o manieră ştiinţifică. Încerc să scriu obiectiv, onest, să fiu corectă. Credeţi-mă, nu este un lucru simplu!
Dar acum vreau să scriu o carte, o altfel de carte. O carte legată de experienţele mele, foarte personale, foarte greu de împărtăşit altfel.
M-am gândit la un fel de carte de tipul "self-help". Nu ştiu cum s-ar putea zice mai bine în limba română. Poate o "carte-ajutor"? O carte care îi poate ajuta pe ceilalţi, cei care trăiesc experienţe similare, să conştientizeze că nu sunt singuri, să meargă mai departe, să găsească soluţii.


Ideea mi-a încolţit în minte de mai multă vreme. 


- Ce-ar fi dacă....? m-am gândit. 


Apoi, m-am răzgândit: - Cărţi din astea scriu oamenii de meserie: psihologii, psihiatrii... Prea ne pricem toţi la toate. Hai să-i lăsăm pe specialiştii în domeniu să scrie cărţi.


Apoi, m-am gândit din nou:- Şi totuşi, poate oamenii ar vrea să citească despre problemele lor şi în alt fel decât (de)scrise ştiinţific. Ştiu că eu am vrut. Am căutat. Nu am găsit sau nu am găsit exact ce căutam. În schimb, mi-am dat seama că aş putea să le scriu, să le descriu. Să dau contur acelor experienţe pe care le simţim, dar pe care nu reuşim să le punem în cuvinte.


https://www.pinterest.com/pin/355010383097047184/

Ştiu, am scris deja că vreau să scriu o carte, dar nu v-am spus despre subiectul ei. Nu am uitat! Doar am evitat. M-am pitit după cuvinte, ca un copil timid, speriat.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
O carte despre anxietate, despre atacuri de panică, despre depresie, despre frici. Pe scurt, o carte despre ceea ce mulţi oameni trăiesc în tăcere, în prea multă tăcere. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă cu ei, pentru că nu au puterea sau posibilitatea să caute sau să ceară ajutor, pentru că le este jenă, le este ruşine, le este teamă de privirea celorlalţi, pentru că... Atât de mulţi "pentru că"...
O carte care nu propune soluţii absolute, nu te-nvaţă cum să biruieşti anxietatea într-o săptămână, ci o carte despre realitătăţi, căutarea şi găsirea unor soluţii. Nu va fi cartea unui învingător, ci a unui luptător, care mai şi cade, mai şi petrece ceva vreme pe jos, dar care face tot ce poate el să se ridice.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
Nu m-am hotărât, însă tare aş vrea să încerc. Mai întâi, pentru mine. Apoi, pentru toţi cei cărora le-ar fi de ajutor.
Şi acum, aş vrea să vă întreb pe voi, cei care mă citiţi sau doar sunteţi în trecere, cum vi se pare ideea.
Tare mi-ar plăcea să ştiu.


miercuri, 21 octombrie 2015

Oameni buni


Eşti un om bun, i-am spus!
S-a uitat la mine mirată. Pe buze îi stătea răspunsul care-i venea de cele mai multe ori când îi spuneai ceva frumos despre ea: ei, sunt pe naiba! În schimb, s-a reţinut. A zâmbit şi a spus: "şi tu eşti un om bun".
N-am zis: ei, pe naiba! Eu nu zic aşa. Când presimt că se apropie un compliment, ocolesc situaţia şi dau brusc în autoironie: "normal că sunt! sunt chiar CEA mai bună!"
În schimb, de data asta, mi-am înghiţit autoironia şi i-am spus pentru prima dată: nu, eu sunt un om care face lucruri/fapte bune din când în când. Tu, în schimb, tu eşti un om bun în esenţa ta.
Părea că nu înţelege. Care e diferenţa? Care e relevanţa? De ce e nevoie de categorii?
Spun: nu e nevoie de categorii (ştiu, voi o să spuneţi: păi, cum zici că nu e nevoie? ce faci tu aici, dacă nu categorisiri...).

Nu, chiar nu e nevoie de categorii. Doar aşa, acum, mintea mea a simţit nevoia să dea un nume unei realităţi diferite de a mea - a omului care face fapte bune într-un mod raţional.
Oamenii buni, cei care au o bunătate intrinsecă, acţionează instinctiv, ca un reflex. Dau, oferă, renunţă în favoarea altcuiva fără a-şi face calcule complicate înainte. O fac pentru că aşa sunt ei, aşa simt în primul rând, şi, de abia apoi, pentru că este bine. Uneori, o fac chiar în detrimentul lor.
Nu, nu-i transform pe aceşti oameni în supraoameni, sfinţi... Au momentele lor de egoism, de vanitate, când îi rănesc pe ceilalţi. Căci până la urmă sunt oameni...
Cum recunoşti oamenii buni de cei care fac fapte bune? Unii ar spune că e total irelevant, câtă vreme binele este înfăptuit.
Aşa şi este!
Revenind...
Cum îi recunoşti? Cum îi vezi?
E suficient să stai în preajma lor. Să-i priveşti când fac fapte bune sau nu. Când sunt trişti sau căzuţi la pământ.
Şi dacă o să ai suficientă răbdare şi dacă te pricepi un pic, vei vedea luminiţa de oameni buni pâlpâind în ei.

miercuri, 14 octombrie 2015

M-am intors!



M-am întors! După o perioadă de absenţă, mai bine zis de fugă.
M-am întors! Nu la blogul meu, căci el nu reprezintă decât o oglindire a mea. 
M-am întors la mine, la ceea ce sunt.
Leonid Afremov, Fall Marathon
(click to see full source)
Uneori absenţele, mai ales cele neplanificate, sunt benefice. Spun absenţă neplanficată pentru că a fost ...neplanificată. Nu mi-am spus: iau o pauză. Şi nici: mâine, poimâine, peste o lună scriu din nou. Nu mi-am zis nimic. Doar m-am lăsat pradă fugii. 
Şi am fugit. 
Mental. 
Am parcurs sute de kilometri de gânduri doar ca să mă întorc de unde am plecat. 
Şi m-am întors! Nu sunt chiar la fel. Am convingerile mai bine împlântate în ţărâna minţii şi sufletului meu. La fel şi acceptarea modului meu în care disting binele de rău.
Nu am mai puţine întrebări sau frustrări sau nedumeriri...
Dar...
Am mai multă încredere în capacitatea mea de a vedea, de a cunoaşte/recunoaşte binele.
Am mai multă înţelegere faţă de mine şi de cei din jurul meu.
Şi mai multă încredere în ceea ce sunt şi ceea ce nu ar trebui să fiu.
M-am întors!