Eliberare?

Trecuse bine de zece seara când am coborât din autobuz. 
Oamenii grăbeau pasul, zgribuliți, fiecare spre casele lor. 
Și eu, la fel. 
Am tăiat aerul rece cu pasul, am trecut dincolo de cortina de abur a canalelor și am intrat în părculețul care mă ducea acasă. În fugă, am prins cu coada ochiului banca și hainele asezate parcă în așteptarea cuiva, poate. 

M-am oprit și m-am întors la bancă, să transfer în minte imaginea și călătoria la care mă invita. Și nu am mai văzut doar haine. Grija cu care fuseseră așezate m-a dus cu gândul la două trupuri care pentru un timp se eliberaseră din strânsoarea veșmintelor prea omenești și au plecat de mână să cutreiere străzile, să inspire aerul rece de iarnă, să danseze sub luminițe, să fugă, să râdă, să nu-și mai pună întrebări. Mi-ar fi plăcut să fiu unul din trupurile alea, care din când în când își leapădă veșmintele omenești și odată cu ele grijile, întrebările, răutățile și trufiile, micimile, judecățile de sine și ale celorlalți. Măcar pentru un timp.
Și după ce îmi voi potolit  setea de liniște, de bine, de bucurie, să mă întorc la veșmintele mele omenești așezate cu atâta grijă pe o bancă.

Oameni care ne învață cum să (ne) iubim

Ancuței

E seară. O nouă zi toridă de august se apropie de final. Afară a fost senin, fierbinte, nici urmă de fărâmă de nor. În mine, de zile întregi furtună, vânt furios ce mă izbea cu sufletul de stânci care mai de care mai colțuroase. Din vreme în vreme, rafale de ploaie deasă, de nu se mai vedea nimic dincolo de perdeaua de apă.

E seară. Vipia s-a mai domolit afară. Furtuna s-a liniștit în mine.

Merg cu ea dinspre Ateneu spre metroul de la Universitate. Mai tragem de timp. Încă un pic de timp împreună. Ea, pe care o cunosc doar de câteva luni, ea pe care am întâlnit-o de câteva ori, ea care m-a primit, pe mine, o străină, cu atâta căldură în căminul ei aflat departe de țara asta care se încăpățânează să nu ne vrea. Am așteptat orele astea împreună ca pe o gură de oxigen, atenția, blândețea, înțelegerea cu care știam că mă va asculta.

La despărțire, ne-am împărtășit recunoștința că viața a făcut în așa fel încât să ne întâlnim. Dar a mai fost ceva. Ceva ce ea simțea raportat la mine, ceva ce eu simțisem la rândul meu raportat la alte persoane: sunt oare suficient de valoroasă pentru ca omul celălalt să considere că merit să am un loc în viața sa? 

Pe moment, poate nu am reușit să exprim suficient de bine cât de mult înseamnă ea ca persoană în viața mea, cât apreciez prezența ei și cât de multă valoare au dialogurile, întâlnirile noastre. Încerc să o fac acum.

Există oameni valoroși profesional. Există oameni valoroși din punct de vedere economic. Există oameni valoroși din punct de vedere al acumulărilor materiale, care pot însemna foarte bine acumulare de bunuri cu valoare culturală, frumuseți cum am putea să le numim.
Există tot felul de oameni, așa cum fiecare dintre noi are dreptul să stabilească ce consideră valoros.

Pentru mine, valoarea, însemnătatea, are legătură cu cât de om poți fi. 

Are legătură cu autenticitatea, empatia, compasiunea. 

Pentru mine, înseamnă conectare, a-ți da permisiunea de a fi vulnerabil în fața celuilalt, știind că nu te va răni niciodată intenționat.
Valoarea înseamnă generozitate, bucuria de a dărui, capacitatea de a te bucura de un gest mărunt. Căci nu contează ce primești, ci gândul care a însoțit gestul. Valoarea înseamnă să-l poți privi pe celălalt ca pe egalul tău din punct de vedere uman (indiferent de ceea ce suntem sau ceea ce avem) și să-l tratezi ca atare.
Întâlnirea cu ea mi-a dăruit imens. Dar imens nu este măsurabil în lumea asta. Așa că o să spun pur și simplu: mi-a dăruit o ceașcă de bine.

Cine ești tu?

Nu mai am aer!

Domnule ministru Rafila,

Nu managerul trebuie destituit în primul rând. Trebuie retras dreptul de liberă practică personalului medical responsabil de această tragedie (medic de gardă, asistente). Au dovedit că nu au ce căuta într-o meserie care înseamnă să îngrijești, să salvezi vieți. Acești oameni nu ar trebuie să lucreze nici măcar în medicină veterinară.

***

Simt că nu-mi ajunge aerul.

Trag aer adânc.

Îmi umflu pieptul, burta cu aer.

Tot nu e suficient.

Nu-mi ajunge. Îmi tremură mâinile, picioarele, lucrurile din jur îmi par ciudate. Nu, nu voi muri. Nu acum. Este doar hiperventilație. Nu-mi ajunge aerul pentru că îmi este foarte frică. Sunt acasă, sunt în siguranță. Nu voi muri sufocată ca Alexandra într-un spital. Cel puțin nu acum. Sunt prea bătrână să o iau la capăt într-o altă lume, altă țară unde să mă simt în siguranță, unde să am credința/speranța că la o adică nu voi fi lăsată să mor ca un câine. Dacă am noroc poate nu voi ajunge în situația asta.

https://specialarad.ro/nu-am-aer-protest-in-semn-de-omagiu-fata-de-alexandra-femeia-care-a-murit-pe-patul-de-spital/

Ce se întâmplă în ultimele zile, ultimele săptămâni, ultimii ani arată gradul de degradare în care am ajuns. Superficialitatea, corupția, incompetența, lipsa unui minim simț al datoriei, dezumanizarea. În primul rând dezumanizarea. România, societatea românească, adică NOI, este asemeni unui copac putred, prăbușit deja la pamânt. Avem în noi carii adânci care merg până în străfunduri. Suntem goi, singuri.

La nivel de stat, nu ne putem proteja cetățenii. Nu putem pentru că cei aleși de noi, oricare ar fi ei, nu sunt în mare majoritate decât niște purtători de vorbe pretențioase, de ceasuri și telefoane scumpe. Oameni care aruncă responsabilitatea de la unii la alții, care mimează competența și onestitatea și care au doar două lucruri care contează: banii și puterea/influența.

La baza societății, avem altceva: nepăsare, dezumanizare.

În urmă cu mai bine de 40 de ani, mama unei prietene murea din cauza unui avort indus acasă. Erau vremurile în care procuratura  „veghea” îndeaproape femeile care nu-și doreau să fie mame eroine. Și dacă nu voiai asta, singura șansă era să încerci să termini sarcina în condiții improprii, fără asistență medicală, oricare ar fi fost riscurile.

La 40 și ceva de ani distanță, tot o tânără, tot mamă, care din nefericire pierde sarcina, este lăsată să moară în spital. Da, în spital. Urlă de durere, de neputință, speră să vină dimineață, când va veni poate medicul ei curant să-i efectueze chiuretaj. Cere ajutor. Este într-un spital. Doar nu va fi lăsată să moară?

Ba da!

Într-un spital dintr-un oraș al României, unde există medic, personal auxiliar, este lăsată să moară. Să se chinuiască asemeni unui Hristos. 

De ce?

Hai să ne gândim cam ce s-ar fi putut întâmpla?

Medicul de gardă probabil a zis: nu e pacienta mea, vine a doua zi medicul curant. N-o muri până mâine.

Asistenta de tură o fi trecut pe acolo, dar n-o fi vrut să-l deranjeze pe doctorul de gardă, să nu se supere pe ea, că, deh, nu e bine să te pui rău. 

Avea Alexandra vreo șansă să supraviețuiască în aceste condiții? Nu. Cum să intervină familia? Unde să o ducă? La privat? Nu primesc urgențe, decât chestii simple și din care să iasă mulți bani. Unde să mergi ca să nu-ți moară copilul, soția, mama copiilor tăi? Nu ai unde! Alexandra a fost condamnată de oameni îmbrăcați în alb să-și care singură crucea pe Golgota și să moară singură, cerând ajutor până în ultima clipă.

NU MAI POT!

NU AM AER!

Nu au auzit-o decât cei din familie, care efectiv nu aveau ce face.

Aici suntem.

Un popor alienat, debusolat, dezumanizat!

Suntem singuri. 

Suntem fără apărare.

Ne-am pierdut reflexele sociale, de comunitate. Am devenit niște indivizi într-o mare de alți indivizi, preocupați doar de bunăstarea personală SAU de salvarea individuală. Iar asta este calea sigură spre pieirea colectivă. Doar că în această țară, în acest stat numit România, fiecare dintre noi putem fi la un moment dat Alexandra, victimele de la 2 Mai, fata de la Slobozia dată afară din spital, bătrânii lăsați să zacă în propriile fecale.

Și poate că asta și merităm, câtă veme nu facem nimic altceva decât să constatăm și să comentăm.

Sunt norocoasă. Deocamdată.

Încă am aer!

Domnule ministru Rafila,

Nu managerul trebuie destituit în primul rând. Trebuie retras dreptul de liberă practică personalului medical responsabil de această tragedie (medic de gardă, asistente). Au dovedit că nu au ce căuta într-o meserie sau un loc care înseamnă să îngrijești, să salvezi vieți.

Țara în care nici măcar nu poți muri cu demnitate

Nu pot să respir, mă îneacă plânsul, dar mă controlez. Cu greu, dar mă controlez. În jurul meu sunt oameni care lucrează. Cum ar fi dacă aș începe să plâng în hohote. Doar asta m-ar liniști. Dar nu pot. Și atunci scriu. Pun furia, lacrimile care au format o peliculă pe ochii mei, dar pe care le țin cu strășnicie ferecate, să nu înceapă să șiroiască pe obraji, le pun pe toate în degete.

Și scriu. Atât.

Simt furie și frică. Nu este frică de moarte, moartea este doar un moment, ci frica de ceea ce precede moartea și care poate fi o perioadă foarte lungă de suferință. Dar la noi, în România, nu e suficient. Nu este suficient să suferi ”ca un câine”, cu cât ești mai neputicios, cu cât ești mai vulnerabil, cu atât ești tratat ca un câine. De ce tot spun „ca un câine”? Nu doar pentru că e împământenită expresia, ci pentru că în profunzime reflectă felul în care tratăm ființele, din orice specie. Cu nepăsare, indolență, cruzime.

Concret? După toată această introducere lungă...

Un caz. Fără nume. La ce ne-ar folosi? Putem fi oricare dintre noi sau ai noștri, muritorii ăștia obișnuiți, care au resurse financiare sau de cunoștințe limitate, care n-au resurse deloc...

Da! Pot fi eu, tu, tatăl tău, copilul tău, sora ta, mama ta...

O pacientă diagnosticată cu o formă de leucemie gravă, acum șase luni. Se accesează cel mai bun medic, se începe tratamentul. Nu merge tratamentul. Trebuie altul, dar nu e decontat de CAS. Dar e vorba despre viață și familia caută, ”face pe dracu în patru„ (așa este expresia românească), cumpără medicamentul și multe altele care nu intră în ce poate oferi spitalul de stat. Se adaugă contribuțiile financiare și materiale voluntare, nesolicitate direct (ca să nu intrăm în zona de condiționare a actului medical), dar primite (medic, asistente, infirmiere). Toși facem așa. Când e vorba despre viața ta, a copilului s.a.m.d. vezi rapid cum îți dispar fumurile alea de le susțineai în bula ta socială că „eu  nu dau, nu încurajez corupția„, „că numai așa schimbăm sistemul, dacă nu dăm„. Când e vorba despre viața ta, a cuiva drag, o să vezi că dai tot, îți smulgi și inima dacă asta poate salva. Și dai, lună de lună, cu speranța într-o minune. Chiar și medicală.

Dar minunea nu vine. Se ajunge în punctul în care medicul spune nu mai există soluții.

Nu spune pe nume, dar lasă de înțeles: urmează moartea.

Familia știe, pacientul este conștient de asta.

Suferința fizică este enormă, cea sufletească este copleșitoare. Dar nu este suficient. Nu în țara noastră, alcătuită din fiecare dintre noi.

Când ești pe moarte nu te mai vrea nimeni, în afară de cei care te iubesc, dar care nu-ți pot oferi îngrijirea de care ai nevoie.

Medicul de la spitalul unde a fost tratată șase luni presează familia să o ia acasă. Nu mai are ce să facă, nu are personal. Să plece... E mai bine!

Pentru cine?

După săptămâni de presiuni, familia cedează. Este pregătită să o ia acasă. O zi mai târziu, pacienta intră brusc în comă. Verdictul? Pregătiți-vă de înmormântare! Nu apucă seara!

Ghinion pentru medic și personalul medical. Pacienta se trezește. Soțul este sunat: pacienta s-a trezit, este „foarte lucidă„, veniți imediat și luați-o.

Nu și-a pus nimeni problema că un pacient trezit din coma confirmată de un doctor de ATI poate avea afectare neurologică. Sau poate și-au pus-o, dar voiau să scape odată de ea.

Comandat ambulanță privată, dus cu targa acasă. Pacienta este semilucidă. Respiră greu, e ciudat pentru cineva care nu are pregătire medicală. Noroc cu oximetrul de la Covid. Saturația sub 80, scade.

E sâmbătă. Mai sunt câteva resurse. Se găsește pentru închiriere un concentrator de oxigen. Se împrumută de la o prietenă niște anxiar. Pacienta este agitată, i s-a prescris anxiar, dar a fost complicat pentru medicul rezident să completeze rețeta verde. Nu se dă la liber de la farmacie. Dacă, Doamne ferește, se sinucide pacientul? Nu se poate! Nu avem nici măcar dreptul ăsta aici.

Dacă îți trece prin cap asta, adio viața veșnică, adio înmormântare cu preot. Ești un paria. Chiar și mort. Nu-i suficient cât ai suferit, dacă ce a rămas din tine nu e călcat în picioare, aruncat de colo încoace. Biserica Ortodoxă este alcătuită doar din drepți, cei care „se îndoaie, dar nu se frâng”.

Ce bine că entitatea aceea universală, pe care unii (și eu) o numesc Dumnezeu, nu are treabă cu chestia asta. Lui Dumnezeu nu-i pasă de dogmă: Dumnezeu alină, mângăie și iubește. Atât. Dumnezeu nu este pedeapsă. Este doar IUBIRE.

Revenind...

Pacienta nu poate fi îngrijită acasă. Are nevoie să meargă într-un centru de paliație. Dar sunt atât de puține, și oameni care au nevoie de ele atât de mulți. Și nu sunt bani pentru privat. Mulți bani.

Dumnezeu așază lucrurile astfel încât să se găsească un loc într-un centru. Dar oamenii intervin și complică lucrurile.

Ambulanța privată (că altfel nu se poate), nu a spus nimeni familiei că are dreptul la ambulanță de stat, nici de la spital... Știu: „da, de ce nu s-a informat, domne, familia, de ce nu a căutat pe net„? Da, da, hai să vă văd pe voi, ăștia cu răspunsuri la toate, în situația asta, cum o să fiți ultra informați, după luni de zile de chin.

Deci, vine ambulanța privată să preia pacienta, pentru a o transfera la paliație. Pacienta are tensiunea 6 și saturația 60. Se cheamă ambulanța de stat, care preia pacienta și o duce la spitalul de urgență.

- UPU: de ce ați adus-o aici.

- Păi, știți, medicul de pe ambulanța privată a constatat starea și a chemat SMURD.

-  UPU: Păi acum e stabilă, raportat la starea ei. Duceți-o!

- Unde? La paliație s-a ocupat deja locul, dacă nu ne-am dus.

- UPU: Nu știm, acasă!

Acum, în momentul ăsta în care scriu, aici suntem: o pacientă, în stadiu terminal, pe care nu o primește nimeni. Nu o vrea nimeni, în afara familiei, epuizată, stoarsă de toate resursele. Toate.

Țara noastră, a mea, a ta, nu ne vrea decât sănătoși, contribuind...

Contribuind la ce? 

Nu se vede în sănătate, când, Doamne-ferește, te îmbolnăvești. 

Nu se vede în educație, nu se vede în administrația locală, în ecologie. 

Poate în plimbările prezidențiale, ministeriale, parlamentare, locale...

Revenind. 

Da, din nou...

Un bolnav în stadiu terminal în România este o ființă pe care nu mai vrea nimeni, gonită, alungată de peste tot.

Statul, prin sistemul de sănătate, nu o vrea. Pe ieșirea din spital a pacientei scrie la starea de externare: ameliorat. A venit pe picioare la spital, a ajuns în situația de nu se mai putea ridica, după ce mai bine de o lună nu a mișcat-o nimeni, nu a trecut pe la ea niciun kinetoterapeut, a intrat în comă, s-a trezit din comă și a fost trimisă acasă pe o targă. Asta însemnă „ameliorat”.

La paliație fără costuri este o listă lungă de așteptare.

La paliație cu bani, poate doar dacă vinzi ce mai ai. Dar ce să mai ai după ce luni de zile ai dat tot pentru o minune?

Între clipele de lucidate, pacienta silabisește: nu mai suport!

Biserica, cea care nu ne dă voie să murim de bunăvoie, nu a reușit să crească în 30 de ani la înălțimea misiunii fundamentale: de a alina, de a îngriji nevoiașii, neputincioșii. BOR nu a reușit să se ridice decât la înălțimea Catedralei Mântuirii, cu heliport și nu mai știu ce.

Și, nu, nu sunt necredicioasă și nici nu sunt vreun detractor al BOR. Merg la biserică, mă spovedesc, mă rog. Pentru că, uneori, pe Dumnezeu îl găsesc mai degrabă în biserică. Cunosc faptele bune ale unor Părinți din țară care au construit așezăminte pentru orfani, bolnavi. Dar nu e suficient. Suntem prea mulți orfani, prea mulți bolnavi în țara asta.

Este nevoie ca măcar Biserica să folosească resursele, deloc puține, pentru a face ce nu face statul. Doar că și Biserica este tot un fel de Stat, care nu-și iubește supușii. BOR nu a înțeles că Mântuirea neamului nu se va face construind catedrale, ci oferind lumină. Nu doar o dată pe an, de Paște, ci oferind lumina Dumnezeiască de câte ori și unde este nevoie de ea: celor bolnavi, celor năpăstuiți, celor uitați de stat și de semenii lor.

Acesta este doar un text. Un text ivit din durere, din furie, din neputință. Și din teamă, o teamă care mă paralizează: din teama ca nu cumva, într-o zi, să ajung într-o asemenea situație de neputință fizică, în care să nu mai pot fi în stare nici măcar să pot lua decizia de a muri cu demnitate.

Ele

Sunt la Sala Radio, stau cu ochii închiși. Așa pot să mă conectez, nu, nu e cuvântul potrivit, să mă contopesc cu pianul, îmblânzit cu atâta știință și pasiune de o pianistă sud-coreeană. În stânga mea e Rodica. Și mă gândesc: oare în absența ei aș mai fi fost aici, aș fi gustat cu atâta bucurie muzica simfonică, mi s-ar fi deschis atât de multe ferestre ale unei minți neexpuse din copilărie, din familie, la cultură? 

Înclin să cred că nu. În absența ei, în absența lor, a femeilor din viața mea, nu aș fi fost cum sunt azi. 

Audrey Hepburn

Textul acesta nu este unul feminist, chiar dacă vorbește doar despre femei. Probabil, cei mai mulți dintre noi construiesc cele mai durabile relații de prietenie cu persoane de același sex. Știu sigur că la femei se întâmplă asta. Face parte din procesul nostru de creștere, de deschidere spre lumea în care trăim. La un moment dat, ne desprindem ușor de familii și viața sau altcineva ne propune niște întâlniri cu niște oameni. Unii vor fi total nepotriviți pentru noi, cu alții nu vom putea construi decât relații pasagere, străvezii. Apoi, dacă vom fi suficient de norocoși, vom întâlni și oameni care ne vor ajuta să creștem în direcția în care avem nevoie și pentru care suntem înzestrați.

Sunt acele relații de viață, care, deși întrerupte de timp, spațiu, circumstanțe, ne vor schimba. Dar asta aflăm după un timp (deloc scurt), când constatăm că-i putem înțelege pe ceilalți mai mult decât înainte, că putem dărui fără să mai așteptăm ceva înapoi, că nu ne mai roade invidia că X este mai frumoasă, mai deșteaptă, ci putem să o admirăm cu sinceritate și să-i spunem asta. Mai mult, simțim bucurie că a apărut în drumul nostru. Și învățăm că la rândul nostru trebuie să creștem în femeile din jurul nostru încrederea și bucuria pentru ceea ce sunt. 

Cred că femeile se cresc unele pe altele și nu doar în calitate de mame. Se cresc, conștient sau nu, prin ceea ce transmit, prin generozitate, delicatețe, forță, curaj, rezistență nebănuită, spirit de sacrificiu, inclusiv prin hipersensibilitate.

Adine, Mihaele (multe Mihaele), Ance, Elene, Rodici, Irine, Oane, Mariane, Viorici, Elisabete....

Întâlnirea cu ele a făcut ca, în bucata de lut care sunt, o daltă nevăzută să modeleze șanțuri de bine și de frumos.

Pentru Ele. Cele care sunt și care vor mai fi.

De ce nu mai scrii?

- De ce nu mai scrii? Nu mai scrii povești, nu mai scrii nimic.

- Nu mai scriu. Nu am mai putut. În mintea mea nu s-au mai țesut povești, nici texte frumoase, nici despre încredere, nici despre speranță.

De ce nu mai scriu... 

Nu mai scriu pentru că nu am putut scrie altceva decât despre pierderea mamei. Am încetat acum o jumătate de an să scriu despre asta, gândindu-mă la ce crede lumea despre mine. Am trăit acum 25-30 de ani cu privirile chiorâșe, vorbele pe la colțuri. Nu am uitat. Doar a trecut timpul.

- Nu e ok ce scrii! Lumea se întreabă. De ce scrii numai despre asta? Nu cumva ai luat-o razna?

M-am cercetat atent, m-am analizat cu toate instrumentele, cunoștințele acumulate în destul de mulți ani. Am întrebat și specialiști.

Nu, nu am luat-o razna. Așa este doliul meu, așa știu/pot eu să-mi plâng pierderea. 

Dar nu am mai scris. Gândurile despre ceea ce ar putea crede ceilalți m-au redus la o tăcere asurzitoare și nu au făcut decât să-mi înăbușe suferința. Dar dacă știu ceva despre emoții, gânduri, trăiri reprimate este că orice e înăbușit, reprimat, acumulează presiune și la un moment dat explodează. Nu poate fi altfel.

Nu am mai scris. Am acumulat în minte, am sedimentat durerea, plânsul, care la mine se transformă, se eliberează sub forma cuvintelor scrise, rostite și am mers mai departe mimând normalitatea. Nu am mai deranjat pe nimeni, nici repovestind a mia oară aceleași lucruri despre mama, nici scriind undeva.

M-am gândit: de ce nu-mi ajunge să scriu toate lucrurile astea într-un caiet pe care să-l țin într-un sertar? De ce simt nevoia ca cineva să citească rândurile astea atât de personale? Nu e o formă de exhibiționism sufletesc?

M-am cercetat din nou.

Nu, nu este exhibiționism. Nu este nevoie de atenție. Este pur și simplu nevoia de a spune, a spune până nu mai pot, până se consumă din cantitatea aia de durere care dă pe dinafară. Simt că doar așa rana asta sângerândă va căpăta cojiță și, poate într-o zi, se va cicatriza. Voi putea trece cu degetele peste carnea strânsă nefiresc și nu va mai durea așa de tare.

Și mai vreau să spun dintr-un motiv.

În perioada imediat următoare după plecarea mamei am căutat cu disperare ceva rațional care să mă mângâie, care să-mi explice. Am cumpărat cărți despre etapele doliului, am citit mărturii. Am mers la biserică. Am primit ajutor, dar îmi lipsea mai mult. Îmi lipsea înțelegerea din partea cuiva care trecea prin pierdere. 

M-am agățat în schimb de povestea unei doamne care-și pierduse mama în aceeași perioadă, în împrejurări similare. Am găsit un text scris de ea. Nu mi-a ajuns. Am căutat-o și o perioadă, străine fiind, ne-am împărtășit din durere, din gânduri. Asta m-a ajutat. Să citesc, să comunic cu cineva ca mine, care se lupta cu o dramă similară.

Așa că de asta scriu. 

Și dacă în lumea asta există un singur om care găsește alinare, se simte mai puțin singur, derutat, zdrobit în fața acestei realități înfiorătoare care este moartea, atunci poate scrisul meu are o însemnătate.

Asta o să fac. O să scriu despre doliul meu, așa cum mi-l amintesc, așa cum încă îl trăiesc. E singura modalitate ca la un moment dat să mai pot scrie și altceva.

Te iubesc, mami!

 Ți-am spus, dar nu ți-am mai scris. Îți scriu acum.