Nu pot să respir, mă îneacă plânsul, dar mă controlez. Cu greu, dar mă controlez. În jurul meu sunt oameni care lucrează. Cum ar fi dacă aș începe să plâng în hohote. Doar asta m-ar liniști. Dar nu pot. Și atunci scriu. Pun furia, lacrimile care au format o peliculă pe ochii mei, dar pe care le țin cu strășnicie ferecate, să nu înceapă să șiroiască pe obraji, le pun pe toate în degete.
Și scriu. Atât.
Simt furie și frică. Nu este frică de moarte, moartea este doar un moment, ci frica de ceea ce precede moartea și care poate fi o perioadă foarte lungă de suferință. Dar la noi, în România, nu e suficient. Nu este suficient să suferi ”ca un câine”, cu cât ești mai neputicios, cu cât ești mai vulnerabil, cu atât ești tratat ca un câine. De ce tot spun „ca un câine”? Nu doar pentru că e împământenită expresia, ci pentru că în profunzime reflectă felul în care tratăm ființele, din orice specie. Cu nepăsare, indolență, cruzime.
Concret? După toată această introducere lungă...
Un caz. Fără nume. La ce ne-ar folosi? Putem fi oricare dintre noi sau ai noștri, muritorii ăștia obișnuiți, care au resurse financiare sau de cunoștințe limitate, care n-au resurse deloc...
Da! Pot fi eu, tu, tatăl tău, copilul tău, sora ta, mama ta...
O pacientă diagnosticată cu o formă de leucemie gravă, acum șase luni. Se accesează cel mai bun medic, se începe tratamentul. Nu merge tratamentul. Trebuie altul, dar nu e decontat de CAS. Dar e vorba despre viață și familia caută, ”face pe dracu în patru„ (așa este expresia românească), cumpără medicamentul și multe altele care nu intră în ce poate oferi spitalul de stat. Se adaugă contribuțiile financiare și materiale voluntare, nesolicitate direct (ca să nu intrăm în zona de condiționare a actului medical), dar primite (medic, asistente, infirmiere). Toși facem așa. Când e vorba despre viața ta, a copilului s.a.m.d. vezi rapid cum îți dispar fumurile alea de le susțineai în bula ta socială că „eu nu dau, nu încurajez corupția„, „că numai așa schimbăm sistemul, dacă nu dăm„. Când e vorba despre viața ta, a cuiva drag, o să vezi că dai tot, îți smulgi și inima dacă asta poate salva. Și dai, lună de lună, cu speranța într-o minune. Chiar și medicală.
Dar minunea nu vine. Se ajunge în punctul în care medicul spune nu mai există soluții.
Nu spune pe nume, dar lasă de înțeles: urmează moartea.
Familia știe, pacientul este conștient de asta.
Suferința fizică este enormă, cea sufletească este copleșitoare. Dar nu este suficient. Nu în țara noastră, alcătuită din fiecare dintre noi.
Când ești pe moarte nu te mai vrea nimeni, în afară de cei care te iubesc, dar care nu-ți pot oferi îngrijirea de care ai nevoie.
Medicul de la spitalul unde a fost tratată șase luni presează familia să o ia acasă. Nu mai are ce să facă, nu are personal. Să plece... E mai bine!
Pentru cine?
După săptămâni de presiuni, familia cedează. Este pregătită să o ia acasă. O zi mai târziu, pacienta intră brusc în comă. Verdictul? Pregătiți-vă de înmormântare! Nu apucă seara!
Ghinion pentru medic și personalul medical. Pacienta se trezește. Soțul este sunat: pacienta s-a trezit, este „foarte lucidă„, veniți imediat și luați-o.
Nu și-a pus nimeni problema că un pacient trezit din coma confirmată de un doctor de ATI poate avea afectare neurologică. Sau poate și-au pus-o, dar voiau să scape odată de ea.
Comandat ambulanță privată, dus cu targa acasă. Pacienta este semilucidă. Respiră greu, e ciudat pentru cineva care nu are pregătire medicală. Noroc cu oximetrul de la Covid. Saturația sub 80, scade.
E sâmbătă. Mai sunt câteva resurse. Se găsește pentru închiriere un concentrator de oxigen. Se împrumută de la o prietenă niște anxiar. Pacienta este agitată, i s-a prescris anxiar, dar a fost complicat pentru medicul rezident să completeze rețeta verde. Nu se dă la liber de la farmacie. Dacă, Doamne ferește, se sinucide pacientul? Nu se poate! Nu avem nici măcar dreptul ăsta aici.
Dacă îți trece prin cap asta, adio viața veșnică, adio înmormântare cu preot. Ești un paria. Chiar și mort. Nu-i suficient cât ai suferit, dacă ce a rămas din tine nu e călcat în picioare, aruncat de colo încoace. Biserica Ortodoxă este alcătuită doar din drepți, cei care „se îndoaie, dar nu se frâng”.
Ce bine că entitatea aceea universală, pe care unii (și eu) o numesc Dumnezeu, nu are treabă cu chestia asta. Lui Dumnezeu nu-i pasă de dogmă: Dumnezeu alină, mângăie și iubește. Atât. Dumnezeu nu este pedeapsă. Este doar IUBIRE.
Revenind...
Pacienta nu poate fi îngrijită acasă. Are nevoie să meargă într-un centru de paliație. Dar sunt atât de puține, și oameni care au nevoie de ele atât de mulți. Și nu sunt bani pentru privat. Mulți bani.
Dumnezeu așază lucrurile astfel încât să se găsească un loc într-un centru. Dar oamenii intervin și complică lucrurile.
Ambulanța privată (că altfel nu se poate), nu a spus nimeni familiei că are dreptul la ambulanță de stat, nici de la spital... Știu: „da, de ce nu s-a informat, domne, familia, de ce nu a căutat pe net„? Da, da, hai să vă văd pe voi, ăștia cu răspunsuri la toate, în situația asta, cum o să fiți ultra informați, după luni de zile de chin.
Deci, vine ambulanța privată să preia pacienta, pentru a o transfera la paliație. Pacienta are tensiunea 6 și saturația 60. Se cheamă ambulanța de stat, care preia pacienta și o duce la spitalul de urgență.
- UPU: de ce ați adus-o aici.
- Păi, știți, medicul de pe ambulanța privată a constatat starea și a chemat SMURD.
- UPU: Păi acum e stabilă, raportat la starea ei. Duceți-o!
- Unde? La paliație s-a ocupat deja locul, dacă nu ne-am dus.
- UPU: Nu știm, acasă!
Acum, în momentul ăsta în care scriu, aici suntem: o pacientă, în stadiu terminal, pe care nu o primește nimeni. Nu o vrea nimeni, în afara familiei, epuizată, stoarsă de toate resursele. Toate.
Țara noastră, a mea, a ta, nu ne vrea decât sănătoși, contribuind...
Contribuind la ce?
Nu se vede în sănătate, când, Doamne-ferește, te îmbolnăvești.
Nu se vede în educație, nu se vede în administrația locală, în ecologie.
Poate în plimbările prezidențiale, ministeriale, parlamentare, locale...
Revenind.
Da, din nou...
Un bolnav în stadiu terminal în România este o ființă pe care nu mai vrea nimeni, gonită, alungată de peste tot.
Statul, prin sistemul de sănătate, nu o vrea. Pe ieșirea din spital a pacientei scrie la starea de externare: ameliorat. A venit pe picioare la spital, a ajuns în situația de nu se mai putea ridica, după ce mai bine de o lună nu a mișcat-o nimeni, nu a trecut pe la ea niciun kinetoterapeut, a intrat în comă, s-a trezit din comă și a fost trimisă acasă pe o targă. Asta însemnă „ameliorat”.
La paliație fără costuri este o listă lungă de așteptare.
La paliație cu bani, poate doar dacă vinzi ce mai ai. Dar ce să mai ai după ce luni de zile ai dat tot pentru o minune?
Între clipele de lucidate, pacienta silabisește: nu mai suport!
Biserica, cea care nu ne dă voie să murim de bunăvoie, nu a reușit să crească în 30 de ani la înălțimea misiunii fundamentale: de a alina, de a îngriji nevoiașii, neputincioșii. BOR nu a reușit să se ridice decât la înălțimea Catedralei Mântuirii, cu heliport și nu mai știu ce.
Și, nu, nu sunt necredicioasă și nici nu sunt vreun detractor al BOR. Merg la biserică, mă spovedesc, mă rog. Pentru că, uneori, pe Dumnezeu îl găsesc mai degrabă în biserică. Cunosc faptele bune ale unor Părinți din țară care au construit așezăminte pentru orfani, bolnavi. Dar nu e suficient. Suntem prea mulți orfani, prea mulți bolnavi în țara asta.
Este nevoie ca măcar Biserica să folosească resursele, deloc puține, pentru a face ce nu face statul. Doar că și Biserica este tot un fel de Stat, care nu-și iubește supușii. BOR nu a înțeles că Mântuirea neamului nu se va face construind catedrale, ci oferind lumină. Nu doar o dată pe an, de Paște, ci oferind lumina Dumnezeiască de câte ori și unde este nevoie de ea: celor bolnavi, celor năpăstuiți, celor uitați de stat și de semenii lor.
Acesta este doar un text. Un text ivit din durere, din furie, din neputință. Și din teamă, o teamă care mă paralizează: din teama ca nu cumva, într-o zi, să ajung într-o asemenea situație de neputință fizică, în care să nu mai pot fi în stare nici măcar să pot lua decizia de a muri cu demnitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu