Cand iubirea se transforma in vanitate

In faza ei pura iubirea este, cred, acea stare in care simti ca nevoia celuilalt de iubire, de a fi iubit e ceea ce da sens vietii tale. Dam, oferim totul pentru ca celalalt e dispus sa primeasca. Dam, la inceput, fara sa cerem nimic. Ne anulam nevoile cu un singur gest: gestul degetului pus la gura si care spune: Sttt! E un gest al nostru catre noi insine. Pentru ca atunci, pe moment, avem nevoie sa construim acea dragoste ideala, infinita, fie ea si ascunsa sub un glob de sticla...imaginar.

A iubi este atat de simplu. A-ti explica iubirea e atat de complicat. Poate de asta cei mai potriviti candidati la fericire sunt cei care nu incearca sa inteleaga, sa explice, pe scurt sa complice niste lucruri simple, atat de simple, atat de neexplicat in esenta lor. Sunt oamenii care traiesc pur si simplu.

Faptul ca putem da atat de mult intr-un timp atat de scurt ne da iluzia ca putem fi niste fiinte speciale, extraordinare...putem da fara sa cerem, fara sa asteptam nimic inapoi. Si la un moment dat intrevine ruptura in noi insine, ruptura noastra cu noi, atunci cand ne dam seama ca avem propriile nevoi si asteptari si ca avem nevoie, la randul nostru, de cineva care sa aiba grija de noi, de vanitatile noastre.


Nevoile noastre... complicate, complexe, ale noastre. Nevoile noastre, pe deplin justificate....psihologic.

Si din din acel moment iubirea incepe sa doara.

Cum putem sa dam atat de mult si sa primim atat de putin sau mai exact cum putem sa primim altceva decat asteptam, in alta forma decat aceea pe care ne-o dorim.

Oricat de buni, de frumosi am fi, pare ca nu suntem nimic in absenta celuilalt. Celalalt si iubirea lui pentru noi. Ne privim prin ochii celuilalt, asteptam aprobarea celuilalt, ne dorim sa fim centrul universului celuilalt...

Si in aceasta lupta, reduta cu reduta, pentru cucerirea celuilalt, lupta in care folosim orice mijloace, ne indepartam din ce in ce mai mult de punctul din care am plecat. Punctul in care puteam sa dam atat de mult si sa cerem atat de putin sau nimic.

Si ne e dor si ne doare si am vrea sa ne intoarcem, dar nu putem. Nu doar pentru ca ar fi prea tarziu, dar si pentru ca inceputul avea in el acea daruire irationala, fireasca, neplanificata, acel ceva nealterat de asteptari, pe cand "re-inceputul" ar fi din start marcat de premeditare. Premeditarea de a renunta la asteptari, de a mai cobora un pic stacheta...si multe altele, indispensabile pentru o relatie functionala.

Da, iubirea se transforma odata cu trecerea timpului, ne transforma, ne face, poate, mai intelepti. Si totusi, mi-e atat de dor de iubirea de inceput, mi-e atat de dor mine si de puterea mea de a iubi dincolo de vanitatile mele.