Un alt sfârşit, un alt început

De foarte mult timp am obiceiul ca la fiecare sfârşit de an să fac un bilanţ: ce am reuşit să fac, ce nu am reuşit să fac, e cu plus, e cu minus... Şi tot la fiecare sfârşit de an îmi făceam planuri pentru un alt început de an, unul nou.
Nu m-am mulţumit niciodată cu puţine obiective.
Putem spune că lista mea, imaginară, alteori scrisă, era mult mare decât lista lui Moş Crăciun. O groază de lucruri de făcut, o groază de obiective de atins, o "altă groază" de schimbări de făcut: am să fiu mai serioasă, să am acord mult mai multă atenţie anumitor lucruri, am să termin cutare lucru, am să fac, am să finalizez, o să ma bucur, o să mă plimb, o să fiu fericită, o să îndeplinesc aşteptările celorlalţi, o să-mi îndeplinesc propriile aşteptări, o să....

Nu ar fi corect să spun că nu am realizat nimic din ce mi-am propus, însă, pentru o persoană "flămândă" după "tot", "o parte" poate fi uşor echivalată cu "nimic".

Până anul ăsta...

Se întâmplă uneori ca într-o perioadă de timp foarte scurtă să ne maturizăm mai mult şi mai repede decât am făcut-o în orice alt moment. Uneori, se întâmplă după experienţe extrem de traumatice care să ne zguduie din temelie, alteori, ceva din interiorul nostru ne transmite subtil, dar suficient de puternic încât să nu ignorăm mesajul, că lucrurile nu mai pot continua aşa...

Pentru mine, anul care stă să se încheie a fost lung, mai lung de 365 de zile... Nu pentru că ar fi fost plin de evenimente, îngrămădite unele peste altele, ci pentru că a fost plin de întrebări, de îndoieli, de teamă, de dezamăgire,de derută, de furie.... Din fericire pentru mine, din când în când am mai avut parte de câte o sămânţă de speranţă, mică, însă suficientă pentru a-mi şopti: "mergem mai departe, vedem noi cum, dar mergem mai departe".
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face  mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că  avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.

Un an bun tututor şi Sărbători fericite!

Lucruri care nu-mi plac

Ati observat că deşi nu ne plac o groază de lucruri, de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa le spunem pe nume? De ce? Poate pentru ca am invatat de mici sa nu spunem lucruri care ar putea sa-i supere pe ceilalti, pentru ca mai tarziu am invatat de unii singuri ca nu se face sa spui ce nu-ti place, nu e elegant, nu-i frumos, mai bine te faci ca nu s-a intamplat nimic?

Atunci cand spunem lucrurilor pe nume o facem, de regula, in momente de suparare, de iritare intensa, sunând mai mult ca un repros, decat ca ceva firesc, de genul: mie nu imi place asta, asta sau asta... Aici nu vorbim despre mie nu-mi place mâncarea asta sau aia, vorbim despre lucrurile care nu ne plac la cei din jurul nostru. Astea nasc adevăratele conflicte....nespuse....nespuse din teama că celalalt o să o ia foarte personal. 

Am constatat că oamenii cu foarte mult bun simţ evită să spună ce îi deranjează în comportamentul celorlalţi , fapt care îi plasează uneori în postura "infamă" de victime. Zic infamă pentru că  într-o lume care proslăveşte asertivitatea, să  nu fii asertiv te transformă aproape într-o ţintă vie.

Din motivele de mai sus şi din altul...că aşa simt eu acum....am să fac o listă cu ce nu-mi place.

Nu-mi place să primesc mailuri colective de sărbători. Pentru mine, a primi un mail adresat unei liste întregi sau a nu primi nici un mail este acelaşi lucru.

Nu îmi plac oamenii care în mod deliberat nu îşi pun telefonul pe silent atunci când sunt la film, teatru, o întâlnire sau conferinţă

Nu-mi plac fumătorii care atunci când se întâlnesc cu un nefumător nu întreabă: te deranjează dacă fumez?

Nu-mi plac oamenii care ascultă muzică tare. Există vreo diferenţă între un manelist şi un meloman în cazul ăsta?

Nu-mi plac oamenii care pun etichete.

Nu-mi plac oamenii care nu pot/nu ştiu/nu vor să spună: am greşit.

Şi cred că mai sunt o groază de alte lucruri care nu-mi plac, dar care nu-mi vin acum în minte.