Dacă există un timp prezent, unul trecut, unul viitor, de ce n-ar exista şi un timp al uitării? Probabil sunt o groază de oameni gata să mă contrazică, spunându-mi că nu e adevărat, că timpul uitării există şi el. E adevărat, nu se învaţă la gramatică, nici măcar nu se învaţă conştient, pur şi simplu este modul în care creierul nostru alege, numai el ştie cum, să treacă într-o "cameră mai dosnică" informaţii de care nu mai avem nevoie la un anumit moment. Nu am să scriu un articolas despre asta: nu mă pricep şi nici nu este scopul meu acum. Acum scriu despre GABI, sora mea, despre amintiri, despre uitări, despre regrete. Mâine se fac şase ani de când..., de când nu mai e si mirarea mea continuă sa rămână la fel cu cea de anul trecut, de acum doi ani....
Cum se poate ca cineva sa nu mai fie..?
Nu vreau să aud explicaţii de tipul: moartea este ceva ce ni se întâmplă tuturor, este o trecere spre...altceva, ş.a.m.d. Le cunosc, le-am citit, răs-citit, regândit. Cu toate astea, mirarea mea, dincolo de furie, de neputinţă, rămâne aceeaşi. Oricât de crud ar suna, câteodată aş vrea să am un burete magic cu care să şterg o parte din memoria mea. Ba, mai mult, dacă pentru a şterge toţi anii în care s-a chinuit, toată respingerea socială pe care a trebuit să o suporte, ar trebui să-mi şterg întreaga memorie, câteodată mă gândesc că nu ar fi un preţ prea mare de plătit. Doar că, poate din fericire, un asemenea burete magic nu este la dispoziţia noastră. Nu avem decât opţiunea de a ne raporta într-un fel sau altul la evenimentele din viaţa noastră. Şi asta, se pare că nu-i puţin lucru.
Doar că, uneori, umbra din sufletele noastre este prea mare, durează prea mult iar singura persoană pe care o credeai când spunea "lasă, o să fie bine" nu mai e.
