Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".
Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...
Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.
Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:
"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)
Hristos a înviat!
© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.
M-am trezit astăzi buimăcită. Buimăceala aia, ameţeala aia, care nu te lasă să-ţi dai seama instantaneu în ce zi a săptămânii eşti. Ştiu că e luna mai, că e pe sfârşite, şi mai ştiu că nu-mi place luna mai pe sfârşite. Încep să mă întreb cu jumătate de gând ce zi e azi şi sper să nu fie 30 mai, dar este. 
