Despre Dumnezeu și oameni. Despre catedrale și moschei

Nu știu dacă lui Dumnezeu îi place lemnul. Și nici spațiile mici nu știu dacă-i plac. Nu știu ce-i place, pot doar să-mi imaginez.

Săptămâna trecută, clipul trupei Taxi, la care s-au alăturat alte câteva persoane (nu agreez termenul de vedete) a reprezentat un exercițiu de civism, cred eu. Au spus public și laolaltă (cam târziu, aș zice) ce cred ei despre catedrala neamului. Nu pot să spun că-mi plac toți cei care au apărut în videoclip, unii îmi par chiar un pic ipocriți, dar asta este problema mea... Oamenii au simțit nevoia să susțină un punct de vedere. Al lor. Firește, într-o țară în care punctele de vedere sunt valabile doar atâta vreme cât sunt identice cu ale noastre, demersul a generat tot felul de reacții.

Acuze că oamenii ăștia vor să-l lipsească pe Dumnezeu de casă, căci i se spune Casa Domnului. Aseară, l-am ascultat siderată pe Marian Munteanu spunând că cei care vor catedrala o merită, că și ei plătesc taxe și impozite. Că doar avem teatru național și stadion. E normal să avem și catedrală...

Recunosc, nu am fost niciodată în favoarea construirii Catedralei neamului. Nu mi se pare necesară. Când mă gândesc la catedrală îmi vin în minte clădirile monumentale din Franța, construite cu multe secole în urmă, pe vremea când printre altele se ardeau vrăjitoarele pe rug.

Gândindu-mă acum mai bine, pare că ne încăpățânăm, total contraproductiv, să ajungem din urmă Occidentul. Să avem și noi catedrala noastră. E adevărat, BOR nu arde vrăjitoare pe rug, dar pentru mulți slujitori ai bisericii bolile psihice nu sunt boli, ci exemple clare ale posedării de diavol. Și nu trebuie tratament, ci exorcizare. 

Uneori, până la moarte (ca la Tanacu).

Am vazut zilele trecute niște poze extraordinare făcute de Radu Ștefănescu în zilele demolării Bisericii Enei. Și din nou nu am putut să mă abțin, gândindu-mă că furia cu care cu care regimul comunist dărâma biserici a fost egalată doar de furia cu care, după 1990, s-au construit biserici una după alta. La mine în București, în cartier, asta pot să remarc.

Și cu toate că numărul bisericilor a crescut, nu pot să remarc o apropiere mai mare a oamenilor de Dumnezeu.

Nu cred că este nevoie de o catedrală, așa cum nu cred că se justifică construirea unei mega moschei, chiar dacă ultima nu va fi finanțată din bani publici. Cred că musulmanii din București au nevoie de locuri unde să se roage, să mediteze, dar nu cred că pentru asta e nevoie de mega moschee.

Și în final... 

Nu cred că Dumnezeu locuiește în biserici mari sau mici. Eu nu l-am simțit în niciuna din bisericile în care am fost. L-am găsit pe Dealul Mitropoliei. Sălășluia într-un părinte pe nume Arsenie, și l-am mai găsit în alți oameni, în privirea lor, în bunătatea cu care întindeau o mână spre ajutor, l-am mai văzut în fețele palide ale copiilor din curtea spitalului Marie Curie (pentru care greu se găsesc bani pentru o secție de oncologie) și în fețele supte, transfigurate ale mamelor care nu mai aveau lacrimi să plângă. 

Dar cred ceva:
Cred că lui Dumnezeu îi place să locuiască în noi. Dacă-l lăsăm...

Oameni care fac diferenţa

Aseară, după o zi de muncă fără succese notabile, am decis că e nevoie de o pauză. De citit eram sătulă. De colorat căni nu aveam chef. Ce aveam la îndemână? Să mă uit la televizor sau să umblu brambura pe net căutând ceva important (sigur că da!!!). Din fericire, am ales altceva: am mers la Maratonul de sănătate organizat de Secom. Văzusesm cu câteva ore înainte pe FB (normal, FB!) anunţul şi aveam două motive să mă duc. Primul, să o văd pe prietena mea Adina (avem un talent fantastic să ne vedem rar!), al doilea, să o ascult pe doamna doctor Raluca Teleanu vorbind despre Impactul media asupra dezvoltarii neurocognitive a copilului. Da, știu! Era despre copii iar eu nu am. Și, deși am prieteni care au copii, nu mi se pare potrivit să-mi dau tocmai eu cu părerea despre cum îi cresc... Dar chiar și fără copii m-am dus...

M-am dus pentru că știu de la Adina ce persoană specială este doamna doctor. M-am dus pentru că era un prilej să fiu cu oameni pe care-i cunosc și cu alții pe care nu-i cunosc. Și m-am mai dus pentru că și eu sunt un copil (ce-i drept mai mare), care se simte afectat de avalanșa de gadgeturi, de informație, de viteza prea mare cu care se desfășoară totul în mintea și în jurul meu.

Și am fost inspirată să mă duc!

Pentru că două ore m-am simțit bine, am aflat o groază de lucruri pe care nu le știam și pe care le pot împărtăși și părinților interesați, am interacționat emoțional cu cei prezenți acolo și, mai ales, am reușit să înțeleg un pic mai bine ce se întâmplă în propria minte când aleg să-mi spăl creierul citind tot felul de chestii pe facebook sau jucând angry bird, chipurile să mă relaxez...

Prezentarea doamnei doctor nu a fost una împotriva gadgeturilor sau a uitatului la televizor, ci a fost o pledoarie pentru măsură, pentru echilibru. 

Dr. Raluca Teleanu,
sef sectie neurologie pediatrica
Spitalul V. Gomoiu

Lumea în care trăim este într-adevăr aceasta, a internetului, a vitezei, o lume care oferă resurse extraordinare, dar care ne și poate îndepărta de ceilalți și chiar de noi înșine.

Doamna doctor a explicat pe înțelesul tuturor ce se întâmplă în creierul unui copil atunci când este lăsat în neștire să se uite la televizor sau să butoneze un gadget, atunci când părinții nu comunică suficient cu ei, nu petrec timp, nu se joacă, nu ies în natură. Iar ce am înțeles eu este că făcând dintr-un ecran companionul copiilor poate avea consecințe nefaste: de la întârzierea vorbirii până la acumularea unor probleme emoționale, înstrăinare, incapacitate de relaționare sau integrare. Ultimele cred sunt valabile și pentru adulți.

Așa că ieri am mai înțeles o dată în plus (căci, da, repetiția e mama învățăturii!) că putem învăța o mulțime de lucruri uitându-ne la un ecran, dar niciodată gama de experiențe, de senzații, de trăiri nu va fi egală cu cele pe care le căpătăm interacționând cu cei din jurul nostru. Oferind și primind.