Despre Dumnezeu și oameni. Despre catedrale și moschei

Nu știu dacă lui Dumnezeu îi place lemnul. Și nici spațiile mici nu știu dacă-i plac. Nu știu ce-i place, pot doar să-mi imaginez.

Săptămâna trecută, clipul trupei Taxi, la care s-au alăturat alte câteva persoane (nu agreez termenul de vedete) a reprezentat un exercițiu de civism, cred eu. Au spus public și laolaltă (cam târziu, aș zice) ce cred ei despre catedrala neamului. Nu pot să spun că-mi plac toți cei care au apărut în videoclip, unii îmi par chiar un pic ipocriți, dar asta este problema mea... Oamenii au simțit nevoia să susțină un punct de vedere. Al lor. Firește, într-o țară în care punctele de vedere sunt valabile doar atâta vreme cât sunt identice cu ale noastre, demersul a generat tot felul de reacții.

Acuze că oamenii ăștia vor să-l lipsească pe Dumnezeu de casă, căci i se spune Casa Domnului. Aseară, l-am ascultat siderată pe Marian Munteanu spunând că cei care vor catedrala o merită, că și ei plătesc taxe și impozite. Că doar avem teatru național și stadion. E normal să avem și catedrală...

Recunosc, nu am fost niciodată în favoarea construirii Catedralei neamului. Nu mi se pare necesară. Când mă gândesc la catedrală îmi vin în minte clădirile monumentale din Franța, construite cu multe secole în urmă, pe vremea când printre altele se ardeau vrăjitoarele pe rug.

Gândindu-mă acum mai bine, pare că ne încăpățânăm, total contraproductiv, să ajungem din urmă Occidentul. Să avem și noi catedrala noastră. E adevărat, BOR nu arde vrăjitoare pe rug, dar pentru mulți slujitori ai bisericii bolile psihice nu sunt boli, ci exemple clare ale posedării de diavol. Și nu trebuie tratament, ci exorcizare. 

Uneori, până la moarte (ca la Tanacu).

Am vazut zilele trecute niște poze extraordinare făcute de Radu Ștefănescu în zilele demolării Bisericii Enei. Și din nou nu am putut să mă abțin, gândindu-mă că furia cu care cu care regimul comunist dărâma biserici a fost egalată doar de furia cu care, după 1990, s-au construit biserici una după alta. La mine în București, în cartier, asta pot să remarc.

Și cu toate că numărul bisericilor a crescut, nu pot să remarc o apropiere mai mare a oamenilor de Dumnezeu.

Nu cred că este nevoie de o catedrală, așa cum nu cred că se justifică construirea unei mega moschei, chiar dacă ultima nu va fi finanțată din bani publici. Cred că musulmanii din București au nevoie de locuri unde să se roage, să mediteze, dar nu cred că pentru asta e nevoie de mega moschee.

Și în final... 

Nu cred că Dumnezeu locuiește în biserici mari sau mici. Eu nu l-am simțit în niciuna din bisericile în care am fost. L-am găsit pe Dealul Mitropoliei. Sălășluia într-un părinte pe nume Arsenie, și l-am mai găsit în alți oameni, în privirea lor, în bunătatea cu care întindeau o mână spre ajutor, l-am mai văzut în fețele palide ale copiilor din curtea spitalului Marie Curie (pentru care greu se găsesc bani pentru o secție de oncologie) și în fețele supte, transfigurate ale mamelor care nu mai aveau lacrimi să plângă. 

Dar cred ceva:
Cred că lui Dumnezeu îi place să locuiască în noi. Dacă-l lăsăm...