MAMA

Mama mea nu este profesor universitar, nici doctor, nici violonist. Nici nu contează. Poate vecinii de intubare din UPU or fi, dar aceleași tuburi le ridică forțat pieptul pentru a mai pompa o fărâmă de viață.

Acum, când scriu, mama Este, încă este, sper. Scrisul despre ea este singurul care-mi potolește plânsul isteric. Aș urla în continuu, dar gâtul îmi e blocat, nu ies decât niște sunete surde. Lovesc cu pumnii în canapea, când nu mă vede nimeni, în speranța că o să mă doară mai tare decât mă doare boaba aia de muștar numită suflet și care acum a devenit cât mine de mare. Este inutil. Nu există durere fizică suficientă.

Mama, mama mea, cea mai puternică mamă din lume, doarme. Ce a fost în sufletul ei săptămânile astea, ce a fost în sufletul ei înainte de intubare. Dacă sufletul ar fi un aluat pufos, așa cum face mama mea, aș rupe o jumătate din al meu și aș lipi-o sufletului ei. Să-i dea alinare. Dacă aș putea să-mi smulg un plămân și să-l lipesc plamânilor ei firavi, aș face-o. I-aș da viață, așa cum mi-a dat ea mie…

De trei săptămâni mă plimb prin casa ei, nu-mi găsesc locul. Casa nu mai e casă fără mama. De când nu mai pot vorbi cu ea, îi aud vocea, îi ating lucrurile, oalele și toate strigă ”mama”. Nu mai văd nimic, nici culorile schimbătoare ale copacilor, nici oameni, nici pisici, Nu mai simt nimic altceva. Încerc să mă conectez cu toate firele ființei mele la ea. Poate așa ajung la ea, o apuc și o smulg de unde e.

Mama mea este cea mai optimistă și puternică persoană pe care o cunosc. Nimic nu a doborât-o până acum. Ar fi putut să se rupă de nenumărate ori până acum și niciun om zdravăn la cap nu ar fi putut să o judece. Mama este un stejar aprig din neamul lui Ștefan cel Mare. Și ea este uneori iute la mânie...

Mama mea a fost în tinerețe o moldoveancă frumoasă, cu părul lung până la fund și ochi verzi. Săracă, fără prea multe studii, dar cu demnitate. Nu a stat într-o căsătorie abuzivă cum se stătea pe vremuri și încă se mai stă. Și-a luat valiza de carton și a venit la București. A stat la căminul de nefamiliști și a lucrat ca necalificată pe șantier. Acolo s-a întâlnit cu tata. Au facut casă și doi copii.

Mamei mele nu i-a fost niciodată rușine de muncă. A lucrat și la fabrica de sticle, a fost și femeie de serviciu, a spălat și vase, a vândut și cozonaci Pandoro (nu Pan d' oro) la cofetăria de la etajul cinci din Unirea, pe timpul lui Ceaușescu.

După o perioadă în care a stat mai mult acasă pentru a-și crește copiii, cei de la Unirea au refuzat să o angajeze. Vecina noastră, Maia Gardin, i-a scris lui Adrian Păunescu în numele mamei. Așa mama a putut să lucreze din nou. Mereu a spus: dacă nu era Maia să-i scrie lui Adrian Păunescu nu aș fi avut de lucru. Anii de lucru, 30, i-au adus o pensie de 899 lei. Magazinul Unirea, familia Adamescu, economia de piață...

Mama a trăit pentru noi. Imi aduc aminte încalțămintea din înlocuitor, udă, lipită cu prenandez, fustele modificate, puloverele, rochițele împletite de mâinile ei. N-am înțeles niciodată cum niște mâini care puteau croșeta orice, puteau coase macrameuri ca niște bijuterii, puteau să coasă cel mai urât tiv din lume.

Mama nu avea farduri. Poate din când în când un ruj. Nu mergea la coafor să-și facă părul sau unghiile. Nu erau bani. Și dacă ar fi fost, trebuiau pentru fete.

Era foarte mândră de Gabi, sora mea, primul ei copil. Sigur și de mine, dar eu am fost un copil poate mai năbădăios. Am crescut în umbra surorii mele care a avut nevoie de mai multa atenție, fiind un copil foarte sensibil de la naștere.

Gabi a fost copilul silitor, dar care totodată crea multe probleme. Ceea ce a fost multă vreme văzut ca răsfaț erau de fapt semnele timpurii ale unei boli psihice foarte grele care a debutat la 18 ani. Când s-a întâmplat debutul bolii, mama a fost năucită, disperată, îngenuncheată. S-a ridicat. Pentru Gabi, și pentru mine. Lupta lui Gabi de la 18 la 31 de ani a fost și lupta mamei. Când îi era lui Gabi bine, îi era și ei bine. Dar lui Gabi i-a fost mai mult rău decât bine. A umblat mama la ușile celor mai mari doctori, își cerea scuze că nu are carte și întreba: ce să mai fac domn doctor, spuneți-mi și fac...

Câtă grijă, câtă frică a dus mama cu ea zi de zi, când știa că pleca de acasă lăsând-o pe Gabi, dar nu știa dacă o va mai găsi. Câtă tristețe, câtă durere, la auzul șușotelilor despre fata aia nebună a lu aia... Am fost și suntem în continuare foarte neștiutori și intoleranți.

Dar a rezistat.

Și într-o zi toridă de mai, vocile din mintea lui Gabi au făcut-o să plece. La 31 de ani. Nu am să știu niciodată exact de câte ori a mers mama la mormânt și a strigat-o și i-a cerut lui Dumnezeu să o ia pe ea în loc Acasă plângea. Și ne mâna după ea. Înainte. Trebuie să mergem înainte. Nu exista altă cale.

S-a concentrat pe mine și pe tata, dar mai ales pe mine. Eu îi mai rămăsesem. Mama a fost stâlpul, întotdeauna. Stâlpul meu, stâlpul tatei. Mama nu știe ce-i frica. Ba, știe, dar a depășit-o de fiecare dată, s-a luptat cu ea. Se luptă și acum, în momentul ăsta. Dar îi e tare greu. Mârșavul virus a așteptat până când chiar și ea a fost mult prea slăbită ca să-i țină piept.

Mama mea, legătura mea cu lumea asta, respiră printr-un tub, iar eu nu pot să-i vorbesc decât de departe și să-L implor, pe El care pe toate le-a făcut, ca Voia Sa să fie să mi-o mai lase pe MAMA.