Golul

E în pieptul meu. Exista dinainte. A început să crească pe măsură ce șansele ei au scăzut.

Golul crește, și crește. A stagnat pentru foarte puțin timp. De fapt a încremenit atunci când a sunat telefonul să-mi spună că mama nu mai e. Atunci golul a încremenit. Știa că dacă se încăpățânează să continue să crească, inima mea nu ar mai fi putut să o ia pe mama acasă, să-i mângâie chipul cu degetele acoperite cu mănuși, să țină strâns la piept sicriul ei, până în clipa în care s-a așezat lângă Gabi.

De abia după aceea golul a revenit la viață, înaintând centimetru cu centimetru. Acum e confortabil de mare. Nu-l pot vedea cu ochiul liber, dar îl simt. E o gaură adâncă, întuneric beznă și din când în când, în întunericul ăla zvâcnește ceva: inima mea.

Zvâcnește, este încovoiată de durere, crăpături adânci se zăresc în ea.

Din vreme în vreme, creierul îi vorbește.

Îi spune despre inima Ionelei care n-o mai are pe Sorina, despre inimile copiilor care-și pierd prematur părinții, despre zecile de mii de inimi care plâng ca a mea.

Inima mea știe că tot ce spune creierul e adevărat, dar inima simte, asta e treaba ei și nu se poate gândi decât la inima care i-a dat viață și care acum nu mai bate.

Închid ochii și inima mă duce într-un salon rece, întunecat, cu trei oameni întinși pe paturi, conectați la aparate.

E vineri, la prânz.

3 NOIEMBRIE 2021

Inima mea pereche e la geam.

Închid ochii și văd două siluete în combinezon alb, în genunchi. O doamnă asistentă, al cărei chip nu-l disting de atâtea măști, mă ține de mână strâns în timp ce preotul citește. Și-a pierdut soțul în urmă cu șapte luni, tot de covid. Plângem amândouă și ne strângem mâinile acoperite de mănuși. Două străine unite de aceeași durere.

Închid ochii și văd cum iau mâna mamei. E sloi. Mă chinuiesc să-i leg la încheietură un șnur cu cruciulița mea. Nu pot. Mă ajută doamna în alb.

Închid ochii. Stau pe jos lângă patul ei, lângă mâna care-i trece printre zăbrelele patului. Îi țin mâna rece în mâna mea. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Îmi ridic viziera, îmi trag măștile și în sfârșit o simt. O simt pe mama. Buzele mele calde pe mâna ei gheață. Lacrimile mele fierbinți îi curăță mâna, dar nu-i pot curăța durerea.

Închid ochii. Sunt de cealaltă parte a patului. Chipul ei e liniștit, nu mai e așa de chinuit ca zilele trecute. Îi spun cât pot de tare, prin sunet de aparate, prin măști: te iubesc! ești sufletul meu!

Închid ochii. Îi deschid.

Mama nu mai e. Golul se mărește. Orice adiere de vânt îmi biciuiește inima.

Golul crește, crește. Nu știu dacă vrea să mă înghită cu totul.

Te iubesc, mami! Ești sufletul meu!