Nu te mai găsesc

* 

Nu, nu i-am sustras titlul cărții Laurei Ionescu, Nu te găsesc pe nicăieri. E adevărat, în primele zile, săptămâni, disperată, înfricoșată de cum voi găsi modul să merg mai departe, am căutat, am întrebat cunoștințe, despre cărți care ar putea să mă ajute. Am primit și recomandarea cărții Laurei Ionescu, dar nu am găsit-o atunci și nici forțe prea multe nu aveam să caut... 

Poate într-o zi... 

Așadar, titlul textului vine din căutarea mea asiduă, furioasă, dureroasă de a o găsi pe mama, de a o regăsi într-o formă acceptabilă pentru mine.

*

Îmi înfund adânc nasul în hainele ei. Îi caut mirosul, așa cum un bebeluș își recunoaște mama după mirosul, căldura pielii.

În relația cu părinții, unii rămânem întotdeauna copii.

Lunile astea de doliu profund, simțit în carne, adânc, m-a făcut să am momente de rătăcire, deznădejde, observare, dar, mai ales, căutare. Cred că asta este constanta doliului meu de până acum: căutarea!

Șocul pierderii, negarea, incapacitatea de a accepta realitatea, dificultatea de a coexista cu ea. Toate astea în paralel cu efortul de a reveni la o formă de normalitate sau, mai corect spus, de funcționare socială.

După lunile astea în care am alergat ca o nebună, nu, corect ar fi ca un om înnebunit de durere, cam peste tot unde am crezut că pot găsi răspunsuri, am obosit. Răspunsuri am primit, dar ele nu s-au potrivit pe golul din inima mea.

Și am înțeles într-un final că răspunsul nu-l voi găsi decât în inima mea. 

Dacă îl voi găsi.

Pierderea cuiva extrem de imporant pentru noi, a mamei - legătură primordială cu lumea asta - zdruncină, ne zdruncină din temelii. Uneori nu mai rămâne piatră peste piatră. Între înainte și după se ivește un spațiu de netrecut. În aparență, totul exterior rămâne la fel, mai puțin omul care dispare. De la o zi la alta te trezești ca în scenografia unei piese de teatru. Decorul rămâne același, până la cele mai mici detalii: ochelarii rămași pe o poliță, un inel scos la repezeală înainte de a se spăla pe mâini, lăsat pe etajera de la baie, șorțul de bucătărie în cui, așteptând ca stăpîna să-l ia grăbită, să-și suflece mâinile și să se apuce de gospodărit.

Totul stă cuminte la locul lui. Doar cea care le însuflețea este în altă parte, pentru totdeauna.

Constanta mea, acum când crizele de deznădejde s-au mai rărit, rămâne căutarea. O caut pe mama pretutindeni, în toate felurile. 

Sunt felurile mele. 

Bizare sau nu. 

O caut în haine, în restul de deodorant rămas, o caut în dosarul medical gros de o jumătate de palmă.

O caut. Nu mă pot abține. O caut și la cimitir, unde monumentul ăla funerar obișnuia să nu-mi provoace niciun sentiment.

O caut!

Stau pe capac, la picioarele ei și văd cum mîna mă trage după ea, instinctiv, de-a lungul capacului și se oprește în locul unde indiferent de adâncime crede că ar fi inima ei. Răceala capacului îmi îngheață mâna, dar mâna se încăpățânează să se facă una cu ceea ce ar trebui să fie dedesubt.

O caut!

Știu, rațional, că ea nu mai poate fi decât în mine, dar, deocamdată, nu-mi ajunge. Tânjesc atât de mult după mirosul ei, vocea ei, căldura corpului ei, prezența ei, încât nu mă pot opri din căutat.

Deocamdată.

După ce m-am dezmeticit din avalanșa de lucruri care mi-au înghițit-o pe mama, după ce starea aia de anestezie în care nu mai simți nimic altceva decât durere, disperare, nu mai simți sete, foame, nevoie de somn, după...am început să văd că nu doar realitatea din exteriorul meu se schimbase, ci eu nu mai eram aceeași. 

Prăpastia care desparte lumea de  dinainte și lumea de după mama a înghițit-o și pe Ana (sau măcar o parte din ea). 

Ana de acum e o ca o plantă uscată, dar o plantă cu bulbii ancorați adânc în pământ. Mi-ar plăcea să cred că sunt asemena bucăților din bulbii unei cale pe care acum câțiva ani i-am plantat în grădină, pentru ca în plină vară să mă uimească prin semeția cu care stăteau albe, ferme, de o eleganță subtilă, într-o grădină prea modestă pentru semeția lor.

*

Azi, după multă vreme, am reușit să vorbesc cu mama într-o biserică. Am intrat să vizitez biserica Saint Sulpice din Paris, o biserică catolică enormă, genul de biserică prea mare ca să găsești liniște. Și totuși, la intrare, un spațiu a devenit memorial pentru cei care au murit de Covid. Panouri cu fotografii, mesaje de la cei dragi, o agendă în care să scrii despre cei dragi. Privind chipurile celor plecați, mesajele celor rămași, m-am simțit mai puțin singură. Așa am putut să aprind o lumânare, să stau lângă ea și să-i vorbesc ca și cum flacăra era mama, așa am putut să-i scriu. Așa am putut să o plâng, înconjurată de cei care au sfârșit la fel ca ea, dar și la fel de iubiți ca ea. Așa am găsit un bob de muștar de liniște.