Natura vindecă

Cu paşi înceţi, tremurânzi, temători să nu strivească viaţa din mulţimea de verde care mă-nconjoară, mă apropii de un pâlc de margarete. Sunt proaspete, iar petalele păstrează încă stropi de rouă pe ele. Îmi fac loc printre firele de iarbă lungi, lungi ca nişte pleope de zână. Le dau la o parte, încet, în tăcere, ca şi când m-aş teme ca margaretele mele să nu se sperie şi să-şi ia zborul. Mă aşez pe vine şi-ncerc să potrivesc aparatul de fotografiat. Răsucesc rotiţa, navighez printre meniuri, dau să pun un macro... 

Mă uit prin aparat, mă uit apoi prin ochii mei... Îmi pare că aparatul vede ceva, iar ochii mei altceva... 

O boare de vânt trece prin iarbă, prin margarete, prin mine. 

Închid ochii. Nu se aude nimic. Simt doar pe faţă o mângâiere blândă. 

Miroase a umed, a cald, a verde, a viaţă. 

Gândurile au dispărut. Nu mă mai gândesc să fac poze, nu mă mai gândesc la ce mai am de făcut, nu mă mai cert că "întotdeauna faci" sau că "niciodată nu faci". 

Ţin ochii închişi. Aşa cum stau, firele de iarbă sunt mai mari decât mine, margaretele par să-mi fie de un leat şi simt că suntem făcute din acelaşi pământ.

Deschid ochii. Doar un gând îmi brăzdează mintea: natura vindecă!

Sună a slogan publicitar pus pe cutii de medicamente "naturiste" sau mâncare "bio", "eco", dar asta doar că pentru că din prea multă lăcomie oameni încearcă să le vândă altor oameni, prea grăbiţi de data acesta, iluzia că pot trăi sănătos, că pot cumpăra o bucăţică de natură pe care să o consume responsabil.

Dincolo de toate astea, natura vindecă într-adevăr. În lumea nebună în care trăim, înnebunită de viteză, în care pare că totul din noi, creierul, trupul se luptă până la ultima picătură să ţină ritmul, natura păstrează acea capacitate extraordinară de vindecare.

Apelam la ea rar, iar în goana modernizării o zdrobim cât de des putem. Nu avem timp de ea decât atunci când simţim că nu mai putem, când simţim că fuga de tot ce ne înconjoară este singurul lucru care ne mai poate salva.

Şi atunci, cu mintea îmbâcsită de poluarea de jurul nostru - de prea mult aer stricat, şi zgomot, şi gânduri toxice, şi bipuri şi like-uri - fugim, căutăm un petec de pământ, un colţ de iarbă...

Şi, ca prin minune, în mintea noastră, deja prea evoluată, se (re)trezeşte la viaţă acel resort adormit şi care face legătura între noi şi locul din care am venit - natura. 

Închidem ochii, ne umplem plămânii şi mintea de aer, de data asta adevărat. 

Am ajuns acasă. Din nou.

Despre Dumnezeu și oameni. Despre catedrale și moschei

Nu știu dacă lui Dumnezeu îi place lemnul. Și nici spațiile mici nu știu dacă-i plac. Nu știu ce-i place, pot doar să-mi imaginez.

Săptămâna trecută, clipul trupei Taxi, la care s-au alăturat alte câteva persoane (nu agreez termenul de vedete) a reprezentat un exercițiu de civism, cred eu. Au spus public și laolaltă (cam târziu, aș zice) ce cred ei despre catedrala neamului. Nu pot să spun că-mi plac toți cei care au apărut în videoclip, unii îmi par chiar un pic ipocriți, dar asta este problema mea... Oamenii au simțit nevoia să susțină un punct de vedere. Al lor. Firește, într-o țară în care punctele de vedere sunt valabile doar atâta vreme cât sunt identice cu ale noastre, demersul a generat tot felul de reacții.

Acuze că oamenii ăștia vor să-l lipsească pe Dumnezeu de casă, căci i se spune Casa Domnului. Aseară, l-am ascultat siderată pe Marian Munteanu spunând că cei care vor catedrala o merită, că și ei plătesc taxe și impozite. Că doar avem teatru național și stadion. E normal să avem și catedrală...

Recunosc, nu am fost niciodată în favoarea construirii Catedralei neamului. Nu mi se pare necesară. Când mă gândesc la catedrală îmi vin în minte clădirile monumentale din Franța, construite cu multe secole în urmă, pe vremea când printre altele se ardeau vrăjitoarele pe rug.

Gândindu-mă acum mai bine, pare că ne încăpățânăm, total contraproductiv, să ajungem din urmă Occidentul. Să avem și noi catedrala noastră. E adevărat, BOR nu arde vrăjitoare pe rug, dar pentru mulți slujitori ai bisericii bolile psihice nu sunt boli, ci exemple clare ale posedării de diavol. Și nu trebuie tratament, ci exorcizare. 

Uneori, până la moarte (ca la Tanacu).

Am vazut zilele trecute niște poze extraordinare făcute de Radu Ștefănescu în zilele demolării Bisericii Enei. Și din nou nu am putut să mă abțin, gândindu-mă că furia cu care cu care regimul comunist dărâma biserici a fost egalată doar de furia cu care, după 1990, s-au construit biserici una după alta. La mine în București, în cartier, asta pot să remarc.

Și cu toate că numărul bisericilor a crescut, nu pot să remarc o apropiere mai mare a oamenilor de Dumnezeu.

Nu cred că este nevoie de o catedrală, așa cum nu cred că se justifică construirea unei mega moschei, chiar dacă ultima nu va fi finanțată din bani publici. Cred că musulmanii din București au nevoie de locuri unde să se roage, să mediteze, dar nu cred că pentru asta e nevoie de mega moschee.

Și în final... 

Nu cred că Dumnezeu locuiește în biserici mari sau mici. Eu nu l-am simțit în niciuna din bisericile în care am fost. L-am găsit pe Dealul Mitropoliei. Sălășluia într-un părinte pe nume Arsenie, și l-am mai găsit în alți oameni, în privirea lor, în bunătatea cu care întindeau o mână spre ajutor, l-am mai văzut în fețele palide ale copiilor din curtea spitalului Marie Curie (pentru care greu se găsesc bani pentru o secție de oncologie) și în fețele supte, transfigurate ale mamelor care nu mai aveau lacrimi să plângă. 

Dar cred ceva:
Cred că lui Dumnezeu îi place să locuiască în noi. Dacă-l lăsăm...

Oameni care fac diferenţa

Aseară, după o zi de muncă fără succese notabile, am decis că e nevoie de o pauză. De citit eram sătulă. De colorat căni nu aveam chef. Ce aveam la îndemână? Să mă uit la televizor sau să umblu brambura pe net căutând ceva important (sigur că da!!!). Din fericire, am ales altceva: am mers la Maratonul de sănătate organizat de Secom. Văzusesm cu câteva ore înainte pe FB (normal, FB!) anunţul şi aveam două motive să mă duc. Primul, să o văd pe prietena mea Adina (avem un talent fantastic să ne vedem rar!), al doilea, să o ascult pe doamna doctor Raluca Teleanu vorbind despre Impactul media asupra dezvoltarii neurocognitive a copilului. Da, știu! Era despre copii iar eu nu am. Și, deși am prieteni care au copii, nu mi se pare potrivit să-mi dau tocmai eu cu părerea despre cum îi cresc... Dar chiar și fără copii m-am dus...

M-am dus pentru că știu de la Adina ce persoană specială este doamna doctor. M-am dus pentru că era un prilej să fiu cu oameni pe care-i cunosc și cu alții pe care nu-i cunosc. Și m-am mai dus pentru că și eu sunt un copil (ce-i drept mai mare), care se simte afectat de avalanșa de gadgeturi, de informație, de viteza prea mare cu care se desfășoară totul în mintea și în jurul meu.

Și am fost inspirată să mă duc!

Pentru că două ore m-am simțit bine, am aflat o groază de lucruri pe care nu le știam și pe care le pot împărtăși și părinților interesați, am interacționat emoțional cu cei prezenți acolo și, mai ales, am reușit să înțeleg un pic mai bine ce se întâmplă în propria minte când aleg să-mi spăl creierul citind tot felul de chestii pe facebook sau jucând angry bird, chipurile să mă relaxez...

Prezentarea doamnei doctor nu a fost una împotriva gadgeturilor sau a uitatului la televizor, ci a fost o pledoarie pentru măsură, pentru echilibru. 

Dr. Raluca Teleanu,
sef sectie neurologie pediatrica
Spitalul V. Gomoiu

Lumea în care trăim este într-adevăr aceasta, a internetului, a vitezei, o lume care oferă resurse extraordinare, dar care ne și poate îndepărta de ceilalți și chiar de noi înșine.

Doamna doctor a explicat pe înțelesul tuturor ce se întâmplă în creierul unui copil atunci când este lăsat în neștire să se uite la televizor sau să butoneze un gadget, atunci când părinții nu comunică suficient cu ei, nu petrec timp, nu se joacă, nu ies în natură. Iar ce am înțeles eu este că făcând dintr-un ecran companionul copiilor poate avea consecințe nefaste: de la întârzierea vorbirii până la acumularea unor probleme emoționale, înstrăinare, incapacitate de relaționare sau integrare. Ultimele cred sunt valabile și pentru adulți.

Așa că ieri am mai înțeles o dată în plus (căci, da, repetiția e mama învățăturii!) că putem învăța o mulțime de lucruri uitându-ne la un ecran, dar niciodată gama de experiențe, de senzații, de trăiri nu va fi egală cu cele pe care le căpătăm interacționând cu cei din jurul nostru. Oferind și primind.

Nu eşti singură

Ani întregi m-am luptat cu sentimentul singurăţii. Părea o cruce grea care-mi frângea umerii. Spaima singurătăţii, gândul lipsei de ajutor mă blocau, aruncându-mă deseori în panică. Mă imaginam strivită sub povara unor responsabilităţi pe care nu mă simţeam în stare să le duc la bun sfârşit. Ca să capăt puteri, să-mi dau curaj, îmi spuneam: n-ai ce face, dacă Gabi ar fi fost bine..., dacă ar fi trăit..., altfel ar fi stat lucrurile. "Sângele tău" ar fi fost acolo în orice condiţii...

LEONID AFREMOV, Resting ballerina
http://fineartamerica.com/featured/
resting-ballerina-leonid-afremov.html

Doar că o parte din sângele meu nu mai este. A dispărut într-o dimineaţă prea călduroasă de mai. 

Şi am rămas doar eu să-mi târăi crucea mai departe, în sigurătate, autocompătimire. Asta până într-o zi când obişnuitele gânduri "nu mă poate nimeni ajuta, toţi ceilalţi au propriile lor probleme" s-au făcut ţăndări.

Şi când am avut mai multă şi mai multă nevoie, oameni din diferite colţuri m-au strigat pe nume şi toţi odată mi-au strigat: nu eşti singură, suntem aici cu tine, lângă tine, te ţinem strâns lângă sufletele noastre. Eşti în siguranţă, Nu te lăsăm să cazi. Ţine-te strâns de mâna noastră!

Şi văzând toate astea, sufletul s-a topit şi tare ar fi vrut să se transforme într-o mare de fluturi care să-i atingă pe fiecare în parte din cei care au luat o bucăţică din solitudinea mea şi au pus în loc speranţă.

Ceea ce sădim...

Adinei, Mihaelei, Ancăi, Irinei, Cristinei,

Biancăi, Oanei, Monicăi, Rodicăi, Sandrei

Acum un an, cu unelte total nepotrivite şi cu puţină pricepere, m-am încăpăţânat să sădesc în cei câţiva centimetri care despart blocul de marea de ciment nişte flori. Mi-am făcut un obicei din a lua flori cu rădăcină. Le plantez în ghivece, mă bucur de ele cât pot de mult, apoi, le replantez afară, în speranţa că anul următor, din mâna mea şi rădăcinile lor, vor răsări câteva fire de ghiocei, zambile şi mărgăritare.

Îmi aduc aminte înverşunarea cu care anul trecut am încercat să plantez câţiva bulbi. Pământul uscat, crăpat, îmi făcea în ciudă. Nu voia sub niciun chip să se lase scurmat. 

M-am înfuriat şi am apelat la târnăcopul domnului preşedinte (de bloc). Habar n-am avut cât e de greu să dai cu târnăcopul. Dar am dat. 

Am făcut câteva gropiţe, am mocirlit pământul cu apă cărată de la etajul al IV-lea, m-am prăfuit din cap până în picioare... Dar nu m-am lăsat până când toate firele nu şi-au găsit locul.

Şi, azi, mi-am adus aminte şi m-am gândit: s-o fi ales ceva florile mele?

Şi cu inima plină de neîncredere m-am dus tiptil la grădiniţa mea. Şi, acolo, minune! Câţiva ghiocei răzleţi se bucurau primul an de lumina soarelui.

M-am uitat la ei şi nu mi-a venit a crede. 

I-am măsurat cu privirea, i-am mângâiat şi am îndepărtat cu reproş câteva fire de iarbă care se încăpăţânau să le obtureze privirea către lume ghioceilor mei.

Şi m-am gîndit cu bucurie: iată răsplata pentru ce-am sădit!

Şi gândul mi-a zburat şi mai departe. Mai departe, la toate gândurile bune, toate lucrurile frumoase pe care le-am primit/le primesc, la sprijinul pe care-l găsesc în ceilalți de fiecare dată când am nevoie.

Şi m-am mai gândit: poate că toate lucrurile bune mi se-ntâmplă şi pentru că la un moment dat am sădit ceva asemănător cu mâna şi cu sufletul meu. Şi dacă sădim suficient de mult bine, de mult frumos, de multă încredere, atunci, când va veni vremea vom fi răsplătiţi.

Poate nu vom primi răsplata în forma pe care ne-o doream, din locurile sau oamenii unde am sădit, dar sigur va veni...

Pentru că, sădind bine, există şanse mai mari să fii răsplătit cu bine!

Am o haină albastră...

Am o haină albastră. De fapt, e mai mult o geacă. Nu e frumoasă, nici vreo croială extraordinară nu are, nici excesiv de călduroasă nu este. Ai putea spune că e chiar ternă. Am purtat-o atât de mulţi ani, încât am şi uitat câţi. Şi cu toate astea, continuă, de fapt, se încăpăţânează să rămână bună.De câţiva ani mă gândesc să renunţ la ea, să o dau unor oameni fără adăpost. Doar că mi-e foarte greu. Nu este a mea! Dacă ar fi fost, nu aş fi avut nicio problemă să mă descotorosesc de ea. Dar e a EI, a fost a ei, a lui Gabi. Unul din multele lucruri pe care le-am "împrumutat definitiv" de la ea. Căci aşa fac surorile mai mici, împrumută de la cele mai mari: haine, pantofi, cercei, uneori şi rujul. Iar surorile mari le ceartă câteodată pe ele, cele mici, le ocărăsc, dar le lasă să le împrumute în continuare lucrurile, pentru că ele sunt mai mici...

Mihaela Gabriela Lascu-Ceapo

Dacă ar mai fi trăit, poate aş fi dat cu mai multă uşurinţă haina albastră. E doar o cârpă, aş fi zis. Şi aşa ar fi şi fost. Acum, însă, nu mai poate fi doar o cârpă. E ceva, unul dintre puţinele lucruri palpabile pe care le mai am de la ea. Alături de cerceii albaştri, mari, pe care nu-i voi purta niciodată, pentru că ei îi plăceau cerceii mari şi mie nu. Ştiu, o să-mi spuneţi că am amintiri, poze. Dar amintirile mă ustură prea tare, chiar dacă a trecut deja un deceniu, iar pozele nu le pot privi fără mare greutate. Îmi rămâne atingerea, doar că atingerea nu mai e posibilă aşa cum mi-aş dori eu. Am o haină albastră...M-am gândit să o dau. Nu o mai port. E agăţată într-un cui, atunci când  nu e în fundul unui dulap. Oriunde ar fi, ştiu tot timpul unde este. Am o haină albastră pe care m-am gândit să o dau unui om al străzii. Nu voi îmbrăca un copac cu ea şi nici nu-i voi face poză. O voi aşeza frumos aici, la mine în cartier, într-un loc unde vin oameni fără adăpost. Poate va fi un lucru bun, poate va încălzi chiar pentru câteva zile spinarea îngheţată a unui om amărât. În mod paradoxal, nu mă bucură gândul. Mintea îmi spune că aşa ar fi omeneşte, creştineşte. 

Sufletul se încăpăţânează să-mi spună că nu are ce căuta altcineva în haina albastră, în afară de ea şi de mine. 

Am o haină albastră...Probabil că o voi da, chiar dacă mi se rupe sufletul.

*

Astăzi, în drum spre piaţă am lăsat haina albastră în locul unde ştiu că se adună oamenii fără adăpost. Am aşezat-o cu grijă pe margine şi am fugit. M-am oprit, mi-am oprit gândurile, şi am mai aruncat o privire la haina noastră albastră, ternă şi nici aşa de călduroasă. La întoarcere nu mai era acolo. Probabil că fusese luată de cineva care avea nevoie de ea.

Cred că Gabi s-a bucurat.

Mie mi s-a rupt sufletul....

Sărbători cu bine!

Dragii mei prieteni, reali sau virtuali, vă doresc să vă bucuraţi de sărbători frumoase, aşa cum vi le doriţi voi! Să fiţi sănătoşi, liniştiţi, mulţumiţi şi încrezători că lucrurile pe care vi le doriţi se vor întâmpla, mai repede sau la timpul lor, dar se vor întâmpla. Vă îmbrăţişez cu drag, chiar dacă virtual.

My dear friends, I wish you enjoyed a beautiful Christmas time. May you be healthy, in peace with yourself and confident that all your wishes will come true at the right moment. A big hug from me!

And for my non Christian friends, may this end of the year find all of you healthy and confident in the good that will come.