Un alt sfârşit, un alt început

De foarte mult timp am obiceiul ca la fiecare sfârşit de an să fac un bilanţ: ce am reuşit să fac, ce nu am reuşit să fac, e cu plus, e cu minus... Şi tot la fiecare sfârşit de an îmi făceam planuri pentru un alt început de an, unul nou.
Nu m-am mulţumit niciodată cu puţine obiective.
Putem spune că lista mea, imaginară, alteori scrisă, era mult mare decât lista lui Moş Crăciun. O groază de lucruri de făcut, o groază de obiective de atins, o "altă groază" de schimbări de făcut: am să fiu mai serioasă, să am acord mult mai multă atenţie anumitor lucruri, am să termin cutare lucru, am să fac, am să finalizez, o să ma bucur, o să mă plimb, o să fiu fericită, o să îndeplinesc aşteptările celorlalţi, o să-mi îndeplinesc propriile aşteptări, o să....

Nu ar fi corect să spun că nu am realizat nimic din ce mi-am propus, însă, pentru o persoană "flămândă" după "tot", "o parte" poate fi uşor echivalată cu "nimic".

Până anul ăsta...

Se întâmplă uneori ca într-o perioadă de timp foarte scurtă să ne maturizăm mai mult şi mai repede decât am făcut-o în orice alt moment. Uneori, se întâmplă după experienţe extrem de traumatice care să ne zguduie din temelie, alteori, ceva din interiorul nostru ne transmite subtil, dar suficient de puternic încât să nu ignorăm mesajul, că lucrurile nu mai pot continua aşa...

Pentru mine, anul care stă să se încheie a fost lung, mai lung de 365 de zile... Nu pentru că ar fi fost plin de evenimente, îngrămădite unele peste altele, ci pentru că a fost plin de întrebări, de îndoieli, de teamă, de dezamăgire,de derută, de furie.... Din fericire pentru mine, din când în când am mai avut parte de câte o sămânţă de speranţă, mică, însă suficientă pentru a-mi şopti: "mergem mai departe, vedem noi cum, dar mergem mai departe".
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face  mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că  avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.

Un an bun tututor şi Sărbători fericite!

Lucruri care nu-mi plac

Ati observat că deşi nu ne plac o groază de lucruri, de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa le spunem pe nume? De ce? Poate pentru ca am invatat de mici sa nu spunem lucruri care ar putea sa-i supere pe ceilalti, pentru ca mai tarziu am invatat de unii singuri ca nu se face sa spui ce nu-ti place, nu e elegant, nu-i frumos, mai bine te faci ca nu s-a intamplat nimic?

Atunci cand spunem lucrurilor pe nume o facem, de regula, in momente de suparare, de iritare intensa, sunând mai mult ca un repros, decat ca ceva firesc, de genul: mie nu imi place asta, asta sau asta... Aici nu vorbim despre mie nu-mi place mâncarea asta sau aia, vorbim despre lucrurile care nu ne plac la cei din jurul nostru. Astea nasc adevăratele conflicte....nespuse....nespuse din teama că celalalt o să o ia foarte personal. 

Am constatat că oamenii cu foarte mult bun simţ evită să spună ce îi deranjează în comportamentul celorlalţi , fapt care îi plasează uneori în postura "infamă" de victime. Zic infamă pentru că  într-o lume care proslăveşte asertivitatea, să  nu fii asertiv te transformă aproape într-o ţintă vie.

Din motivele de mai sus şi din altul...că aşa simt eu acum....am să fac o listă cu ce nu-mi place.

Nu-mi place să primesc mailuri colective de sărbători. Pentru mine, a primi un mail adresat unei liste întregi sau a nu primi nici un mail este acelaşi lucru.

Nu îmi plac oamenii care în mod deliberat nu îşi pun telefonul pe silent atunci când sunt la film, teatru, o întâlnire sau conferinţă

Nu-mi plac fumătorii care atunci când se întâlnesc cu un nefumător nu întreabă: te deranjează dacă fumez?

Nu-mi plac oamenii care ascultă muzică tare. Există vreo diferenţă între un manelist şi un meloman în cazul ăsta?

Nu-mi plac oamenii care pun etichete.

Nu-mi plac oamenii care nu pot/nu ştiu/nu vor să spună: am greşit.

Şi cred că mai sunt o groază de alte lucruri care nu-mi plac, dar care nu-mi vin acum în minte.

Lucrurile si oamenii din ele

Exista oameni care sunt foarte atasati de lucrurile lor, fie ca e vorba despre haine, masina, calculator sau chiar obiecte de papetarie, o agenda, un pix. Se ataseaza de ele datorita valorii materiale, de prestigiu, sau emotionale, afective.

Acum, am sa vorbesc despre acele lucruri de care ne atasam emotional si la a caror pierdere suferim infinit mai mult... De ce? Pentru ca obiectul respectiv odata incarcat cu emotii nu mai este doar un obiect, ci devine purtatorul, depozitarul acelor emotii. Mai bine zis, obiectul poarta in sine amintirele despre o persoana, un loc, o anumita stare simtita la un moment dat.

Eu, de cele mai multe ori, asociez lucrurile cu persoane sau locuri  si astfel, pentru mine, devin unice, de neinlocuit, chiar daca in jurul meu exista o sumedenie de lucruri aparent identice.

Salul meu alb este aparent la fel cu zecile de saluri din jurul meu, dar al meu imi aminteste de o persoana foarte draga. Purtandu-l, port acea persoana cu mine, o simt aproape si ma incarc, de fiecare data, cu afectiunea cu care mi-a fost daruit.

Eu asa fac: cand imi este foarte dor de o persoana sau de o anumita perioada, iau cu mine ceva care ma leaga de persoana/locul/timpul respectiv, fie ca e vorba despre un sal, o pereche de cercei sau...un pix.

Cand ma gandesc la multimea de lucruri pe care le am, imi dau seama cat de norocoasa am fost/sunt pentru ca am intalnit atatia oameni care m-au iubit/iubesc sau au fost atasati de mine, pentru multimea de locuri pe care am putut sa le vad/cunosc.

Ah, doua persoane/lucruri pe care le port intotdeauna cu mine? Dan/ Verigheta de pe mana stanga si Mihaela/cruciulita de la gat!

Despre recunoştinţă...

Un articol dintr-o revistă pe care o citesc în mod constant (Psychologies) prezenta beneficiile recunoştinţei, cât de mult contribuie ea la o stare interioară de bine. Cumva, recunoştinţa era înfăţişată drept ceva care se învaţă, un comportament dobândit prin exersare. Cred, într-o anumita măsură, ca asa si este. Dar daca simtiti un gram de indoiala in glasul meu, asta nu se datorează faptului că nu sunt de acord cu explicaţia precedentă, ci, pur şi simplu, sunt o persoană care preferă varianta emoţională a explicaţiilor, în locul celor "dovedite ştiinţific" .

Pentru că eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un sentiment care ţi se strecoară în suflet, pe nesimţite, pentru ca la un moment dat să ţi se ivească drept în faţă şi să nu poţi avea altă reacţie decât de uimire. O uimire inexplicabil de frumoasă...

Am fost şi cred că mai sunt, într-o anumită măsură, o persoană pentru care nimic nu era suficient: nu sunt suficient de înaltă, nu sunt suficient de deşteaptă, nu sunt suficient de iubită....Pe scurt, totul era insuficient!

Atunci când suferi de "insuficienţă cronică" (ştiu că sintagma poate completa cu succes un diagnostic medical, dar aici eu o folosesc ca metaforă pentru nemulţumire cronică) orice reuşită, orice bucurie capătă valoare de punctuleţ într-un şir de punctuleţe care trebuie să ducă undeva, preferabil în sus....

 Lucrurile au tot mers aşa până de curând....când, când....m-am confruntat cu o criză majoră, care a pus sub semnul întrebării multe lucruri. Brusc, nu mai avea importanţă că nu mă simt suficient de înaltă, suficient de iubită sau că nu ştiu suficient de multe limbi străine sau suficient de bine...

Ei bine, când ajungi într-o situaţie din asta eşti bulversat total. Nu contează câţi paşi faci înapoi pentru a evalua cu obiectivitate situaţia. Nu funcţionează şi pace! Blocajul e atât de mare încât rotiţele angrenajului care eşti tu par să nu se mai urnească. În veci!

Şi am tot ţinut-o aşa o perioadă de timp până când, într-o zi, ajunsă acasă după o zi ce părea să dureze o veşnicie, mi-am spus în gând: mulţumesc, Doamne, că am ajuns acasă. Pur şi simplu! După care mi-am dat seama că eu am o casă, spre deosebire de cei care îşi pun problema unde se vor duce a doua zi, am o sănătate acceptabilă, spre deosebire de cei care se chinuie pe un pat de spital şi mai am foarte multe lucruri....printre care şi norocul de a întâlni oameni speciali. I-am întâlnit pe tot parcursul vieţii mele. Am învăţat multe lucruri de la toţi: să comunic, să văd lucrurile şi altfel, să zâmbesc, da, să zâmbesc....

Aşa cum mi-a spus cineva zilele trecute, se pare că "Dumnezeu lucrează prin oameni".

Tind să cred asta cu tărie, altfel cum am putea explica întâlnirile care ne "ating" viaţa? Întâmplări? Parcă sună prea sărac. Şi pentru că de prea multe ori vorbesc în general, de data asta am să şi scriu cui sunt recunoascătoare, recunoscătoare pentru că i-am întânlit pe Oana, Simona, George, Mircea, Camelia, Victor şi mulţi, mulţi alţii.

Eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un lucru generat de altruismul celuilalt. Un fel de cadou pe care îl facem celorlalţi, dar şi nouă înşine.

Cum ar arăta lumea dacă ne-am face mai des asemenea cadouri?

Volumele INST la targul de carte Polemos

Va invitam sa vizitati standul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului deschis in cadrul targului de carte Polemos, Cercul Militar, 20 - 23 octombrie 2010.

Puteti cumpara la preturi fara concurenta numere din revista Arhivele Totalitarismului, precum si volume publicate de institutul nostru.

Va asteptam!

.....

Ce este mai greu de indurat atunci cand pierzi definitiv pe cineva foarte apropiat? Cumva furia ca "a plecat", ca ti-a fost luat asa fara sa te intrebe nimeni nimic? Cumva furia pe propria persoana pentru ca nu ai reusit sa faci, sa spui tot ce aveai de spus sau de facut pentru persoana care "a plecat"? 

Un act de dreptate ar fi sa inlocuiesc neutra exprimare "persoana/cineva" cu un nume: Gabi, sora mea, care "a plecat" acum cinci ani. E mult, e putin? Poate cineva sa aprecieze asta? In psihologie sau psihiatrie se dau uneori "termene de vindecare": se numeste depresie de doliu si poate dura de la 6 luni pana....pana unde se poate.... Ceea ce nu spune nimeni in mod direct este ca nu ne vindecam niciodata pe deplin dupa pierderea cuiva. In termeni medicali am putea spune ca situatia se "amelioreaza", dar complet ne ne vindecam. Niciodata! Tot psihologii vorbesc despre o "renegociere a relatiei cu persoana disparuta", ca mijloc probabil de a accepta situatia. Poate functioneaza. Nu stiu.

Ce stiu este ca atunci cand Gabi a murit m-am gandit multa vreme de ce ea si nu eu? Raspunsuri am primit. O groaza. "Asa a fost sa fie", "fiecare are soarta lui", toate nemultumitoare. De ce? Pentru ca nu exista nici un raspuns potrivit care sa explice o pierdere emotionala atat de mare. Pentru ca in afara de explicatii stiintifice, statistici, nimeni nu poate explica de ce ea si nu eu. Cred ca intrebarea asta si-o pun toti cei care au pierdut pe cineva...

Revenind la ceea ce psihologii numesc "renegocierea relatiei cu persoana disparuta"... Suna atat de gol, atat de conceptualizat. Cum sa renegociezi ceva atunci cand mintea ta, fiinta ta, sufletul tau urla de durere, de furie, de neintelegere, de vinovatie. Da, de vinovatie, pentru ca atunci cand suferi o pierdere este imposibil sa nu simti ca ai o vina, cat de mica.

Cand pierdem pe cineva ducem o lupta cu inexplicabilul. E o lupta dinainte pierduta, pentru ca putini sunt cei atat de puternici incat sa-si puna speranta ca undeva, in acest univers, vor mai regasi, vor mai recunoaste persoana pierduta.

Treptat, durerea si furia si vina lasa loc unui gol pe care alegem sa-l umplem cu ceva sau, din contra, alegem sa-l lasam asa, gol. Ambele reprezinta modalitati de a-l pastra pe celalalt, cel 'plecat" in noi, insa in feluri diferite. Daca prima ar presupune umplerea acelui gol cu amintiri frumoase, cu imagini, cu ganduri, a doua este mult mai trista si nedreptateste ambele parti. Pe cea ramasa pentru ca ea pastreaza permanent acel gol pe care pur si simplu nu vrea sa-l umple, pentru ca a-l umple inseamna a accepta ca cealalta persoana a plecat definitiv. O nedreptate la fel de mare este si pentru cel care "a plecat" pentru ca in locul in care ar fi trebuit sa se afle urmele trecerii sale prin viata celorlalti e un gol si atat.

Ani de zile am pastrat golul refuzand cu incapatanare sa-l umplu cu ceva. Pana astazi. Mergeam pe strada, asa cum merg eu de obicei, cu pasi apasati, cu figura incruntata, ca o masca impenetrabila. Am trecut pe langa o vitrina si mi-am vazut imaginea reflectata acolo. Si m-am gandit ca lui Gabi i-ar fi placut cum arat, esarfa rosie pe care o purtam la gat, esarfa ei, mi-ar fi dat-o si mi-ar fi spus ca se potriveste mai bine la haina asta.

Poate m-ar mai fi certat cand i-as fi "imprumutat" lucrurile fara sa-i cer voie, iar dupa ce m-ar fi vazut imbufnata, ar fi venit si mi le-ar fi dat chiar ea, spunand ca ea oricum nu le mai poarta.

Ar fi fost foarte mandra de mine, de realizarile mele si m-ar fi aparat in fata oricui, fara sa conteze daca gresesc sau nu.

Mi-ar fi zis, mi-a zis: "am incredere in tine" si am crezut-o si as fi crezut-o.....printre putinii oameni pe care i-as fi crezut...

Nu i-ar fi placut sa citeasca textul asta, insa i-ar fi placut cu siguranta toate celelalte. Pentru ca toate celelalt vin in parte si de la ea, pentru ca toate celelalte sunt o parte din ea, asa cum si eu sunt o parte tot din ea.

http://www.youtube.com/watch?v=QUoDaCH1MJM

Fenomenul disidentei in Uniunea Sovietica in perioada anilor '60-'80

 

http://centruldestudiirusesisovietice.blogspot.com/2010/09/fenomenul-disidentei-in-uniunea.html

http://www.inforusia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3207:la-bucuresti-despre-disidenta-sovietica&catid=58:politica&Itemid=70