joi, 20 ianuarie 2022

Ochișor, pisoiul-om

Este ceva vreme de când Ochișor își caută om. Părea că l-a și găsit la un moment dat, dar nu a fost așa. Știu, ar vrea să stea cu mine. Și eu aș vrea să-l păstrez, dar nu am cum. Cu cât trece timpul îmi dau seama cât de greu îmi va fi fără el, dar în același timp știu că trebuie să mă întorc acasă, iar acasă Ochișor nu va găsi un mediu prietenos. Alternativa ar fi să rămână aici, la mama, într-o casă goală, singur, având companie o jumătate de oră sau o oră, când aș putea veni să-i dau de mâncare. Asta ar fi o închisoare pentru el. Ochișor, pisoiul-om, respiră iubire, are nevoie de prezență, de atenție de iubire. Și oferă iubire, este tot iubire.
Cât aș fi vrut să-l păstrez. Înainte să plece mama plănuisem să o conving să-l primească. A apucat să-l vadă într-o noapte. A cucerit-o din prima. Ploua torențial. Era 11 noaptea și mi-am dat seama la telefon că mama nu e bine. Am aruncat la repezeală ceva pe mine, am sărit în adidași, nu am mai legat șireturile, am luat din zbor o umbrelă și am fugit pe scări...
La ușa scării era Ochișor, pisoiul orb de un ochi, pripășit de astă vară pe lângă bloc, pentru că găsise mâncare. Știam că o să se țină după mine o parte din drum, iar când va fi atins linia perceptibilă doar pisicilor se va opri.
Dar de data aia, în noaptea aia, nu s-a oprit. Frigul, ploaia sau altceva l-au făcut să mă urmeze până la blocul mamei, mult peste limita teritoriului lui.
L-am luat în brațe și am ajuns amândoi murați.
A stat cuminte ore bune în sufragerie, cât eu umblam disperată, vorbind la telefon, alergând după frecții, încercând să scad febra mamei ajunsă la aproape 40.
Ochișor a stat cuminte, iar când se crăpa de ziua am mers amândoi acasă. El, uscat și mulțumit: primise și mâncare, și iubire, eu, tremurând din toate încheieturile sufletului și trupului.

Au urmat săptămâni de teamă, de disperare, de speranță, apoi de disperare totală. Mama a plecat. S-a alăturat celor peste 20000 din valul Delta.
Planurile mele de a tăia grilajul de la balcon, de a-i face lui Ochișor scară, de a-l primi mama și a-l apăra de pisica ei, o adevărată Alfa, de a găsi un loc unde să-i fie cald, să primească mâncare, să fie iubit, s-a năruit.
„Casa” mamei s-a mutat în alt loc...
Dacă aș fi putut să-l iau cu mine, l-aș fi luat. Am încercat să-i găsesc un OM, dar nu am reușit. Probabil, oamenii au văzut în Ochișor ceea ce vedem (cu tot dinadinsul) noi deseori la oamenii din jur: imperfecțiunea.
Ce nu este Ochișor? 
Ochișor nu este de nu știu ce rasă, nu e pui, nu e perfect vizual.
Ce este? 
Aici e mult de spus. Cam ca la oameni, după ce încetăm să le mai privim așa insistent exteriorul... Ochisor este un pisoi-om. E un pisoi de probabil 2 ani, tânăr, plin de energie, dar care nu deșiră perdele și nu miorlăie isteric la trei dimineața. E mâncăcios, dar nu mofturos. Dacă-i dai o jucărie se joacă până pică lat de oboseală. Între reprizele de joacă vine să-l mai mângâi și să-l feliciți pentru măiestria cu care ascunde șoriceii și apoi îi găsește. Apoi, cade lat în apropierea Omului, asigurându-se că rămâne în contact cu el, atingându-l cu lăbuța sau un vârf de urechiușă. Și asta îl face teribil de fericit.
Ochișor este sperios. În fața agresivității celorlalte pisici, fugea. Nu este un bătăuș, nici nu se simte în stare să-și apere ce e al lui. Așa este Ochișor. De asta poate fi companionul perfect pentru un OM care și l-ar dori cu adevărat.
Poate a fost al cuiva la un moment dat. Spun asta, pentru că este sterilizat. În ultimele săptămâni, m-am ocupat de sănătatea lui, pentru că am vrut ca dacă se va găsi cineva să-l vrea, să nu mai fie supus la cheltuieli suplimentare. Ochișor se numește așa pentru că nu mai are decât un ochi. Deși medicul veterinar a încercat să-i salveze ochiul afectat de un ulcer cornear, dezvoltat probabil în urma unei înțepături, ochi cu care nu mai vedea, nu am reușit. Soluția cea mai sănătoasă pentru Ochișor a fost enucleerea globului ocular (adică, i-a fost înlăturat globul ocular și i-a fost cusută pleoapa).
S-a vindecat bine și Ochișor este în continuare la fel de jucăuș. Încă trebuie să țină cîteva zile gulerul pentru protecție, dar asta nu-l împiedică să facă instrucție cu șoriceii. Nu știu dacă v-am spus că este foarte foarte curat.
Ochișor, pisoiul-om, are nevoie de un OM întreg la suflet, care să-l ia și să-l iubească pentru ceea ce este, nu din milă.

Trebuie să fie un OM responsabil, care să știe că este vorba despre un suflet, o viață, și apoi despre un animal.
Trebuie să fie un om care poate iubi. Ochișor nu poate fi al oricui. Îmi dau seama de asta. Este nevoie de un OM special pentru un pisoi așa de special.


Dacă poți fi Omul lui Ochișor, dă-ne de veste!

miercuri, 5 ianuarie 2022

Împreună

 Mami, nu pot să vorbesc cu tine decât în scris, dar mă gândesc tot timpul la tine. Fiecare „ceva” îmi aduce aminte de tine. Stau tot la tine în sufragerie și mi se pare că ultimele luni nu ni s-au întâmplat nouă. Nu nouă. Este doar o mare neînțelegere...

Am obosit să mai spun oamenilor despre tine. Nu mai vreau să spun nimănui nimic. Cred că și cei din jur au obosit să audă aceleași lucruri, iar și iar. Nimic nou, nimic vesel, nimic bun.
Probabil există oameni mai înțelepți, oameni mai puțin atașați, oameni care acceptă mai ușor mersul vieții. Poate lor le este mai ușor. Sau poate este doar o aparență: nimănui nu-i e ușor. Am constatat că printre puținii oameni care pot înțelege sunt cei care au trăit pierderea ca o veritabilă traumă ce este.
Doar că de data asta, mami, am să fac altfel decât făceam de obicei. De data asta o să fac ce și cum vreau eu și abia apoi o să iau în calcul așteptările celorlalți de la mine.
Și dacă am să simt să plâng, o voi face oriunde, oricând. Și dacă o să simt că nu vreau să vorbesc cu nimeni, n-am să vorbesc cu nimeni.
Of, mami, ce o să mă fac eu fără vorba ta, fără vocea ta, pe care căutam să o aud imediat ce deschideam ochii?


”- Alo, Miți, te-ai trezit?
- Da, Miți, beau cafeaua cu Țiți (pisica mamei). Taică-tău încă doarme. Are o oboseală în el, parcă a strâns toți anii de șantier.”

Mami, n-am reușit să mă liniștesc, să mă împac cu mine și cu pierderea ta. Nu știu de ce așteaptă oamenii de la mine să fiu bine, să merg mai departe... Nu știu de ce tot îmi spun asta.
Merg mai departe, mami, nu am cum altfel, zilele mă târăsc după ele, dar nu am găsit încă modalitatea prin care să te iau cu mine și altfel decât în inimă, în suflet.
Mai am nevoie de ceva, să știu că legătura dintre noi nu s-a rupt defintiv.
Mami, ești cu Gabi acum? Fetița ta cea mare, primul tău copil? 
Mâine, Mihaela Gabriela ta, numită după arhanghelii de ziua cărora ai plecat, ar fi împlinit 48 de ani. De 16 ani încoace, mâine, de 6 ianuarie, mergeai cu tata la ea. Mâine, voi veni eu cu tata, la voi două.
Mami, ești cu Gabi acum? Ne vedeți pe mine și pe tata?
Mami, dacă o putere nemaivăzută ar putea să-ți ducă un mesaj de la mine, să știi că ar fi același pe care ți l-am spus în continuu când erai cu o sursă de oxigen, cu două surse, pe CPAP, intubată sau plecată:

TE IUBESC, MAMI! 
EȘTI SUFLETUL MEU!

joi, 30 decembrie 2021

Ajun de An Nou

E ajun de an nou, mami. Stau la tine, în sufragerie. N-am putut să plec de când te-ai dus la spital, de când te-am adus înapoi, dar nu acasă la tine mami, de când te-am lăsat lângă Gabi, pentru todeauna.
Mami, balconașul tău cu flori e plin de lumină. Am avut grijă să nu se stingă, să vezi drumul dacă mai poți să vii.
Știu, mami, e vremea să mă întorc la mine acasă, e vremea să fiu bine, așa cum ai vrut tu, mami. E vremea să trăiesc, să reîncep să trăiesc.
E lumină multă, mami. Mă vezi? Mă auzi? Mă simți în vreun fel?

Azi era ziua în care îmi spuneai:
Miți, pentru Anul Nou, să faci un tort ușor cu fructe. Diplomat. De câțiva ani devenise tradiție diplomatul de anul nou.
Tu, mami, făceai cozonacii, mezelurile, sarmalele, salata boeuf, friptura. Cohorte de mâncare: să se simtă și la noi miros de sărbătoare. 
Tu făceai tot, mami, și te întristai când îți spuneam că faci prea multă mâncare și multă se risipește.
Era bucuria ta, mami, să faci și să împarți. Iar eu nu înțelegeam întotdeauna.
Mami, ții minte diplomatul de anul trecut? Eu nu mi-l aduc aminte. Știu doar că pe al tău îl făceam mai mare, cu multe fructe și încercam să-l decorez cât mai frumos, să fie cel mai frumos.
Iubeai diplomatul meu, mami.
Iubeai să auzi cheia în ușă și să spui ”a venit Miți”. În ultima vreme spuneai râzând: „ai venit la copii?” „ce ne-ai adus?
Mami, câte lucruri mai aveam de trăit împreună.
Mami, sunt 1 lună, 24 de zile și câteva ore de când inima ta nu mai bate. Iar eu încă mai aștept să mă trezesc dintr-un somn îndelungat și să aflu că nu e adevărat. Doar a fost cel mai lung coșmar din viața mea.
Mami, în seara asta nu am mai făcut diplomat, am făcut o prăjitură cu fructe. Să fie. Sigur ți-ar fi plăcut. Bucătăria a devenit locul meu de refugiu. Nu am semnal la telefon, pot să închid ușa pe motiv de abur, pot să-ți mângâi șorțurile de bucătărie lăsate exact unde le-ai lăsat tu.
Mami, se încheie anul, un an atât de greu peuntru tine, un an în care am greșit mult, mami, și poate dacă nu greșeam, poate acum erai cu noi. Doar că așa și atât am știut, mami. Ce n-aș da să fi știut mai mult atunci.
Mami, mâine o să-i dau Ancăi, câteva din hăinuțele tale de spital. O vecină în vârstă are nevoie de ajutor. E tot la Sf. Ioan, mami, tot la etajul cinci, poate tot în salonul tău. Am pus deoparte niște lucrușoare, le-am netezit, le-am dat un pic cu parfum, să miroasă frumos.
Ce n-aș da mami să pot să mai fac pachet pentru tine. Ce n-aș da să pot să-ți mai aud vocea chiar înăbușită de mască: „Anișorica, să-mi aduci compot d-ăla bun”. Să mă reped să curăț fructele, să fiarbă la foc mic, să-l răcesc rapid, să sar în haine și să vin fugind la poarta spitalului.
A fost un an greu, mami. Și, totuși, nu aș vrea să se termine. Este ultimul an pe care l-am avut împreună.
Și încet încet tot ceea ce ne leagă în planul material se îndepărtează, îmi transmite că trebuie să-ți dau drumul, să te las să pleci.
Dar nu pot, mami.
Încă nu pot.
Te iubesc, mami! Fetița ta de pe pământ te iubește mult și are nevoie mai mult decât oricând să o ajuți să meargă mai departe.
Te iubesc. Ești sufletul meu.

luni, 27 decembrie 2021

O lună, 22 de zile și câteva ore


M
ami, au trecut o lună, 22 de zile și câteva ore de când inima ta s-a oprit și nu a mai pornit. De atunci, inima mea se chinuie să bată și pentru a ta, căci i se pare de neimaginat să dea drumul inimii tale.
De când ai plecat, mami, totul s-a schimbat. Culorile nu mai sunt culori. Totul este gri spre negru. Hainele nu mai au culori, nici forme, sunt doar obiecte care să acopere, să încălzească. Uneori, mă gândesc ce crede lumea care știe că ai plecat, iar fata ta nu poartă doliu. Resimt vinovăție, pentru că tu ai fi respectat cu strictețe anul doliului. Dar eu nu sunt așa. Sufletul meu, inima mea, gândurile mele sunt deja negre. Și nu simt să port haine cernite pentru a genera o falsă simpatie uneori.
O lună, 22 de zile și câteva ore de când caut vinovați.
De ce căutăm vinovați? Pentru că atunci când pierderea este definitivă, iremediabilă, irecuperabilă, mintea noastră nu poate admite că se poată să nu existe vinovați.
Nu o conjunctură nefavorbilă, nu un cumul de factori, ci oameni, căutăm oameni care au greșit...
De când ai plecat am luat cadru cu cadru filmul vieții noastre din iunie când s-a confirmat diagnosticul de neoplasm. 
Investigații, operație, spitalizare, postspitalizare cu schimbarea pansamentului de pe rana aceea oribilă, mutilantă, care-mi îngheța sufletul (ce a fost, mami, în sufletul tău?), chimio, covid, moarte. 
Nepăsare, incompetență, lăcomie, aroganță, respingere, lipsă de empatie, inuman, foame de bani, bani, mulți bani, cât mai mulți bani...
Ce puteam face diferit, pentru ca tu să fii în continuare aici?
Știu ce mi-ai spune: „Dumnezeu este deasupra tuturor, și a ta, și a noastră. Cum și cât o vrea Dumnezeu”. Așa spuneai...
Și eu am crezut asta, dar doar pe jumătate. În mintea mea, eu, da, egoistul, trufașul „eu” trebuia să te salveze.
Știu, mami, știu că nu sunt Dumnezeu să pot face asta, dar nu mă doare mai puțin și nu m-a făcut să caut mai puțin vinovați.
Iar eu sunt prima, mami. Mai sunt și alții, dar eu cred că ar fi trebuit să știu, să aflu ce nu știam, mai repede, astfel încât să conteze. Și tu ai o parte de vină pentru că nu m-ai învățat să mă gândesc mai întâi la mine și apoi la restul.
Îmi aduc aminte cât de mult voiai să începi chimioterapia, să o termini și să te faci bine.
”Anișorica, mergem la Cocor să-mi iau proteză și perucă.
Mergem, Miți, sigur că mergem. Am vorbit cu doamna. Mergem să-ți iei ce trebuie”.
Ai notat pe calendar ședințele de chimio. Știai când se vor termina. Totul s-a risipit ca un fum, în mai puțin de o lună.
Pe 11 octombrie ai făcut analizele la Oncofort pentru a începe chimioterapia. Seara ți-am făcut test rapid, să fiu sigură că totul este în regulă: negativ.
Marți, nu am mai făcut. Dacă făceam, poate ieșea pozitiv și amânam chimio. 
Clinica oricum nu făcea niciun test dacă erai vaccinat. Rațiuni de costuri, poate. Cred că în conjunctura pandemică ar fi trebuit să fie obligați să facă teste rapide înainte de ședința de chimio, chiar dacă ne puneau pe noi să le plătim... Unde mergea mia, mergea și suta...
Iarta-mă, mami!
Două zile mai târziu s-a dezlănțuit iadul. Febră 39-40, rău, rău. Simptomele de covid se confundă cu cele post chimioterapie. Mai puțin tusea. Fac două teste rapide: pozitive.
Scriu medicului de familie, fac anameza: diabetic, neoplasm operat, iradiat recent. Primesc rețeta de paracetamol, molekine imuno, erdomed. Sugerez timid antibiotic, așa cum am avut eu în schema de covid. Nu primesc. În schimb, mi se spune să insist la DSP, ambulanță pentru testare....
Mi-e teamă.
Ce să fac?
Să ignor prescripția medicului de familie?
Sa administrez antibioticul de care am facut rost pe alte căi?
Să sun la salvare? Mi-e rușine, jenă: mama are saturația bună. Sigur sunt oameni în situații mai grave.
Mama nu vrea să accepte că are covid. E doar răcită. Febra crește si scade după antitermice și frecții. Saturația 95-96. Tusea, în schimb, e violentă.
Nu am știut. Am știut prea puțin, ca să iau o decizie la timp, chiar împotriva voinței tale. Tu, mami, intoxicată de televiziuni și vorbe auzite la colț de stradă.
Iartă-mă, mami, iartă-mă că în noaptea în care te-am păzit, nu am știut că ceea ce credeam delir era de fapt șuierul plămânilor afectați. Nu am știut, mami!
A urmat spitalul și liniștea înnebunitoare. Vești obținute pe surse, la a câta mână?, pentru că la spital nu răspunde nimeni, niciodată. Da, mamă, ar fi trebuit să vin zi de zi la spital, să fac scandal, să-mi spună despre tine. Dar nu am fost în stare să fac asta, mami.
Dacă aș fi făcut, aș fi aflat că aveai nevoie de CPAP de la început, dar că nu aveau disponibil. Dacă aș fi știut, mami, m-aș fi dat peste cap să fac rost de un dispozitiv, să-l donez spitalului. Dar n-am știut, mami.
Mami, de o săptămână citesc zi de zi documentele medicale de la spital. Îmi dau seama că pot descifra orice scris, oricât de urât, am refăcut trasaeul tău, mami, dar n-am găsit vinovați.
Oameni au greșit. Cu siguranță! 
Când ai un pacient atât de vulnerabil, singura recomandare ar fi trebuit să fie: mergeți la spital! acum!
Dar dincolo de toți acești oameni, de toate conjuncturile astea nefaste, eu simt, mami, că ar fi trebuit să știu mai mult, să fac mai mult, să mă comport într-un mod în care nu sunt, pentru a avea liniștea că am făcut tot ce aș fi putut face pentru tine.
O lună, 22 de zile și câteva ore, mami. 
Partea ta de inimă din inima mea doare, mami!


sâmbătă, 25 decembrie 2021

Unde ești?


Mami, sunt la tine în bucătărie. Stau și scriu pe scăunelul de lângă ușă, acolo unde stăteam când făceai mâncare.

- „Nu sta pe ăla, că te murdărești! Poate a căzut ceva de la mâncare.
- Lăsă, nu sunt îmbrăcată cu nu știu ce haine.”

Miroase a coajă de portocală. Pe masă sunt ingredientele pentru cozonac. Nu e cozonac din ăla de care numai tu știi să faci.  Tu nu mai ești. În fața mea e un scaun gol, un spațiu gol, pe care Tu îl umpleai cu tine. Tot ce erai tu: optimismul tău, personalitatea ta, forța ta. Mama mea radia(ză) când face mâncare. Pentru cozonac se pregătește din timp. Mama face, făcea, mâncare cu bucurie. Poate și din cauza asta mâncarea ei era bună, avea gust. Mama avea o baghetă magică în loc de mâini.

-„Cucoana Miți, anul ăsta tu faci cozonac. Eu nu mai pot să frământ ca înainte. Poate un pic cu mâna stângă. Eu stau pe scaun și tu frămânți. Trebuie să înveți să faci și tu”.

Da, Miți! Da, mami, fac eu cozonac anul ăsta. Nu știu să fac, dar am să fac. E atâta amărăciune în sufletul meu, încât dacă va fi dulce și bun, va fi doar pentru că tu îmi ții mâinile în mâinile tale, doar că eu nu le văd și nici nu le pot simți. E un cozonac plâns din belșug, un cozonac cu gust de lacrimi, un cozonac care strigă, care imploră să primească un semn. Că ești, că mai ești.

Unde ești, mami?
Nu mai pot să întreb „de ce”. Nu-mi răspunde nimeni.
Acum, „de ce” a devenit „unde ești”.

*

Simt că am risipit atâta timp. 
Atâta timp risipit cu frici, cu teamă, cu ce or să creadă ceilalți, timp risipit pentru a-i mulțumi pe ceilalți, timp folosit pentru a umple găurile negre din sufletele altora. 
Mult, foarte mult timp. Timp din care, acum, aș fi vrut să fi dat mai mult alor mei. Doar că noi credem că ai noștri sunt nemuritori și este timp...

*

Mami, am scos cozonacii. Sunt crescuți, rumeni, dar nu sunt ca ai tăi.

„Ia, uite, aici Miți: sunt buni de pus pe feisbukul ăla al tău.
Ia, pe care ți-i alegi? Ăștia cu nucă deasupra sunt ai tăi, cu inimă de nucă”.

Mami, ăsta este primul Crăciun fără tine, așa cum acum 44 de ani a fost primul Crăciun cu tine. Ți-am făcut un brăduț mic și sub el sunt pozele cu tine, cu noi, cu Gabi. Numai așa mai putem fi împreună.
Mami, nu știu unde să te caut. Știu unde îți e trupul, dar nu te simt acolo. Mi-e teamă, mami. Parcă e beznă și Dumnezeu e tot mai departe. Și dacă totuși ești cu El mami, spune-i despre mine. Spune-i despre fata ta, spune-i că te iubesc atât de mult încât nu mai pot să-L văd de durere.

Te iubesc, mami. Știu că și tu m-ai iubit mult.

sâmbătă, 4 decembrie 2021

Golul

E în pieptul meu. Exista dinainte. A început să crească pe măsură ce șansele ei au scăzut.
Golul crește, și crește. A stagnat pentru foarte puțin timp. De fapt a încremenit atunci când a sunat telefonul să-mi spună că mama nu mai e. Atunci golul a încremenit. Știa că dacă se încăpățânează să continue să crească, inima mea nu ar mai fi putut să o ia pe mama acasă, să-i mângâie chipul cu degetele acoperite cu mănuși, să țină strâns la piept sicriul ei, până în clipa în care s-a așezat lângă Gabi.

De abia după aceea golul a revenit la viață, înaintând centimetru cu centimetru. Acum e confortabil de mare. Nu-l pot vedea cu ochiul liber, dar îl simt. E o gaură adâncă, întuneric beznă și din când în când, în întunericul ăla zvâcnește ceva: inima mea.
Zvâcnește, este încovoiată de durere, crăpături adânci se zăresc în ea.
Din vreme în vreme, creierul îi vorbește.
Îi spune despre inima Ionelei care n-o mai are pe Sorina, despre inimile copiilor care-și pierd prematur părinții, despre zecile de mii de inimi care plâng ca a mea.
Inima mea știe că tot ce spune creierul e adevărat, dar inima simte, asta e treaba ei și nu se poate gândi decât la inima care i-a dat viață și care acum nu mai bate.
Închid ochii și inima mă duce într-un salon rece, întunecat, cu trei oameni întinși pe paturi, conectați la aparate.
E vineri, la prânz.
3 NOIEMBRIE 2021

Inima mea pereche e la geam.
Închid ochii și văd două siluete în combinezon alb, în genunchi. O doamnă asistentă, al cărei chip nu-l disting de atâtea măști, mă ține de mână strâns în timp ce preotul citește. Și-a pierdut soțul în urmă cu șapte luni, tot de covid. Plângem amândouă și ne strângem mâinile acoperite de mănuși. Două străine unite de aceeași durere.
Închid ochii și văd cum iau mâna mamei. E sloi. Mă chinuiesc să-i leg la încheietură un șnur cu cruciulița mea. Nu pot. Mă ajută doamna în alb.
Închid ochii. Stau pe jos lângă patul ei, lângă mâna care-i trece printre zăbrelele patului. Îi țin mâna rece în mâna mea. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Îmi ridic viziera, îmi trag măștile și în sfârșit o simt. O simt pe mama. Buzele mele calde pe mâna ei gheață. Lacrimile mele fierbinți îi curăță mâna, dar nu-i pot curăța durerea.
Închid ochii. Sunt de cealaltă parte a patului. Chipul ei e liniștit, nu mai e așa de chinuit ca zilele trecute. Îi spun cât pot de tare, prin sunet de aparate, prin măști: te iubesc! ești sufletul meu!
Închid ochii. Îi deschid.
Mama nu mai e. Golul se mărește. Orice adiere de vânt îmi biciuiește inima.
Golul crește, crește. Nu știu dacă vrea să mă înghită cu totul.
Te iubesc, mami! Ești sufletul meu!

marți, 23 noiembrie 2021

20 000. Furia

20 000 de oameni.
20 000 de vieți.
20 000 de suflete.
Alte zeci de mii de suflete zdrobite. Probabil pentru multe din sufletele astea suferința este cea pe care o port eu acum. Sufletul meu este o imensă rană sângerândă, care nu întrevede ziua când măcar o pojghiță ar putea să crească și să nu mai doară atât de tare la orice pală de vânt.
Pentru o parte din sufletele aste pierdute în valul al IV-lea, alte suflete au reușit să accepte inacceptabilul. Întrucâtva.
Iar pe alte câteva suflete s-ar putea să nu le plângă nimeni. Din nefericire.
20 000 este cifra plecaților în valul al IV-lea de Covid.
Acum câteva zile, în nesfârșita mea căutare de explicații, răspunsuri, i-am scris doctorului Octavian Jurma. Nu mă așteptam să-mi răspundă. De regulă, oamenii curtați foarte mult de televiziuni nu mai au timp să răspundă necunoscuților. Spre marea mea mirare, la câteva zile am găsit răspunsul dumnealui. Și cifra, care în realitate este mai mare.
Oficial, 20 000 de vieți au fost pierdute, risipite.
Una a fost a mamei mele.
Pe mama nu a ucis-o virusul, decât indirect. La un an de când există vaccin, de când s-au dezvoltat antivirale care funcționează, nu mai e acceptabil să spui că virusul a ucis.
Virusul a ucis doar pentru că niște oameni puși să ne conducă nu s-au pregătit, nu au cumpărat medicamente, nu au avut o altă strategie decât dezmăț de relaxare și au dat din umeri când valul a lovit, au mimat restricții rizibile, de genul certificatului verde, și au numărat: morți și infectați.
20 000 de mii de oameni au pierit pentru că suntem conduși de niște incompetenți, niște oameni care nu gândesc decât în termeni de voturi. Niște incompetenți, analfabeți inclusiv emoțional și niște fricoși.
Când s-a atins și depășit cifra de 10000 de infectări pe zi, când spitalele deja gemeau de pline, singura soluție de bun simț a celor puși să conducă era carantina. Asta era singura cale de a întrerupe lanțul de transmitere.
Carantina ar fi salvat multe din viețile pierdute. Poate și pe mama. Poate, nu știe nimeni.
În condițiile în care ai o populație evident reticentă la vaccinare și la respectarea normelor de protecție există altă soluție de a salva vieți? Alta decât să încetinești transmiterea prin carantină zonală sau națională? 
Nu. Pentru mine, pe mama mea nu a ucis-o virusul decât indirect. Au ucis-o nepăsarea, frica de a nu pierde puterea a celor de la CNSU, guvern, președinte.
Nu discut opțiunile celorlalți privitoare la vaccinare. Eu am făcut tot ce am putut să-mi protejez familia de un an și ceva.
M-am vaccinat, i-am convins și pe ei să se vaccineze.
Și da, vaccinul funcționează. Mama a transmis virusul tatei și soțului meu, care au avut o formă ușoară. Eu, expusă la toți, cu anticorpi și naturali și din vaccin nu m-am îmbolnăvit și m-am testat din două în două zile, fiind singura care putea să aibă grijă de ceilalți.
Încă simt că mi se face rău când aud oameni care se tem de reacții adverse de la vaccin, care spun că este doar o gripă, o răceală mai nasoală. 
Dar nu mai reacționez. Nu am de ce, pentru ce.
Eu am pierdut o parte din mine. Eu mi-am văzut mama cum nu-i mai ajungea oxigenul livrat prin CPAP (ventilație noninvazivă).
Eu mi-am ținut mama de mână când era intubată. Ultima dată când inima ei bătea.
Eu mi-am mângâiat mama pe chip, înainte de a-i trage sacul negru peste el, chipul meu iubit.
Eu îmi voi face și doza și a treia, și a zecea, numai să nu trec prin ce a trecut ea, numai să nu aud bipăiala continuă care mă termina când mă duceam să o văd și după care am ajuns să tânjesc când am mers să o iau pe mama acasă. Aș fi vrut ca sunetul ăla să mai fie și pentru ea. Dar n-a mai fost.
Suferința pe care a trăit-o mama în săptămânile alea, teama, conștientizarea că nu se va mai întoarce acasă au fost date doar parțial de virus și de corpul ei slăbit. Pentru ea și pentru restul de 19 999 au decis cei cocoțați la vârful țării. Au decis că nu pot, nu știu, nu sunt în stare să decidă ce trebuie. Singurul lucru pe care au putut să-l facă: NIMIC.

Te iubesc, mama.
Iartă-mă că n-am putut, n-am știut să fac mai mult.