Facebook

Zilele trecute m-am hotarat, brusc, sa-mi suspend contul de pe facebook. Nu as putea sa spun ca a existat un motiv foarte clar pentru care sa fi decis asta. M-a lovit, pur si simplu. De fapt, am avut un teribil sentiment de singuratate si un altul de revelatie. Probabil, va intrebati de ce de singuratate, atata vreme cat facebook este cea mai populara retea de socializare. Parca nu prea suna normal. Ce e aia sa te simti singur cu atatia zeci de prieteni? Ei Bine, eu asa m-am simtit. E drept, "am reusit sa adun" vreo patruzeci de "prieteni" (folosesc ghilimele pentru ca prietenia, din punctul meu de vedere insemna mult mai mult) unii cunoscuti, fosti colegi de facultate, actuali colegi de serviciu sau domeniu de activitate, altii, total necunoscuti, prieteni ai prietenilor. Paradoxal, cel putin pentru mine, este ca am reusit sa comunic foarte putin cu ei, in mod real, in ciuda interfatei extrem de prietenoase. Si, deodata, m-a "izbit revelatia" : progresul tehnic ne departeaza unii de altii din ce in ce mai mult si asta, culmea, sub masca socializarii in masa. 

Imi dau seama ca ceea ce scriu poate parea ciudat sau de neinteles pentru multi, insa asta este ceea ce am simtit eu. 

Cunosc oameni care au in lista de "prieteni" o suta sau si mai multe de persoane si nu pot sa nu ma intreb care e rostul? Cat anume este dorinta, nevoia de a impartasi celorlalti ceva si cat anume are legatura cu propriile noastre nevoi de validare sociala?

Comunicam lapidar, informatii adesea fara importanta, "rasfoim" pozele celorlalti si din cand in cand apasam un "I like", mai sincer sau de complezenta.

Astazi, am ramas uimita de reactia unor prieteni de pe facebook. Ieri am scris un mesaj, anuntandu-i pe toti prietenii mei ca imi voi suspenda contul de pe facebook. A fost modul meu de a spune "la revedere", sa nu simt ca dispar pur si simplu sau ca ies pe usa din dos. Am facut-o pentru ca asa am simtit, fara sa ma gandesc la interpretarile celorlalti. Surpriza mea a fost totala cand am citit comentariile lor: unul era convins ca mesajul meu este marketing, celalalt ca e strategie de comunicare... 

Atat de mult sa ne fi transformat, incat sa simtim nevoia sa-l suspectam pe celalalt de un scop ascuns, chiar si atunci cand nu exista nici o miza? Ce s-a intamplat cu "a fi autentic"? De ce e nevoie sa cautam intotdeauna sensurile ascunse?

Si asa s-a incheiat aventura mea pe facebook... Nu cu resentimente, ci cu un profund sentiment de singuratate, de neintelegere. 

Pentru mine, facebook a fost o modalitate de a-mi confirma, o data in plus, nevoia mea de relatii reale, autentice. Poate este o dovada de conservatorism. Nu stiu, dar sunt dispusa sa mi-l asum.

O suma de inceputuri si sfarsituri

Viata este o suma de inceputuri si sfarsituri. 
E ciudat cum, uneori, ne trezim in situatia de a de a reduce viata la un simplu interval, intre inceput, adica nasterea, si sfarsit, adica moartea. Transformam viata intr-o linie punctata, in care fiecare punct inseamna ceva: scoala, cariera, familia, prietenii, iubirile...

Obisnuiam sa vad viata ca o suita de lucruri, cateodata independente unele de altele, altadata, prea dependente... asa cum obisnuiam, si inca mai obisnuiesc, sa "asez fiecare lucru in cutiuta lui", sa nu trec mai departe pana cand nu sunt sigura ca am rezolvat cu lucrul respectiv (ceea ce nu e deloc un lucru intotdeauna bun). Cu alte cuvinte, aveam oroare de lucrurile lasate la jumatate. Inca mai am. 

Exista oare trufie mai mare decat sa-ti spui: eu nu las lucruri neterminate, indiferent ca este vorba de serviciu, de curatenia in casa sau de o relatie de iubire. Exista ceva mai neadevarat? Mai contraproductiv decat sa te fortezi sa "asezi lucrurile in matca lor"? mai ales atunci cand exista lucruri pe care este mai bine sa nu le termini, sa le lasi undeva suspendate, in asteptare de vremuri mai bune, de intelpciune mai multa....

Ce am descoperit (si ma refer mai mult la o "descoperire emotionala", nu rationala) este ca nu e nimic in neregula cu a te impaca cu ideea ca viata e o multitudine de inceputuri, de sfarsituri, de reveniri.

Si ca e absolut ok sa iubesti un lucru, un om,  sa nu-l mai iubesti si apoi sa-l iubesti din nou. Pentru ca viata noastra nu e un parcurs dictat dinainte de cineva, ci e facuta din pasi, unii mai marunti si mai inceti, altii mai mari si mai grabiti. Si ca e ok sa te intorci din drum, sa privesti cu alti ochi, asa cum e la fel de ok sa o rupi la fuga, daca asta este nevoia pe care o simti. 

Pentru ca, din fericire, putine lucruri in viata sunt definitive si pentru ca putem spera, aproape intotdeauna, la un nou sau alt inceput.

Fragmente de timp

 Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Limba secundarului bate cadentat si parca zgomotul devine din ce in ce mai ascutit. Parca face intr-adins. Cu cat ma straduiesc sa nu-l aud, cu atat bate mai tare.

Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Parca el e cel care imi fura din timp, ma pacaleste, imi arata cum pot sa-l pierd printre degete.

Am irosit atat de mult timp fiind furioasa pe timpul care a trecut, incat nu mi-am pus niciodata problema ca timpul trecut e un timp trait, am fost o parte din el, poate mai neinsemnata, dar am fost...

 Si timpul de acum este unul pe care-l traiesc acum si mi-e atat de ciuda ca primul sentiment in fata timpului e de furie.

Avem o capacitate mult mai mare de a ne aminti durerile, neajunsurile, fricile. E un fapt dovedit sau cum spun americanii, ca tot e la moda: "it is a fact".

Percepem bucuriile ca avand o durata mai scurta, in timp ce tristetile sunt lungi si au "calitatea" de a fi recurente. In schimb, nimeni nu garanteaza acelasi lucru pentru bucurii.

De cand devenim constienti de noi, ne "parcelam" timpul, facem planuri (ceea ce e ok), trasam directii de evolutie. Fireste, suferim napraznic atunci cand nu le finalizam sau cand lucrurile nu stau asa cum ar trebui. Motivul ar fi ca ne plasam in afara timpului nostru, cel planificat.

Nu e nedrept sa ne fixam deadline-uri pentru orice? Pana la 30 de ani cariera. Dupa, familie. Dupa, altele si altele.... De parca viata noastra ar fi un calendar in care ne bifam realizarile, ne mandrim cu ele sau, din contra, scrasnim din dinti a frustrare.

Si totul cu ochii la ceas...

Nu exista un timp general. Exista, in schimb, timpul nostru, personalizat, despre care stim cum curge, il simtim cum curge, insa nu stim cand o sa se opreasca. Tocmai din acest ultim motiv ar fi mai bine sa ne bucuram mai mult de el.

Un dans pentru doi

Una dintre cele mai raspandite discutii intre prieteni, amici, cunostinte se refera la relatiile cu partenerul. Poate fi partenerul existent sau poate fi cel preconizat/dorit/asteptat.

Concluzia aproape generala ar fi ca o relatie nu este un lucru usor de mentinut si ca, dincolo de sfaturile de tip "Cosmopolitan", nu exista o reteta garantata si general valabila pentru a face un cuplu functional sau, sa spunem, multumitor pentru fiecare partener.

Adevarul este ca fiecare cuplu trebuie sa-si gaseasca propria reteta si asta se face doar atunci cand cele doua parti isi doresc sa continue impreuna si cand sunt dispuse sa faca si eforturile aferente. Pentru ca, indiferent de teoriile existente, un cuplu este un dans in doi sau pentru doi. Nu e nevoie de dansatori profesionisti, insa e nevoie ca fiecare partener sa-si adapteze miscarile din mers, astfel incat dansul sa capete imaginea aceea de alunecare lina, nu de miscare chinuita in care partenerii se calca pe picioare.

Eu am trait multa vreme cu impresia ca un cuplu inseamna in primul rand Responsabilitati, Obligatii. Majusculele se impun si apar pentru a sublinia ca, uneori, concentrarea numai pe Responsabilitati si Obligatii arunca pe umerii nostri o povara grea care se traduce in dificultatea de a fi "in doi".

Cuplul ar putea fi un joc, in care partenerii descopera placerea de a se juca impreuna. Si cand spun joc, o spun chiar din perspectiva jocului copiilor, care nu-si pun atat de multe intrebari, ci, pur si simplu, savureaza fiecare moment, asa cum ar savura o tableta de ciocolata.

Pentru o persoana obisnuita sa vada lucrurile in alb si negru, cuplul poate parea ca fiind alcatuit din doi trapezisti de la circ, pentru care o evolutie reusita inseamna sa se prinda unul pe celalalt in zbor si sa nu-l lase pe celalalt sa cada, chiar daca dedesubt au o plasa de siguranta.

Din fericire, nu traim tot timpul suspendati in gol. Nu spun ca nu e de dorit sa fii prins atunci cand risti sa cazi, spun doar ca intr-un cuplu ai mai multe sanse sa cazi in picioare.