E ciudat cum, uneori, ne trezim in situatia de a de a reduce viata la un simplu interval, intre inceput, adica nasterea, si sfarsit, adica moartea. Transformam viata intr-o linie punctata, in care fiecare punct inseamna ceva: scoala, cariera, familia, prietenii, iubirile...
Obisnuiam sa vad viata ca o suita de lucruri, cateodata independente unele de altele, altadata, prea dependente... asa cum obisnuiam, si inca mai obisnuiesc, sa "asez fiecare lucru in cutiuta lui", sa nu trec mai departe pana cand nu sunt sigura ca am rezolvat cu lucrul respectiv (ceea ce nu e deloc un lucru intotdeauna bun). Cu alte cuvinte, aveam oroare de lucrurile lasate la jumatate. Inca mai am.
Exista oare trufie mai mare decat sa-ti spui: eu nu las lucruri neterminate, indiferent ca este vorba de serviciu, de curatenia in casa sau de o relatie de iubire. Exista ceva mai neadevarat? Mai contraproductiv decat sa te fortezi sa "asezi lucrurile in matca lor"? mai ales atunci cand exista lucruri pe care este mai bine sa nu le termini, sa le lasi undeva suspendate, in asteptare de vremuri mai bune, de intelpciune mai multa....
Ce am descoperit (si ma refer mai mult la o "descoperire emotionala", nu rationala) este ca nu e nimic in neregula cu a te impaca cu ideea ca viata e o multitudine de inceputuri, de sfarsituri, de reveniri.
Si ca e absolut ok sa iubesti un lucru, un om, sa nu-l mai iubesti si apoi sa-l iubesti din nou. Pentru ca viata noastra nu e un parcurs dictat dinainte de cineva, ci e facuta din pasi, unii mai marunti si mai inceti, altii mai mari si mai grabiti. Si ca e ok sa te intorci din drum, sa privesti cu alti ochi, asa cum e la fel de ok sa o rupi la fuga, daca asta este nevoia pe care o simti.
Pentru ca, din fericire, putine lucruri in viata sunt definitive si pentru ca putem spera, aproape intotdeauna, la un nou sau alt inceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu