Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.

Foto:Ana Cătănuş

Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 

Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 

Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.

Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit, dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa, din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod, crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 

Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?

Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare, dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă, întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă. Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt, Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul. Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de pământ.
Curând, toată colonia era la curent cu ultima ştire: lui Blu îi este frică să zboare! Ca în orice comunitate, atitudinile erau împărţite: unii fluturi râdeau de Blu, pe la spate, fireşte, alţii îl compătimeau, iar pe alţii nu-i interesa. Viaţa unui fluture este atât de scurtă, la ce bun să o iroseşti cu problemele altora.
Astfel, Blu ajunse să trăiască izolat. Se hrănea cu ce găsea în jurul culcuşului, rar schimba vreo vorbă cu cineva, iar aripile sale deveneau din ce în ce mai palide, aproape translucide. 
Într-o zi însă, când Blu îşi făcea de lucru cu câteva petale scuturate, alături de el îşi făcu apariţia Rose. Rose era un fluture coada rândunicii, probabil cel mai vioi fluture din toată colonia, în ciuda vârstei sale înaintate. Nimeni nu ştia exact de când se afla Rose pe lume, dar toţi puteau depune mărturie că de foarte mult timp.Fără să stea prea mult pe gânduri, Rose îl luă deoparte pe Blu şi îi spuse: "uite, am auzit ce se întâmplă cu tine. Nu am venit însă să-ţi dau sfaturi. Am venit să-ţi spun că nu eşti singurul care s-a confruntat cu o asemenea problemă".
La auzul acestor cuvinte, Blu făcu ochii mari: "Mai cunoşti şi pe altcineva? Pe cine? Te rog, spune-mi".
Fără nicio rezervă Rose răspunse: "Da, pe mine!"
Blu rămase înmărmurit. Nu-i venea a crede. Să fie oare o glumă, acest fluture venise doar să îşi bată joc de el?
Citind uimirea în ochii lui Blu, Rose continuă: "Cu ceva vreme în urmă, am visat că mă prăbuşeam din înaltul cerului şi mă zdrobeam de pământ. O perioadă nu am mai putut să zbor. Îmi era prea frică. În timp însă mi-am revenit".
Cu gura căscată, Blu strigă: "Şi ce ai făcut, cum ai trecut peste asta? Spune-mi, spune-mi, viaţa mea depinde de asta! Dă-mi reţeta vindecării. Te rog, fie-ţi milă."
Întorcând privirea într-o parte, Rose răspunse:
- "Blu, nu există o reţetă magică. Ţine de fiecare din noi să ne găsim propria reţetă. Ştii, atunci când nu mai puteam să zbor, am încercat aproape totul: am făcut apel la raţiune, am întrebat în stânga şi în dreapta. Cu toate acestea, nimic. Asta până într-o zi când, fără să vreau, mi-am dat seama de ce îmi era cel mai tare teamă.Nu-mi era teamă de faptul că nu am să mai pot zbura niciodată, ci îmi era teamă ca am să mă pierd pe mine. Căci, vezi tu, Blu, noi, fluturii, ne confundăm cu zborul, suntem una cu el, nu existăm fără el. Am avut astfel de ales între a zbura, cu riscul de a mă zdrobi de pământ, sau a nu mai zbura niciodată. Şi ştii de ce mi-am dat seama? Că prefer o zi de viaţă în zbor, decât mai multe zile de viaţă legat de pământ. După ce am înţeles asta, încet, încet am reînceput să zbor.
Asta este tot ce îţi pot împărtaşi". Spunând acestea, Rose se întoarse şi îşi luă zborul. 
Blu rămase singur, pe gânduri. Şi avea la ce să se gândească. Închise ochii şi revăzu toate clipele frumoase din viaţa lui: primul zbor, locurile minunate unde îl duseseră aripile sale, culorile... Îi era atât de dor de toate. Cu ochii închişi, îşi mişcă aripile. O dată, de două ori. Nu vedea nimic, auzea doar fâlfâitul propriilor aripi. Încet, încet se desprinse de pământ. Dacă am să cad? 


© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Drumul către fericire

Foto: Ana Cătănuş

Ador să merg pe jos. În Bucureşti sau în orice alt oraş aş fi. Şi asta nu pentru că aş avea vreo genă de sportivă ori de maratonistă, au contraire!, ci pentru că îmi place să văd, să privesc îndeaproape clădirile, lucrurile, străzile şi, uneori, oamenii. Este adevărat că în Bucureşti iau la picior vechea zonă. Nu cumva să înţelegeţi că este vorba despre Centrul Vechi, pentru că nu ar fi tehnic posibil. Nu sunt decât terase îngrămădite, trebuie să mergi cu mare atenţie, astfel încât să nu te împiedici de picioarele vreunui amator de Cuba libre! Muzica urlă, la fel şi consumatorii, la concurenţă, fireşte. Prea mult vacarm! Este la fel de adevărat că dacă te trezeşti cu noaptea în cap, chiar şi în Centrul vechi poţi să te bucuri de câte un colţişor. Însă când spun zona veche mă refer la casele din zona Hala Traian, uşor în sus spre Foişorul de Foc, străduţele de la Rosetti, câte un pic din Cotroceni, 11 iunie....

Mersul pe jos şi implicit "culesul" imaginilor, stărilor, este, cred, unul dintre puţinele lucruri care mă relaxează cu adevărat. De multe ori îmi iau aparatul de fotografiat şi fac poze tuturor acelor lucruri care îmi spun ceva. Fie că este o clădire, un fragment din ea, fie că este vorba despre mesaje scrijelite pe un perete. Ce îmi place la ultimele este că aproape instantaneu mă fac să gândesc, să zâmbesc sau să construiesc în mintea mea câte o poveste. O poveste ivită dintr-un mesaj sau, alteori, din mai multe mesaje scrijelite de mâini anonime pe te mai miri unde.

Aşa este cazul şi mesajului de mai sus, scris pe cheiul Dâmboviţei. Aşadar, încotro este drumul către fericire? 

Până la urmă, este o întrebare pe care, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, ne-o punem toţi. Toţi căutăm fericirea, indiferent de ce înţelegem prin ea: familie, bani carieră, prestigiu. Sigur, de cele mai multe ori o numim altfel: satisfacţie, împlinire... Evităm să-i spunem direct fericire. Poate pentru că la nivel raţional cuvântul "fericire" este destinat (pus deoparte pentru) unor evenimente care sunt sau pe care le-am dori extraordinare. 
Este ca şi cum fericirea ar fi o resursă preţioasă şi epuizabilă. De asta trebuie drămuită, chiar şi atunci când vorbim despre ea.
Acum, care este drumul către fericire? Ce reţetă magică stă în spatele ei? Nu aş putea să vă spun. Cunosc oameni care par fericiţi şi alţii care par teribil de nefericiţi. Spun par pentru nu am de unde să ştiu exact cum stau lucrurile. Uneori, nemulţumiţi/nefericiţi cu propriile vieţi, ne uităm în jur şi avem senzaţia că ceilalţi au tot ceea ce ne lipseşte nouă: sunt mai iubiţi, mai senini, mai de succes, au familii mai frumoase, mai armonioase. Cred că până la urmă este doar o chestiune de percepţie, percepţie distorsionată de nişte aşteptări din ce în ce mai mari.
Chiar şi o candidată la nefericire, aşa ca mine, îşi poate da seama, raţional, că, de fapt, trăim mai multe clipe fericite decât am crede. Doar că nu le mai identificăm ca atare. Privind în zare după fericirea absolută şi perpetuă, nu mai găsim resurse pentru a ne bucura de fericirile mici, uneori minuscule, dar cotidiene.
Personal, prefer să cred că nu există un drum la capătul căruia se găseşte fericirea, ci, mai degrabă, că drumul fiecăruia dintre noi este presărat cu particule de fericire. Dacă am fi suficient de atenţi încât să le vedem şi să le luăm cu noi, probabil că la finele călătoriei nu am ajunge cu mâinile goale. 
  

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

"Absurdistan"

Cuvântul acesta defineşte, din punctul meu de vedere, cel mai bine ce se petrece în aceste zile în România [o mică precizare pentru "plagiat-hunters": titlul acestei postări reia, în ghilimele, titlul cărţii lui Gary Shteyngart, însă nu o face din perspectiva vreunei legături cu subiectul cărţii, ci pentru că senzaţia pe care o încerc în ultimele zile avea nevoie de un nume şi acesta se potrivea ca o mănuşă].

Cei care vizitează blogul meu, nu foarte mulţi, au constatat probabil că textele mele nu reprezintă luări de poziţie vizavi de ceva, ci sunt mai mult gânduri, reflecţii personale, pe scurt, modul meu de a împărtăşi celorlalţi ceva din mine. Fireşte, sunt atentă la realitatea de zi cu zi, doar o trăiesc!, sunt la fel de înfuriată, de indignată de lucrurile care se petrec aici, la noi acasă, în România. Încerc să schimb ce pot, cât pot, dar nu prin scris, nu pe bloguri. Este alegerea mea! 

În ultimele zile însă încerc o stare de rău [eufemistic] teribilă. Acesta este un motiv pentru care scriu. Un alt motiv, la fel de egoist, desigur, pentru care scriu acest post, este unul foarte personal: mi-ar fi extrem de ruşine de mine însămi dacă aş alege să ţin aceste gânduri doar pentru mine.

Singurul nume care o să apară în acest text este cel al lui Adrian Năstase, omul Adrian Năstase, nu fostul prim-ministru, nu fostul lider de partid. Aici este vorba despre omul Adrian Năstase. Este o separare pe care în calitate de om foarte simplu îmi permit să o fac. Este, din nou, alegerea mea! 

Textul se va referi la modul în care anumite persoane, instituţii de presă, pro sau contra, au înţeles să reacţioneze vizavi de o anumită situaţie, mă refer aici la tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase. Pe aceştia însă nu îi voi numi din următoarele considerente: în primul rând, o parte dintre aceste persoane, din punctul meu de vedere, merită să rămână "nenumite" [este modul meu de a PROTESTA, fără fular însă!, faţă de felul în care aceştia înţeleg să se manifeste public], în al doilea rând, eu nu pun titluri şi nu inserez anumite nume în text cu scopul de a fi găsite la căutare pe google. Este un lucru pe care doar unii jurnalişti, fireşte, mari, foarte mari, îl fac. Bineînţeles, doar pentru a transmite mesaje de extremă importanţă şi pentru a fi siguri că ajung la destinatari!

Pentru a fi foarte clară: nu discut aici despre condamnarea lui Adrian Năstase, nici nu-mi dau cu părerea despre cât de bun sau rău a fost acesta. Nu îi plâng de milă, însă nu pot să-mi stăpânesc senzaţia de milă pentru noi, ceilalţi, care zi de zi ne afundăm puţin câte puţin într-o soi de indiferenţă ucigătoare. 

În faţa unor manifestări de ură extremă, unele la limita patologicului, fluturate de posturile de televiziune înfometate de rating, întoarcem privirea în altă parte, spunem "asta nu ne priveşte", nu ne afectează, suntem oricum prea mici sau spunem "lasă că a meritat-o". 

Ce m-a şocat în aceste zile nu a fost desfăşurarea masivă de forţe care să relateze minut cu minut ultimele clipe ale lui Adrian Năstase în libertate, ci frenezia bolnavă care a urmat gestului lui Adrian Năstase.

Acuzele de laşitate, de înscenare a sinuciderii, protestul fularelor " însângerate" cu sos de roşii m-au speriat şi mi-au dat măsura subsolului în care am ajuns.

Am văzut oameni susţinând sus şi tare că Adrian Năstase nu avea dreptul să se sustragă justiţiei, nici chiar prin moarte. Scenarii halucinante care să explice cum trebuie să se facă sinuciderea ca la carte, altfel nu se pune!  Apoi, am văzut oameni cu fulare care protestau??  în faţa locuinţei lui Adrian Năstase. Nu ştiu de cine voiau să fie văzuţi. De soţia şi copiii lui Adrian Năstase sau de televiziuni? Bănuiesc că o pancartă pe care să-şi spună părerea ar fi părut ridicol...de decentă, dată fiind situaţia.

Psihologi, politicieni şi fireşte jurnalişti au mestecat şi mestecă şi la această oră semnificaţiile gestului lui Adrian Năstase. Şi fac acest lucru într-un mod profund indecent.

Orice om cu o mimină doză de bun simt şi bună-credinţă ştie că modul în care un individ percepe un eveniment cu potenţial traumatic din viaţa sa poate duce la declanşarea unui şoc psihologic de proporţii.  De aici până la decizia unui act definitiv şi punerea sa în aplicare, nu mai e decât un pas. Nu trebuie să fii doctor în psihologie ca ştii asta! Trebuie doar să fii om şi să experimentezi o doză minimă de empatie. 

Situaţia psihologică în care se găsesc Adrian Năstase şi familia lui este una dramatică. Decent ar fi să-i lăsăm să găsească modalitatea prin care să o depăşească.

Îngenuncherea şi apoi condamnarea lui Adrian Năstase la închisoare cu executare au fost descrise de unele dintre persoanele "nenumite", dar apărătoare fervente ale democraţiei şi statului de drept, ca un triumf al justiţiei. Poate aşa şi este. Atunci, nu ar fi cazul să ne oprim în acest punct? Examinându-i public şi la oră de maximă audienţă, dacă se poate, rănile lui Adrian Năstase, târându-l, eventual pe jos, cu cătuşele la mâni la penitenciarul Rahova ar servi la ceva? Mi-e teamă de răspunsurile pe care le-aş putea primi...

Imaginea pe care am avut-o în ultimele zile vizavi de Adrian Năstase a fost aceea a unui om căzut la pământ, fără puterea de a se mai ridica vreodată, şi căruia necunoscuţi iluştri îi mai aplică un picior, plin de moralitate fireşte, direct în coaste. Aşa, doar ştie el de ce!

Cred că "civilizat" şi "european" [acestea sunt cuvintele preferate de obicei de "nenumiţi"] ar fi să-l lăsăm pe domnul Năstase să-şi ispăşească pedeapsa şi să ţinem mai la distanţă comentariile şi gesturile publice cu trimitere la aspecte foarte personale. Altfel,  aspirăm degeaba la o societate cvasinormală.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Despre epilepsie - fără prejudecăţi!

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru, doar ca în ultima vreme prea multe lucruri triste l-au brăzdat. Oameni de la care mi-am luat rămas bun pentru totdeauna, situaţii neplăcute, prea multe gânduri si uneori prea negre. De asta mi-a fost greu şi încă îmi este să mă adun, să scotocesc înauntrul meu şi scot la suprafaţă lucruri bune şi frumoase. Poate chiar îndărătnicia de a găsi neapărat astfel de lucruri nu mă lasă să scriu. Cuvintele nu se leagă, ideile nici atât, nici tristeţea nu mai e ce a fost: o stare de melancolie, dar cu tuşe de speranţă. Este goală, incoloră şi fără orizont. Aşa că până o să reuşesc să o "dovedesc", o să o las acolo într-un colţ, poate, poate s-o plictisi şi o pleca de bunăvoie.

Pe curând.

Profesorul Florin Constantiniu: O lume întreagă într-un singur om

Cine a avut şansa măcar o dată să-l asculte pe Profesorul Florin Constantiniu, nu a avut cum să scape facinaţiei exercitată de acesta . 

Imi aduc aminte de sălile de curs de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, de conferinţele ţinute de domnul Profesor. 

Imi aduc aminte de linistea care se instala în sală atunci când acesta începea să vorbească. Până şi cei mai plictisiţi dintre studenţi se opreau din şuşotit, din foşnăitul hârtiilor. Şi  îmi mai aduc aminte de ceva: îmi aduc aminte de bucuria pe care am resimţit-o de fiecare dată când l-am ascultat.

Nu era cu putinţă să fie altfel. Pentru că Profesorul Constantiniu combina o cultură vastă cu o exprimare clară, frumoasă, electrizantă, o cunoaştere exhaustivă cu o fineţe a spiritului rar întâlnită. Profesorul Constantiniu era o lume întreagă strânsă într-un singur om.

Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu putea să fie complexă, controversată sau nedreaptă, dar niciodată seacă. Istoria despre care vorbea profesorul Constantiniu era fascinantă şi părea foarte aproape. Dacă întindeai mâna, puteai să o atingi!

Dacă cineva era mai potrivit să scrie, să vorbească despre istorie, acesta era profesorul Constantiniu.   

Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu, nu are cum să nu-şi aducă aminte de modestia sa absolută, aproape de neînţeles în lumea în care trăim, de atenţia egală pe care o acorda tuturor celor care îl abordau. 

Cine a avut şansa să-l cunoască pe profesorul Constantiniu nu poate să nu-şi aducă aminte de tăria cu care lua partea bineului, bunului simţ, măsurii, căci da, nouă ne cam lipseşte măsura, dar şi cum se răzvrătea împotriva nedreptăţii. Dar la profesorul Constantiniu până şi răzvrătirea era altfel, nu era vindicativă, ci tristă, acea tristeţe care vine din străfundurile sufletului unui om.

Acum, la finalul acestor rânduri, care nu pot să transmită decât o fărâmă din tot ce a sădit profesorul Constantiniu în sufletul meu şi al multor altor oameni - sunt convinsă de asta!- nu pot să spun decât că sunt recunoscătoare că am avut atât de multe şanse: să-l ascult, să-l cunosc, să învăţ despre istorie, despre viaţă, dar mai ales despre oameni de la Profesorul Florin Constantiniu.

Plecarea Profesorului Florin Constantiniu acum în pragul învierii Domnului mă întristează profund, însă îmi dă speranţa că este doar o trecere către un loc unde se strâng la final oamenii cu suflet frumos.

"Adevărat, adevărat vă zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă". 

Dumnezeu să-l odihnească!

*

Diseară, când vom merge să luăm lumină pentru noi, pentru cei dragi, care mai sunt cu noi sau nu, să ne gândim o clipă la profesorul Florin Constantiniu. Aşa, poate, o fărâmă din lumina noastră îi va călăuzi drumul spre viaţa veşnică. 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 

Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...

Probabil ca asa este.

Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.

Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012.