Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Povestea peştişorului care vedea lucrurile pe jumătate

Irinei

A fost odată ca niciodată un peştişor pe nume Freddie. Mic, colorat, cam ca aceia pe care-i cumpărăm pentru acvariu.

Freddie trăia într-o mândreţe de lac, cu apă limpede, clară, cu plante care mai de care mai frumoase, cu pietre şi pietricele numai bune de jucat de a v-aţi ascunselea. Pentru un peşte cu un simţ mai dezvoltat al aventurii, lacul Albastru, căci aşa se numea, putea să fie un loc, să spunem, limitator, constrângător.

Căci viaţa în lacul Albastru nu s-ar fi comparat niciodată cu viaţa într-un râu, pentru că unele râuri se varsă în fluvii, unde poţi să cunoşti o cu totul şi cu totul altă lume. Sigur, şi pericolele sunt mai mari, dar peştii aventurieri, sunt prea aventurieri ca să nu şi le asume. Iar dacă ai supravieţuit fluviului, atunci se schimbă treaba. Următorul pas este egal cu libertatea. Căci fluviile se varsă în MARE.

Revenind însă la Freddie...

El e Freddie.

Freddie nu era un peşte aventurier. Nici nu ar fi avut cum să fie de vreme ce de când se ştia trăise numai în lac, alături de alţi peşti, care, la fel ca el, trăiseră tot în lac. Lacul Albastru era universul lor. Iar marea, marea era o realitate cu totul necunoscută şi neimaginată de peştii din lac. Căci prin ce mijloace ar fi putut să afle despre ea?

Ce nu v-am spus despre Freddie este că era un peştişor un pic mai special. Nu era unic (sau poate că era în felul său), însă Freddie avea o problemă. Cum să vă spun? Freddie părea că vede lucrurile doar pe jumătate. Nu, nu avea o problemă cu ochii, vedea excelent, doar că - şi asta e un pic mai dificil de explicat - Freddie vedea, sau mai bine zis, mintea sa vedea numai o faţă a lucrurilor pe care le trăia. Poate dacă vă dau mai multe detalii, atunci ar fi mai uşor de înţeles. Freddie era un peştişor normal, raportat la cele mai multe dintre criteriile de normalitate ale peştişorilor - era ager, vioi, se deplasa cu o eleganţă desăvârşită printre plantele acvatice. Reuşea chiar să se ferească de peştii mai mari care, chiar dacă nu l-ar fi mâncat, tot i-ar fi rupt o aripioară, măcar aşa, să-şi demonstreze supremaţia (ştiţi, lumea lacului Albastru semănă un pic cu cea a oamenilor). Freddie avea amici şi petrecea, din când în când, alături de ei. În ciuda tuturor acestor lucruri, Freddie era o fire un pic mai retrasă, îşi făcea tot timpul probleme, era poate un pic melancolic (asta dacă nu e ciudat să spui despre un peşte că e melancolic). Şi mai era această problemă a văzutului pe jumătate. Vedea cu precădere lucrurile triste, dramele (peştişori care căzuseră pradă undiţelor unor pescari), faptul că lacul Albastru începea să fie mai puţin limpede, din cauza resturilor aruncate de oamenii veniţi la picnic. În schimb, atunci când venea vorba despre evocarea unor lucruri bune, frumoase, lui Freddie parcă i se aşeza un văl peste ochi şi-i era cu neputinţă să şi le aducă aminte.

Într-o zi însă, se produse un eveniment neaşteptat, atât de neaşteptat încât vuia lacul. Se pare că într-o zi, la asfinţit, o fetiţă se apropiase de marginea lacului şi dintr-un borcan eliberase un peştişor. Fireşte, toată populaţia piscicolă voia să ştie cine era misteriosul nou venit, aşa că s-au adunat toţi, l-au înconjurat pe noul venit şi s-au pus pe întrebări:

- Cum te cheamă? întrebă Shorty, un peştişor cam mic şi cam îndesat.

- Irene, răspunse nou venitul.

- Şi de unde vii?, continuă Shorty.

- De la mare, răspunse Irene. Tatăl fetiţei m-a prins într-un mic golfuleţ. Fetiţa lui a insistat să mă păstreze. Aşa că o perioadă am locuit într-un borcan, până într-o zi, când fetiţa s-a hotărât să mă elibereze. Şi aşa am ajuns aici.

- Mare? Ce e aia mare? se auzi pe mai multe voci.

Şi Irene începu să povestească despre acea întindere albastră, plină de minunăţii, dar şi de pericole.

Peştişorii din lacul Albastru ascultau plini de uimire, fascinaţi. Vestea că aşa ceva există dincolo de lac îi fascina şi-i speria deopotrivă.

Curând Irene deveni un "stâlp" al comunităţii peştişorilor din lacul Albastru. Asculta pe toată lumea, dădea sfaturi, lua parte la plimbările comune.

Într-o zi remarcă un peştişor un pic mai deosebit. Era Freddie. Se duse lângă el şi intră în vorbă:

-Salut! Eu sunt Irene.

-Îhî, mormăi Freddie.

-Ce faci?

Freddie îşi roti ochii în cap, îşi ţuguie buzele şi spuse fără convingere:

- Mm, mm, bine, să zicem...

Cum răspunsul era total insuficient, Irene insistă:

-Ţi s-a întâmplat ceva rău?

-Nu. Deocamdată. Dar oricând se poate întâmpla...

Irene văzu că nu era cel mai potrivit moment şi lăsă discuţia deoparte. În schimb, îl invită pe Freddie la o plimbare. Mai bine zis, îl invită pe Freddie să-i prezinte mai îndeaproape lacul Albastru. Iar Freddie acceptă. Din plăcere, dar şi dintr-un sentiment ciudat, cumva specific lui. Se simţea onorat că Irene îl alesese tocmai pe el (ha, un anonim) să-i arate lacul. Mai mult de atât simţea o presiune enormă pusă pe aripiorele lui de peştişor: dacă o s-o dezamăgescă pe Irene, dacă o să se gândească ce alegere proastă a putut să facă...

De fapt, lui Freddie îi era teamă ca Irene să nu-l vadă aşa cum se simţea, sau mai bine zis credea că este în realitate: un peştişor ciudat şi total neinteresant.

Aşa că a dus-o pe Irene în cele mai nebănuite cotloane ale lacului, descoperite de el în peregrinările sale.

Irene nu putu să-şi ascundă uimirea:

-Vai, dar cât e de frumos locul ăsta. Minunat!

Freddie răspundea:

- Mda, cred că da, dar nu pentru mult timp. Prevăd că o să fie năpădit de gunoaie...

-Poate, răspunse Irene. Dar cine poate citi viitorul? Cert este că acum, în momentul ăsta, e superb.

-Mda, să zicem, mormăia Freddie.

Încet, încet, Freddie şi Irene au devenit prieteni. Discuţiile lor erau mai lungi, mai dese.

Văzând că Freddie nu avea prea mulţi prieteni, iar pe cei pe care-i avea îi frecventa destul de puţin, Irene îl chestionă:

-Auzi, Freddie, mie mi se pare că tu eviţi să-ţi petreci timpul cu ceilalţi peşti.Poţi sa-mi spui de ce? Nu-ţi place?

Freddie oftă adânc. Nu se simţea mai bine singur, însă îi era teamă ca ceilalţi peşti să nu-l vadă aşa cum se simţea el, sau mai bine zis, cum credea el că este: ciudat şi total neinteresant...

Oricât l-ar fi întrebat Irene de unde ştie că ceilalţi îl credeau aşa, Freddie era de neclintit: era doar evident că aşa stăteau lucrurile.

De la o zi la alta, Irene îşi dădea seama de adevărata problemă a lui Freddie. Nu era doar un peşte melancolic, singuratic, introvertit. Era un peştişor care părea că vede lucrurile doar pe jumătate, întotdeauna jumătatea negativă.

Oricât ar fi încercat Irene să-i prezinte şi cealaltă jumătate, parcă se lovea de un zid.

Câteodată, Irene se enerva atât de tare, încât îi striga lui Freddie:

- Hei, trezeşte-te odată! De ce e nevoie să te fac să înţelegi că există două părţi? Vrei să-ţi desenez? Uite, îţi desenez!

Freddie mormăia încurcat, vinovat:

-Te cred, te cred pe cuvânt, dar eu nu văd. Ce să fac?

După asemenea dialoguri Irene se siţea descumpănită, dar nu putea abandona. Se gândea la propria istorie: viaţa în mare, apoi într-un borcan, iar într-o zi din nou libertatea...chiar dacă într-un lac. Să fi fost doar o întâmplare sau tot parcursul ăsta fusese cu un scop? Putea fi acest scop Freddie? Tocmai de asta Irene se decise să nu abandoneze.

Şi inventivă cum era puse cap la cap un plan. Îl luă pe Freddie de o aripioară şi-l duse într-o zonă a lacului care i se părea cea mai frumoasă, cu pietricele dungate, albe, rotunde sau lunguieţe şi un nisip fin, albastru. Până în acel loc îl puse pe Freddie să meargă cu ochii închişi, iar odată ajunşi acolo îi spuse:

-Şi acum, Freddie, deschide ochii şi spune-mi ce vezi.

Uşor speriat, Freddie deschise ochii. 

-Oh, ce frumos e aici. Chiar nu ştiam de locul ăsta.

-Deci îl vezi?

-Da, normal, doar nu sunt orb, dar....

-Dar ce? întrebă Irene.

-Dar păcat că nu o să dureze, pentru că nimic frumos nu durează. Întotdeauna, dar întotdeauna, apare ceva sau cineva care face ca lucrurile frumoase să dispară.

Irene îl privea cu uşurare, dar şi cu tristeţe. Din fericire, Freddie nu vedea lucrurile pe jumătate, doar şi le amintea aşa. Mintea lui refuza să reţină tot ceea ce văzuse frumos. Era un mecanism perfect de apărare. Aşa nu mai suferea după minunatele lucruri pe care le văzuse, dar care nu mai existau.

-De ce mă priveşti aşa Irene? spuse Freddie dintr-o dată.

-Aşa cum?

-Aşa ca şi cum te-ai uita prin mine.

-Ah, asta. Nu-i nimic. Doar m-am lăsat furată de gânduri.

-Ce gânduri, ce gânduri? Mi le spui şi mie?

Irene oftă adânc.

-Mă gândeam la viaţa mea din mare, la nenumăratele lucruri pe care le făceam, la prietenii mei, la amintirile extraordinare.

-Şi nu te doare să nu le mai ai?

-Ba da, câteodată foarte tare.

-Şi nu ţi-ai dori să le uiţi, nu ştiu, să nu ţi le mai aminteşti. La ce bun să suferi după ceva ce nu mai ai?

-Ah, nu! Atunci din ce-ar mai fi alcătuită viaţa mea? Doar din lucruri triste? Sau să le uit şi pe astea? Ştii, Freddie, mintea noastră funcţionează prin adăugare, nu prin scădere. Ea înregistrează tot. Depinde de noi dacă alegem să "dosim" anumite lucruri în colţuri mai întunecate.

Iar lucrurile bune îmi aduc aminte de perioadele frumoase.

-Chiar dacă ştii că nu vor mai fi urmate de altele?

-Dar vezi, tocmai aici e cheia. Nu ştim nimic cu siguranţă.Nu ştim ce ne va aduce mâine, poimâine sau răspoimâine. Ştim sau mai bine zis trăim acum, aici...

Mâine poate fi o zi grea sau nu. Dar nu putem şti asta. Are atunci rost să-l irosim pe "acum" pentru un mâine incert?

Câteodată îmi este foarte dor de mare, atât de dor că mi se rupe sufletul, dar apoi îmi aduc aminte de viaţa în borcan. Credeam că-mi voi sfârşi zilele acolo.Părea o situaţie fără ieşire. Până într-o zi, când la un asfinţit fetiţa s-a decis să mă elibereze.Nu în marea mea, ci într-un lac. Dar sunt recunoscătoare pentru asta.

Freddie îşi simţi ochii umezi şi privi în altă parte brusc. Nu voia să o întristeze pe Irene. Aceasta continuă însă.

-Ştii, Freddie, mi-am dat seama că în orice situaţie ne-am afla, putem face ceva care să conteze. Pentru ceilalţi sau pentru noi înşine. Timpul pe care-l avem e atât de limitat, încât la ce ne-ar folosi să-l irosim îngrijorându-ne fără motiv.

Ştiu, o să spui că lucrurile frumoase nu durează o veşnicie aşa cum ne-am dori. Dar ştii ce? Nici alea urâte nu durează decât dacă le lăsăm noi.

Mintea noastră alocă exact acelaşi spaţiu şi pentru frumos şi pentru urât. Depinde doar de noi să alegem la care dintre ele ne uităm mai mult.

E destul pentru azi, Freddie. Simt că trebuie să mă opresc aici.

Şi zicând asta Irene se îndepărtă unduindu-se uşor... Iar Freddie rămase nemişcat, privind în gol.Mintea îi era asaltată din toate părţile: de ceea ce-i spusese Irene, de propriile gânduri, de imagini ale trecutului. Stătu aşa nemişcat preţ de o vreme, cu gândurile rotindu-i-se prin cap.

Deodată, auzi un strigăt:

- Ajunge! Gata! Linişte!

Era vocea lui, care încerca să acopere iureşul de gânduri.

Rupt de oboseală şi apăsat de gânduri Freddie se îndreptă spre casă. Era deja noapte, iar stelele oglindite în lac păreau nişte felinare care să-i facă mai uşor drumul spre casă.

Freddie aluneca uşor pe "cărăruile" luminate. Părea că lacul Albastru fusese năpădit de o mulţime de pietricele preţioase.

Freddie închise ochii şi se gândi: cât e de frumos. Aş rămâne aici pentru totdeauna.Dar nu se putea. În câteva ore sosea dimineaţa, iar felinarele înstelate se vor stinge unul câte unul...

Cu ochii închişi aluneca uşor printre "felinare", unduindu-se graţios în sus şi în jos, descriind curbe care mai de care mai îndrăzneţe.

Fără să-şi dea seama ajunse pe fundul lacului şi se văzu înconjurat de mici nestemate, de fapt pietricelele din lac asupra cărora se răsfrângea lumina lunii. Fără să stea pe gânduri întinse o aripioară şi luă o pietricică.

-Am să o păstrez, gândi Freddie. Şi de câte ori mă voi uita la ea, îmi voi aminti de această noapte minunată, de faptul că a existat, că am fost martor la ea, dar şi de senzaţia de bine şi de frumos pe care am încercat-o aici, acum.

Din acea noapte Freddie se hotărî să facă un lucru. De câte ori va trăi ceva frumos, va face ceva frumos, va culege o pietricică şi o va duce acasă.

*

Mintea oamenilor, dar se pare că şi a peştilor are capacităţi nelimitate de crea provocări. Dar tot ea are capacitatea de a produce soluţii.

Pentru Freddie, peştişorul care părea că vedea lucrurile doar pe jumătate, soluţia a fost să adune dovezi că lucrurile frumoase există. Căci pusă în faţa unui morman de pietricele/lucrurile frumoase şi bune, nici chiar mintea lui Freddie nu mai putea "dosi" realitatea

Întâlnirea cu Irene i-a dat lui Freddie impulsul de care avea nevoie pentru a schimba ceva. Nu vă imaginaţi că Freddie e acum cu totul şi cu totul alt peşte.

Schimbări din astea radicale nu se întâmpla nici cu oamenii, darămite cu peştii.În ambele cazuri, e nevoie de timp, de mult timp.

În schimb, Freddie a câştigat puţină linişte şi credinţa că lucrurile bune există, chiar dacă nu durează la nesfârşit.

*

Nu demult, cineva mi-a spus că l-a văzut pe Freddie. Se plimba prin lacul Albastru. Era singur. Zâmbea. Acel cineva mi-a spus că i s-a părut că într-o aripioară părea că ţine o pietricică. I s-a părut ciudat. Nu înţelegea de ce.

Am zâmbit. Eu înţelegeam.

***

Freddie există. L-am "pescuit" dintr-un bol aflat în mijlocul unui magazin. "Locuia" în Veneţia. Se afla într-o mulţime de alţi peştişori de sticlă. Vânzătoarea mi-a spus: pick the one you like! Şi l-am ales pe el. Până acum o lună nu avea nume. Şi într-o zi, când făceam curat (a se citi: aruncam lucruri dintr-o parte în alta) mi-au zburat ochii la el. 

Tu o să fii Freddie, i-am spus. Şi din acel moment povestea lui a început să se ţeasă în mintea mea...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.