Mihaela

Era prima zi de studenție a unei studente întârziate. Îmi era teamă, dar o ascundeam suficient de bine, bravând cu faptul că aveam o vârstă mai mare, lucrasem niște ani, nu eram doar o puștoaică proaspăt ieșită de pe băncile liceului. 

Eram, pozam destul de bine, în matură, dar nu eram, doar îmi era foarte teamă: dacă n-o să fac față, cum o să mă descurc cu ceilalți colegi, cu profesorii, fără slujba la care renunțasem ca să merg la facultate la zi.

Mă ascundeam în spatele unei aparente inaccesibilități și, trebuie să recunosc, funcționa. Era toamna lui 1998, îmi era teamă de oameni, încercam să gestionez o situație dificilă, traumatizantă, care părea fără ieșire, și mai eram foarte, foarte singură.

Și iată-mă într-o zi de toamnă în amfiteatrul mare al Facultății de Istorie alături de o fată care-mi lua cu asalt carapacea bine înțepenită. Vorbea, râdea, împărțea din ce avea. Și nici una nici două mă „invită” să merg cu ea să-și ea o fustă de la croitor. 

Eram uluită, speriată, deconcertată.

Firescul, naturalețea cu care împărțea un covrig cu mine, bunătatea, veselia pe care o emana.

De atunci, pentru mulți ani, am devenit nedespărțite, am împărțit aproape totul. Examenele la istorie veche unde tremuram umăr la umăr, altele la care trăgeam cu ochiul una în lucrarea celeilalte, plimbările, discuțiile, mersul în pelerinaj, deghizat în excursie, unde mâncam ca o veritabilă păcătoasă salam de acasă, în semn firește de protest la adresa verzei de post, râsul, iubirile, despărțirile, darurile...

Dar cel mai important dar este cel pe care mi l-a făcut Mihaela întâlnindu-ne. 

De la ea am învățat să dăruiesc, am învățat generozitatea, bucuria sinceră de a da, de a împărți.

Nu vă imaginați că e simplu. Chiar dacă resursele astea se găsesc în noi, suspiciunea, teama, îndoiala nu le lasă să iasă la suprafață. 

E nevoie de ceva, de cineva, iar cineva-ul ăsta a fost pentru mine Mihaela!

Odată cu ea, am reînvățat să râd, să nu-mi fie teamă să încerc să fiu autentică, să dăruiesc fără să țin cont dacă sau ce voi primi înapoi. Să mă bucur dăruind!

Deși locuiește acum departe, Mihaela e aproape zilnic cu mine: când fac un lucru bun, când spun o vorbă bună, căci vorbele au și capacitatea extraodinară de a vindeca, de a mângâia, când ofer un dar sau o prăjitură făcută de mine.

Și, uneori, o redescopăr în râsul cuiva, în gestica sau dicția altcuiva.

Știu, se numește dor!

Iar mâine, când o să le împart fetelor de la un anumit grup semnele de carte pregătite pentru ele și când se vor îndulci (sper) cu o delicioasă prăjitură cu mere și caramel, o să le spun fetelor că toate aceste daruri sunt pentru ele, dar nu ar fi existat fără Mihaela.

Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

Toamna trecută "am căzut". Genul ăla de căzătură pe care o anticipezi, ştii că o să vină, dar mai ştii şi că nu o poţi opri. Nu ai cum să te pregăteşti, să te antrenezi, să pici mai puţin rău. Pur şi simplu cazi, eşti martorul neputicios al propriei căderi.

Şi, deşi nu e prima dată, doare al naibii de tare, iar refacerea, ridicarea e la fel de dureroasă, iar urcarea spre lumină pare că durează o veşnicie.

În câteva săptămâni universul meu interior s-a prăbuşit. Bruma mea de echilibru interior, ceea ce mă înconjura şi-mi dădea o senzaţie de stabilitate... Pf! Au dispărut! Cum ai pocni din degete sau ca atunci când sufli cu putere într-o păpădie şi steluţele translucide pleacă în toate direcţiile. De rămas a rămas doar nişte negru, o senzaţie de sufocare şi o stare permanentă de teamă. Pe scurt, deznădejdea.

Din fericire, după câteva zile în care am fost năucită, a intrat în acţiune acel senzor de siguranţă pe care cred că-l au cam toate persoanele cu o anumită (spre mare) nevoie de control. 

Să încercăm cu o metaforă: 

Eşti o barcă pe punctul să se scufunde. Ai plutit deja ceva vreme în derivă, ai luat ceva apă la bord, şi, deşi eşti o barcă în plin atac de panică, atunci când se aprinde şi ultimul beculeţ roşu începi să arunci apa în afară ta ca un apucat. Nu te simţi în stare să o (te) salvezi, dar, "pe legea ta" dacă o (te) laşi să se scufunde.

Dincolo de metafore, cauţi soluţii. Unele pe care le-ai mai încercat, altele care au şi funcţionat...Urmezi cu stricteţe (aşa cum nu ai face dacă ţi-ar fi bine) indicaţiile. Îţi repeţi că e nevoie de timp, de răbdare.

Strângi tare din dinţi, plângi - pe furiş, pe faţă, pe stradă- şi cauţi soluţii în continuare.

Şi la un moment dat, simţi că nu mai poţi, că e prea mult, că ai încercat cam tot ce ştiai.

Ar mai fi ceva...

Orgoliul/trufia strâmbă din nas că "nu". De fapt nici nu e orgoliul, e mai mult vinovăţia sau, mai degrabă, teama că nu I-ai mai vorbit de mult, iar când ai făcut-o doar I-ai cerut. Şi mai e şi teama că nu o să te asculte, şi îndoiala că poate nici nu există..., că nu e nimeni dincolo.

Şi cu piciorele tremurând, pleci într-o călătorie cu metroul, scurtă, dar care pare aşa lungă şi chinuitoare, ajungi la o biserică, stai două ore, dar, culmea, nu te plictiseşti, asculţi o slujbă pe care n-o înţelegi pe deplin, dar asta nici nu contează, pentru că nu mai simţi teamă, ci linişte şi împăcare. Te simţi în siguranţă. Nu mai eşti (sunt) singur.

Şi îmi dau seama că, oricât mă îndoiesc, am nevoie să cred. În felul meu. Şi felul meu de a crede nu are nicio legătură cu faptul că sunt convinsă că vremea catedralelor a trecut de mult, că nu-mi transmite nimic Prefericirea sa, ori că n-am deschis niciuna din Vieţile sfinţilor rămase de la sora mea.

Nevoia mea de a crede nu vine din educaţia de acasă sau întovărăşirea mea şi cu persoane cu adevărat credincioase, practicante. 

Nevoia mea vine din teamă, din conştientizarea solitudinii care ne însoţeşte de a lungul vieţii, şi din căutarea unui sens, a unei prelungiri necesare.

Şi chiar dacă nici acum nu ştiu Crezul pe de rost, nu e chiar aşa de important. Contează că mă bucur să-l aud, că îmi mângâie sufletul să-l citesc în miez de noapte, când umbrele par mai multe şi mai negre decât de obicei. 

Contează că-mi iau din el lumină cât să-mi ţie treaz opaiţul din sufletul meu.

Şi-n seara asta, chiar un pic mai multă lumină...

"Lumină din lumină, 

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat..."

Roșu pentru gânduri negre

„ - Ce zi proastă!

- Îhî!, încuviințează figura din oglindă.

- Jur că n-aș ieși din casă.

- Îhî, răspunde imaginea din oglindă. 
O strălucire în colțul ochiului stâng pare a zice:

- Și, chiar, ce-ar fi dacă n-am ieși? Ar fi sfârșitul lumii?

- Nț!, spun buzele țuguiate. Am promis, am stabilit, e bătut în cuie!

Reflexia din oglindă lasă ochii și colțurile gurii în jos și oftează îndelung: - Știu!

- Hei, la cum ne prezentăm astăzi am avea nevoie de o mână de profesionist, plus niscaiva produse de calitate, să rezolvăm cu pungile astea negre de sub ochi și fața asta lăsată.

- Îhî, că bine zici!

- Ghinion! N-avem nici de una, nici de altele. Nu ne rămâne decât să recurgem la artileria grea!”

Un deget amestecă două nuanțe de roșu. Azi nu mai merge cu roșu palid. E nevoie de un roșu mai roșu!

Cât de roșu?

Cât să-l perceapă creierul meu.

Relaţia femeilor cu rujul e veche. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, vă spune Mihaela Selescu aici.

Dar nu despre ruj vreau să vă vorbesc aici, deşi cam de la el am plecat :), ci despre năbădăioasa mea relaţie cu roşu, culoarea roşie.

Mac by Evgenia Glavatskaya

Până nu demult, roşu era absent din lumea mea. Alb, negru, gri, hai şi un pic de albastru, cam asta era spectrul meu cromatic. Nimic care să-mi indice pericolul de a ieşi din mulţime. Pentru mine, roşu era sortit persoanelor puternice, încrezătoare, gata oricând să se pună împotriva lumii întregi.

Nu, nu, hotărât lucru: îmi era mai bine fără. 
Zona mea de confort şedea foarte confortabil fără roşu.

Apoi a trecut timpul şi am început să jinduiesc la el. Barierele minţii mele se lărgeau, lăsând să pătrundă mici bobiţe roşii, strecurate la urechi sau o eşarfă cu niscaiva roşu.

Apoi, am văzut că parcă mi-ar sta bine cu roşu, dar parcă tot nu mă îndemnam să-l port.

Aşa e când vrei şi nu vrei să fii văzut.

Şi, într-o zi, am văzut un film. În traducere, titlul suna aşa: Ruj roşu pentru zile negre. Un film inspirat dintr-o poveste reală, experienţa mutilantă fizic şi emoţional a unei femei nevoită să recurgă la mastectomie. Eroina noastră alege să poarte un ruj roşu-roşu la operaţie, semn al puterii, al încrederii, dar mai ales al feminităţii şi frumuseţii (de oricare fel ar fi ea).

M-a marcat acest film, atât de mult, încât am simţit nevoia să preiau, să multiplic şi să diversific gestul ei. Roşu pentru zile/gânduri negre a devenit aproape un automatism. A dat nume unui comportament şi, acum, unui text de pe blog.

Cele mai multe din zilele în care port ceva roşu sunt zile pe care le-aş putea califica drept proaste.

Atunci roşu devine o platoşă, o armură. Îmi spune: eşti în siguranţă, o să fie bine.

Alteori, roşu îmi aminteşte discret să trăiesc, să nu mă las transformată într-o masă amorfă, deziluzionată şi care doar se plânge că e nemulţumită. 
Acesta este poate roşul care îmi aduce aminte de cel pe care inima mea îl pompează neîntrerupt, fără a-mi pune atâtea întrebări.

Şi mai e roşul acela care scoate la iveală altruismul, bunătatea, firescul celorlalţi. Exact ca atunci când, întorcându-mă de la o întâlnire cu prietena mea, Mihaela, m-am aşezat pe o gură de aerisire, încercând să rezolv spinoasa, la propriu, problemă a pantofilor care mă rodeau, când aud:

"Vă stă minunat cu macul acesta la rever! Chiar vă prinde bine."

Am ridicat ochii obosiţi (cum altfel?!) spre doamna atât de drăguţă şi i-am mulţumit pentru darul ei sincer, firesc.

Ne place sau nu, roşu poate fi frumuseţe, putere, încredere, seducţie, atracţie, admiraţie, şi câte alte lucruri marcate de incertitudine. În afară de unul, a cărui certitudine curge prin venele noastre.

Dincolo de toate, roşu e viaţă!