O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

............................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Gânduri de decembrie

De câteva ierni încoace (eu asociez iarna cu luna decembrie) mi-am făcut prostul obicei să fac bilanţuri. Vă întrebaţi poate de ce cred că este un obicei prost. Este pentru mine! Pentru că, din cauza unui perfecţionism bolnăvicios, pun pe răboj realizările şi mai ales nerealizările din anul ce-şi trăieşte ultimele zile. Inutil să vă spun că până acum, după socoteli la sânge, nu mi-a dat niciodată cu plus. Imposibil!, ar spune unii cunoscuţi, care ar putea să se repeadă şi să întocmească ad hoc o listuţă cu toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, ca să nu mai zic de cele rele care nu mi s-au întâmplat. Încurcată de situaţie, probabil aş da din cap, aş murmura un "hm, aşa pare să fie", timp în care, undeva, o zonă mai gri a minţii mele ar fi roasă de ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am început şi le-am lăsat la jumătate, pentru toate proiectele abandonate, pentru nu ştiu ce lipsă de curaj sau de atitudine din nu ştiu ce moment, pentru nedreptăţile care mi s-au făcut sau pentru cele pe care le-am făcut eu altora.

Foto:Ana Cătănuş

Aşa că, anul acesta m-am hotărât să iau o pauză. Nu mai fac bilanţuri, nu mai număr plusuri şi nici  minusuri, nu mai sufăr pentru lucruri care s-au întîmplat şi nici pentru cele care s-ar putea întâmpla. 

Decembrie ăsta respir, privesc, aud, simt, ating, vorbesc, zâmbesc, plâng şi gândesc. 

Nu mai cataloghez şi nici nu mai bifez. 

Decembrie ăsta, sau cât a mai rămas din el, vreau să-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc, cărora să le spun sau să le arăt cât de mult îi iubesc, vreau să-l petrec cu mine însămi, vreau să exersez vorba bună şi zâmbitul, descreţitul frunţii (total indicat celor afectaţi de ridurile de expresie!) şi ridicatul ochilor din pământ. Vreau să las deoparte mina obosită şi tristă. Şi mai vreau o ninsoare cu fulgi giganţi.

Iar pentru voi, îmi doresc să vă bucuraţi de sărbători frumose şi, mai ales, să vă bucuraţi pentru toate lucrurile/gesturile pe care le primiţi sau le oferiţi.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit, dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa, din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod, crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 

Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?

Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare, dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă, întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă. Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt, Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul. Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de pământ.

.....................
Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Drumul către fericire

Foto: Ana Cătănuş

Ador să merg pe jos. În Bucureşti sau în orice alt oraş aş fi. Şi asta nu pentru că aş avea vreo genă de sportivă ori de maratonistă, au contraire!, ci pentru că îmi place să văd, să privesc îndeaproape clădirile, lucrurile, străzile şi, uneori, oamenii. Este adevărat că în Bucureşti iau la picior vechea zonă. Nu cumva să înţelegeţi că este vorba despre Centrul Vechi, pentru că nu ar fi tehnic posibil. Nu sunt decât terase îngrămădite, trebuie să mergi cu mare atenţie, astfel încât să nu te împiedici de picioarele vreunui amator de Cuba libre! Muzica urlă, la fel şi consumatorii, la concurenţă, fireşte. Prea mult vacarm! Este la fel de adevărat că dacă te trezeşti cu noaptea în cap, chiar şi în Centrul vechi poţi să te bucuri de câte un colţişor. Însă când spun zona veche mă refer la casele din zona Hala Traian, uşor în sus spre Foişorul de Foc, străduţele de la Rosetti, câte un pic din Cotroceni, 11 iunie....

Mersul pe jos şi implicit "culesul" imaginilor, stărilor, este, cred, unul dintre puţinele lucruri care mă relaxează cu adevărat. De multe ori îmi iau aparatul de fotografiat şi fac poze tuturor acelor lucruri care îmi spun ceva. Fie că este o clădire, un fragment din ea, fie că este vorba despre mesaje scrijelite pe un perete. Ce îmi place la ultimele este că aproape instantaneu mă fac să gândesc, să zâmbesc sau să construiesc în mintea mea câte o poveste. O poveste ivită dintr-un mesaj sau, alteori, din mai multe mesaje scrijelite de mâini anonime pe te mai miri unde.

Aşa este cazul şi mesajului de mai sus, scris pe cheiul Dâmboviţei. Aşadar, încotro este drumul către fericire? 

Până la urmă, este o întrebare pe care, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, ne-o punem toţi. Toţi căutăm fericirea, indiferent de ce înţelegem prin ea: familie, bani carieră, prestigiu. Sigur, de cele mai multe ori o numim altfel: satisfacţie, împlinire... Evităm să-i spunem direct fericire. Poate pentru că la nivel raţional cuvântul "fericire" este destinat (pus deoparte pentru) unor evenimente care sunt sau pe care le-am dori extraordinare. 
Este ca şi cum fericirea ar fi o resursă preţioasă şi epuizabilă. De asta trebuie drămuită, chiar şi atunci când vorbim despre ea.
Acum, care este drumul către fericire? Ce reţetă magică stă în spatele ei? Nu aş putea să vă spun. Cunosc oameni care par fericiţi şi alţii care par teribil de nefericiţi. Spun par pentru nu am de unde să ştiu exact cum stau lucrurile. Uneori, nemulţumiţi/nefericiţi cu propriile vieţi, ne uităm în jur şi avem senzaţia că ceilalţi au tot ceea ce ne lipseşte nouă: sunt mai iubiţi, mai senini, mai de succes, au familii mai frumoase, mai armonioase. Cred că până la urmă este doar o chestiune de percepţie, percepţie distorsionată de nişte aşteptări din ce în ce mai mari.
Chiar şi o candidată la nefericire, aşa ca mine, îşi poate da seama, raţional, că, de fapt, trăim mai multe clipe fericite decât am crede. Doar că nu le mai identificăm ca atare. Privind în zare după fericirea absolută şi perpetuă, nu mai găsim resurse pentru a ne bucura de fericirile mici, uneori minuscule, dar cotidiene.
Personal, prefer să cred că nu există un drum la capătul căruia se găseşte fericirea, ci, mai degrabă, că drumul fiecăruia dintre noi este presărat cu particule de fericire. Dacă am fi suficient de atenţi încât să le vedem şi să le luăm cu noi, probabil că la finele călătoriei nu am ajunge cu mâinile goale. 
  

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

"Absurdistan"

Cuvântul acesta defineşte, din punctul meu de vedere, cel mai bine ce se petrece în aceste zile în România [o mică precizare pentru "plagiat-hunters": titlul acestei postări reia, în ghilimele, titlul cărţii lui Gary Shteyngart, însă nu o face din perspectiva vreunei legături cu subiectul cărţii, ci pentru că senzaţia pe care o încerc în ultimele zile avea nevoie de un nume şi acesta se potrivea ca o mănuşă].

Cei care vizitează blogul meu, nu foarte mulţi, au constatat probabil că textele mele nu reprezintă luări de poziţie vizavi de ceva, ci sunt mai mult gânduri, reflecţii personale, pe scurt, modul meu de a împărtăşi celorlalţi ceva din mine. Fireşte, sunt atentă la realitatea de zi cu zi, doar o trăiesc!, sunt la fel de înfuriată, de indignată de lucrurile care se petrec aici, la noi acasă, în România. Încerc să schimb ce pot, cât pot, dar nu prin scris, nu pe bloguri. Este alegerea mea! 

În ultimele zile însă încerc o stare de rău [eufemistic] teribilă. Acesta este un motiv pentru care scriu. Un alt motiv, la fel de egoist, desigur, pentru care scriu acest post, este unul foarte personal: mi-ar fi extrem de ruşine de mine însămi dacă aş alege să ţin aceste gânduri doar pentru mine.

Singurul nume care o să apară în acest text este cel al lui Adrian Năstase, omul Adrian Năstase, nu fostul prim-ministru, nu fostul lider de partid. Aici este vorba despre omul Adrian Năstase. Este o separare pe care în calitate de om foarte simplu îmi permit să o fac. Este, din nou, alegerea mea! 

Textul se va referi la modul în care anumite persoane, instituţii de presă, pro sau contra, au înţeles să reacţioneze vizavi de o anumită situaţie, mă refer aici la tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase. Pe aceştia însă nu îi voi numi din următoarele considerente: în primul rând, o parte dintre aceste persoane, din punctul meu de vedere, merită să rămână "nenumite" [este modul meu de a PROTESTA, fără fular însă!, faţă de felul în care aceştia înţeleg să se manifeste public], în al doilea rând, eu nu pun titluri şi nu inserez anumite nume în text cu scopul de a fi găsite la căutare pe google. Este un lucru pe care doar unii jurnalişti, fireşte, mari, foarte mari, îl fac. Bineînţeles, doar pentru a transmite mesaje de extremă importanţă şi pentru a fi siguri că ajung la destinatari!

Pentru a fi foarte clară: nu discut aici despre condamnarea lui Adrian Năstase, nici nu-mi dau cu părerea despre cât de bun sau rău a fost acesta. Nu îi plâng de milă, însă nu pot să-mi stăpânesc senzaţia de milă pentru noi, ceilalţi, care zi de zi ne afundăm puţin câte puţin într-o soi de indiferenţă ucigătoare. 

În faţa unor manifestări de ură extremă, unele la limita patologicului, fluturate de posturile de televiziune înfometate de rating, întoarcem privirea în altă parte, spunem "asta nu ne priveşte", nu ne afectează, suntem oricum prea mici sau spunem "lasă că a meritat-o". 

Ce m-a şocat în aceste zile nu a fost desfăşurarea masivă de forţe care să relateze minut cu minut ultimele clipe ale lui Adrian Năstase în libertate, ci frenezia bolnavă care a urmat gestului lui Adrian Năstase.

Acuzele de laşitate, de înscenare a sinuciderii, protestul fularelor " însângerate" cu sos de roşii m-au speriat şi mi-au dat măsura subsolului în care am ajuns.

Am văzut oameni susţinând sus şi tare că Adrian Năstase nu avea dreptul să se sustragă justiţiei, nici chiar prin moarte. Scenarii halucinante care să explice cum trebuie să se facă sinuciderea ca la carte, altfel nu se pune!  Apoi, am văzut oameni cu fulare care protestau??  în faţa locuinţei lui Adrian Năstase. Nu ştiu de cine voiau să fie văzuţi. De soţia şi copiii lui Adrian Năstase sau de televiziuni? Bănuiesc că o pancartă pe care să-şi spună părerea ar fi părut ridicol...de decentă, dată fiind situaţia.

Psihologi, politicieni şi fireşte jurnalişti au mestecat şi mestecă şi la această oră semnificaţiile gestului lui Adrian Năstase. Şi fac acest lucru într-un mod profund indecent.

Orice om cu o mimină doză de bun simt şi bună-credinţă ştie că modul în care un individ percepe un eveniment cu potenţial traumatic din viaţa sa poate duce la declanşarea unui şoc psihologic de proporţii.  De aici până la decizia unui act definitiv şi punerea sa în aplicare, nu mai e decât un pas. Nu trebuie să fii doctor în psihologie ca ştii asta! Trebuie doar să fii om şi să experimentezi o doză minimă de empatie. 

Situaţia psihologică în care se găsesc Adrian Năstase şi familia lui este una dramatică. Decent ar fi să-i lăsăm să găsească modalitatea prin care să o depăşească.

Îngenuncherea şi apoi condamnarea lui Adrian Năstase la închisoare cu executare au fost descrise de unele dintre persoanele "nenumite", dar apărătoare fervente ale democraţiei şi statului de drept, ca un triumf al justiţiei. Poate aşa şi este. Atunci, nu ar fi cazul să ne oprim în acest punct? Examinându-i public şi la oră de maximă audienţă, dacă se poate, rănile lui Adrian Năstase, târându-l, eventual pe jos, cu cătuşele la mâni la penitenciarul Rahova ar servi la ceva? Mi-e teamă de răspunsurile pe care le-aş putea primi...

Imaginea pe care am avut-o în ultimele zile vizavi de Adrian Năstase a fost aceea a unui om căzut la pământ, fără puterea de a se mai ridica vreodată, şi căruia necunoscuţi iluştri îi mai aplică un picior, plin de moralitate fireşte, direct în coaste. Aşa, doar ştie el de ce!

Cred că "civilizat" şi "european" [acestea sunt cuvintele preferate de obicei de "nenumiţi"] ar fi să-l lăsăm pe domnul Năstase să-şi ispăşească pedeapsa şi să ţinem mai la distanţă comentariile şi gesturile publice cu trimitere la aspecte foarte personale. Altfel,  aspirăm degeaba la o societate cvasinormală.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Despre epilepsie - fără prejudecăţi!

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru

Nu am uitat de peticul meu de cer albastru, doar ca în ultima vreme prea multe lucruri triste l-au brăzdat. Oameni de la care mi-am luat rămas bun pentru totdeauna, situaţii neplăcute, prea multe gânduri si uneori prea negre. De asta mi-a fost greu şi încă îmi este să mă adun, să scotocesc înauntrul meu şi scot la suprafaţă lucruri bune şi frumoase. Poate chiar îndărătnicia de a găsi neapărat astfel de lucruri nu mă lasă să scriu. Cuvintele nu se leagă, ideile nici atât, nici tristeţea nu mai e ce a fost: o stare de melancolie, dar cu tuşe de speranţă. Este goală, incoloră şi fără orizont. Aşa că până o să reuşesc să o "dovedesc", o să o las acolo într-un colţ, poate, poate s-o plictisi şi o pleca de bunăvoie.

Pe curând.