sâmbătă, 24 decembrie 2016

Ceilalţi oameni...

Acum ceva vreme, prietena mea, Rodica, m-a invitat la Sala Radio, la un concert Brahms-Beethoven. Nu mai fusesem de multă vreme, aveam o stare de spirit mizerabilă, iar promisiunea unei seri muzicale parcă îmi ridica un pic colţurile (lăsate rău în jos ale) gurii.
Recunosc: nu sunt o foarte bună şi nici fină cunoscătooare a muzicii clasice, dar am o ureche care-mi permite să o apreciez, să disting şi să "extrag" instrumentele. Şi mai am o fascinaţie foarte mare pentru muzica clasică şi cei care o cântă. Mi-aş fi dorit să fi învăţat să cânt la vioară sau la pian. Nu au existat însă condiţiile prielnice şi nici eu nu am fost un copil care să fi avut disciplina necesară studiului constant, uneori epuizant.
Revenind la seara muzicală...
O bună parte mi-am petrecut-o cu ochii închişi. Şi, nu, nu am dormit! :) Doar că aşa se simte muzica mai bine. Anulezi un simţ, văzul, şi laşi urechile să conducă muzica spre inimă/suflet. Şi faci, mental, un pas spre altă realitate.
Din când în când, deschideam larg ochii şi studiam orchestra. Tineri, de vârstă mijlocie şi oameni care aveau evident o carieră îndelungată în spatele lor.
Sursa foto: https://ro.pinterest.com/explore/
tatouages-%E2%80%8B%E2%80%8Bde-piano/
Cum, necum, mi-a atras atenţia o doamnă, o violonistă. Părea din altă lume. Degetele care mânuiau arcuşul, cele care apăsau corzile viorii, corpul, figura, modul în care se încrunta, concentrându-se, zâmbea cu ochii închişi, toate se contopeau cu muzica. Erau un tot.
La sfârşitul spectacolului m-am trezit gândindu-mă că nu-mi pot imagina o persoană care poate face ceva atât de deosebit mergând acasă, spălând vase sau călcând. 
Ceea ce făcea ea, mi se părea aşa de extraordinar, încât nu-i puteam asocia imaginea unei vieţi obişnuite, aşa cum mi se pare a mea.
Şi mi-am dat seama că uneori facem asta: gândim că ceilalţi, doar pentru că fac lucruri pe care noi nu le putem face, au altfel de vieţi. Mai bune, mai deosebite, mai speciale sau, pur şi simplu, puse în slujba noastră.
Poate vi s-a întâmplat acelaşi lucru cu un medic. Dacă e medic, trebuie să ne salveze indiferent de ce se întâmplă, trebuie să fie acolo pentru noi. Uneori, ni se pare ciudat că se îmbolnăvesc. Doar sunt medici şi sigur trebuie să ştie cum să facă să nu se îmbolnăvească!
Acelaşi lucru se întâmplă cu piloţii de avioane, psihologii, pompierii. Cei altfel decât noi.
Ceva ne face să uităm, să ignorăm, că deşi diferiţi, ne seamănă: au zile proaste, toane, probleme...
Poate, mental, avem nevoie să ştim că lângă noi sunt oameni care ne pot salva. Viaţa sau, uneori, ne pot salva de noi înşine. Oameni care să ne ducă pe alte meridiane sau doar în altă realitate.
Doar că şi ei au vieţi ca ale noastre. Sunt la fel ca noi, doar diferiţi prin vocaţie, prin aptitudini, şi, uneori, prin putere de sacrificiu.
Şi ce bine că e aşa!

duminică, 27 noiembrie 2016

Când cei din jurul tău te fac mai bun

Vi se întâmplă să faceți ceva, nu știu, să spălați vase, să mergeți pe stradă sau să auziți o melodie și, brusc, să vă gândiți la cineva și să zâmbiți?
Mie, da! Des. Chiar foarte des.
Mintea mea e populată de mulți oameni. Și ce cred că este mai important pentru mine este că e populată cu oameni buni, mai buni decât mine, de la care am preluat o sumă de lucruri bune, mi le-am însușit, au devenit parte din mine.
În zona relațiilor interumane am fost o autodidactă. O personalitate mai dificilă, mediul în care m-am construit, condițiile la care a trebuit să mă adaptez m-au predispus cumva la reținere, suspiciune, poate chiar teamă în relațiile cu ceilalți. Tot timpul în gardă, tot timpul atentă! Cred că semănam destul de mult cu o broască țestoasă petrecându-și cea mai mare parte din timp ascunsă în carapace.
Din fericire, în mine mai exista și altceva... Nevoia de a relaționa, de a trăi viața altfel. 
Sursa foto: google images

Am avut norocul ca, pe parcurs, să întâlnesc oamenii potriviți. Sau poate am fost suficient de inspirată să mă atașez de cei potriviți și să-i las deoparte pe cei care ar fi putut să-mi cultive cu precădere laturile negative.
Așa am învățat să fiu generoasă, să ofer și să mă bucur atunci când pot oferi, fără să aștept ceva în schimb, am învățat să am încredere în mine și în ceilalți, să nu judec, sau dacă o fac să încerc măcar să mă pun în pielea celuilalt. Am învățat că e important să fii autentic, să fii tu. Am acceptat că nu voi fi niciodată o persoană de mare succes, dar că pot face lucruri frumoase și care pot face diferența pentru alții, chiar dacă alții înseamnă un singur om.
Și am mai învățat să mă gândesc înainte de a deschide gura și să ascult. Pentru că nu e suficient doar să auzi...
Uneori, după ce fac un lucru, de regulă bun, de care sunt mulțumită, mi se întâmplă să mă gândesc: dacă am reușit să fac asta este și pentru că în viața mea a apărut la un moment dat o anumită ea sau un anumit el...
Știu că eu sunt cea care generează lucrurile bune, ca și pe cele mai puțin bune, dar mai știu că cel puțin pe cele bune le pot face pentru că am avut norocul să întâlnesc oameni care au știut/reușit să răspândească bunătate și frumusețe și pentru că o parte a ajuns și la mine.

*
Ieri, pe stradă, a trecut un convoi cu mai multe autocare cu militari. Mi-am dat seama că veneau de la repetiții pentru parada de 1 decembrie. Erau frumoși, îmbrăcați în uniforme. Cumva m-a năpădit un sentiment de mândrie și de respect. Nu știu exact de ce... Pur și simplu. 
Și urmărind cu privirea acest lung convoi, cu militari privind la rândul lor pe ferestrele autocarelor trecătorii curioși, în lungul șir de bărbați am văzut o doamnă. M-a surprins plăcut și m-a bucurat. Atât de tare încât am simțit nevoia să-i zâmbesc. Larg, sincer, din tot sufletul. Drept mulțumire mi-a zâmbit înapoi. La fel de larg, la fel de sincer, din tot sufletul, ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață. Câteva secunde de bunătate, de sinceritate pentru o stare de bine care s-a prelungit o zi întreagă... Un preț atât de mic pentru o bucurie autentică.


sâmbătă, 17 septembrie 2016

Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.
Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.
Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".
Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.
Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 
Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.
Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".
Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.
Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.
Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.
Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?
Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.
Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.
Sunt albe şi soarele le face să strălucească.
Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.
Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:
Dar asta nu e o simplă piatră!
E o inimă. 
Ştiu la cine trebuie să ajungă!


sâmbătă, 27 august 2016

Jurnal de șoferiță timorată. Episodul 1

După ce am scris primul post pe blog, anunțând serialul cu șoferița timorată, m-au cuprins îndoielile. E înțelept să fac asta? Mă ajută? Ajută pe cineva? Nu mă voi trezi cu reacții care să-mi genereze și mai multă timorare (anxietate). Nu mă voi simți și mai puțin valoroasă în raport cu cei care par că s-au născut la volan sau cu cei suficient de asertivi/siguri pe ei încât puțin le pasă de ceea ce cred ceilalți despre ei? Nu cumva prea multă sinceritate se poate întoarce împotriva mea, schimbând imaginea pe care o au unii oameni despre mine?
Ce de întrebări! Câtă tăvălugul...Câta pierdere de vreme, ar spune unii...
Cu toate astea, asta sunt eu. Ar trebui să-mi fie jenă de ceea ce sunt? Nu cred. M-ar ajuta sau ar schimba cu ceva felul în care m-am construit? Cel mai probabil că nu. Încerc din răsputeri să fac ajustări pe ici pe colo, dar fondul rămâne.
N-am fost niciodată o îndrăzneață, tolerez teribil de greu când fac ceva care ar putea să-i supere/să-i deranjeze pe cei din jur, uneori am o atitudine exagerat de protectoare la adresa celorlalți. Cu asemenea trăsături de personalitate e puțin probabil să mă trezesc alt om la volan. 
Îmi dau seama că cei care nu au fost (sunt) în papucii asemănători cu ai mei au un motiv în plus să spună: păi, vezi, iată de ce ar trebui să renunți! De ce să-ți provoci un asemenea stres și mai mult să riști să devii un pericol pentru ceilalți?
Ar putea fi o părere...
Foto: http://www.panicattackwiki.com/tag/
prevention-of-panic-attacks/
Dar atunci n-ar trebui să renunțe la condus și colericii, persoanele agresive, care găsesc în pedala de accelerație, în mașină, în general, un mod de a-și elibera adevărata personalitate și a da frâu liber impulsurilor lăuntrice pe care altfel le mai ascund? Ce e mai periculos? O șoferiță timorată, care se asigură prea mult, căreia viteza prea mare îi provoacă disconfort sau un șofer prea sigur pe el, cu o mulțime de cai putere la îndemână? La o scurtă trecere în revistă a știrilor de la tv, imaginile cu accidente dramatice petrecute pe șoselele noastre și provocate de viteză excesivă, depășiri neregulamentare sau lipsa asigurării în depășire le bat lejer pe cele provocate de șoferi nesiguri...
I rest my case.
Revenind la tipul de personalitate... Felul în care suntem construiți, inclusiv educația (a se citi și bunul simț) ne ghidează și sunt vizibile în tot ceea ce facem, inclusiv în interacțiunea socială. E puțin probabil ca în calitate de pieton, om care stă la coadă la Cora sau merge cu metroul să fii altul, iar când urci la volan să te transformi într-un bizon.

De aceea, povestirile din acest miniserial, care nu știu cât va dura, vor cuprinde și experiențele mele de șoferiță, dar și cele de pieton. Dincolo de cunoștințele specifice, școala de șoferi mi-a schimbat și comportamentul de pieton. Mă asigur mai mult, mă pun în pielea șoferului care poate nu are o vizibilitate foarte bună la trecerile de pietoni, drept pentru care nu mă arunc pur și simplu în traversare...
Nu vreau să credeți că sunt (sau mă cred) vreo infailibilă. Greșesc, așa cum o fac toți. Am momente când sunt neatentă, așa cum  au toți. Dar îmi dau seama de ele și încerc să nu le mai repet. Iar dacă greșesc, îmi cer scuze. Credeți-mă, funcționează!
Așa că m-am decis. O să scriu în continuare. Ca să fiu sinceră, m-a ajutat și prietena mea Anca. "Ce m-am mai amuzat citind ce-ai scris", mi-a zis. "Ia să mai scrii". Așa că o să scriu. Indiferent...

duminică, 21 august 2016

Jurnal de șoferiță timorată

Sunt Ana și sunt șoferiță. Din când în când. 
Când conduc nu sunt (aproape) niciodată relaxată. Greutății Pământului, pe care mi se pare că-l duc zilnic pe umerii mei, i se adaugă tona și jumătate a mașinuței mele mici și roșii. Din cauza asta, de câte ori plec cu mașina îmi fac un milion de probleme. Când mă întorc, îmi dau seama că nici una din milionul de posibile catastrofe nu s-a petrecut. 
Thank God! 
Dar asta nu mă face să fiu mai liniștită data viitoare când mă urc la volan.
 Imagine preluată de pe:
http://www.higherperspectives.com/
overthinking-worriers-1429984438.html?c=hp
Într-un fel, m-am obișnuit. Așa cum m-am obișnuit cu cei care-mi spun tot timpul că trebuie să mă relaxez sau, din contră, că să mă las de condus.
Nu știu dacă și când am să mă relaxez, dar de condus nu cred că am să mă las.
De ce? Pentru că nu sunt un pericol public. Respect regulile de circulație, sunt atentă, nu pun frână brusc, nu mă panichez decât atunci când ajung acasă. Bun, mi s-ar putea reproșa că merg cu 50 de km la oră pe un segment de drum unde limita maximă este de 50. Sau că atunci când fac stânga mă asigur prea mult... Ce să-i faci, nimeni nu este perfect. Nici chiar eu :)
Așa că m-am gândit să-mi scriu o parte din gânduri, din experiențe aici. Ca să fiu sinceră, de gândit m-am gândit de mai multă vreme, însă mi-a fost teamă să mă confrunt cu comentarii de genul: stai cucoană acasă, lasă-i pe ăia care se pricep...sau ia uite-o și pe toanta asta... 
Apoi, m-am mai gândit, m-am mai răzgândit și în cele din urmă m-am hotărât: o să scriu. E terapeutic! Poate ajută și pe alții. Poate îi face să zâmbească sau să se gândească mai mult.
Ce este mașina, la ce folosește ea, ce responsabilitate implică, cum poate schimba viața unui om...
Și, mai ales, de ce în România mor mai mulți oameni în accidente rutiere decât de cancer.
Atâtea lucruri la care să te gândești, mai ales dacă ești o șoferiță timorată.

marți, 5 iulie 2016

Doar niște gânduri

Undeva, cineva se pregătește pentru un triatlon. Își propune să alerge 10 km, să înoate 5 km și să mai pedaleze încă 10 km. În fiecare zi aleargă, înoată, pedalează. În fiecare zi un pic mai mult. O provocare în care motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.


https://ro.pinterest.com/pin/494410865318223630/
Altundeva, cineva se ridică tremurând de pe un scaun. Stă țintuit acolo minute în șir în fiecare zi. Stă și fixează ușa. Zi de zi se ridică, cu genunchii la fel de tremurânzi, și încearcă să iasă pe ușă. Pe măsură ce se apropie de ușă, pulsul îi crește, fruntea i se umple de sudoare rece ca gheața, respirația devine din ce în ce mai grea. Odată deschisă ușa, imaginea se încețoșează. Pereții se apropie periculos de mult, culoarul se îngustează și se îndepărtează. Își propune să iasă afară din casă. Atât. În fiecare zi un pic mai mult. Nu suferă de nicio boală fizică, chiar este un it-ist talentat. Doar are o fobie. Ca și în cazul triatlonistului, motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.

Într-o altă parte, o mamă își privește copilul special, fie că suferă de o boală degenerativă, are un handicap vizibil sau o afecțiune psihică. Clipă de clipă se gândește cum va supraviețui acestui lucru, cum își va ajuta copilul să trăiască normal, să se simtă normal într-o lume care se încăpățânează să-i demonstreze cât de anormal este și cât de ascunși ar trebui să stea pentru a nu fi răniţi. O face zi de zi. Câte un pic mai mult în fiecare zi. Ca în și în cazul celorlalți, motivația, rezistența, suferința, sudoarea, toate și ale ei, sunt egale.

Diferențele vin însă din altă parte.

Suferința, rezistența, sudoarea triatlonistului au parte și de exteriorizare. Sunt pe termen scurt și răsplătite în final ca o victorie. Căci oamenilor le plac victoriile...
Celelalte sunt lupte interioare, acerbe, care cu greu își găsesc drumul spre afară. Sunt suferințe care sunt menite să ducă spre ceea ce societatea, în general, numește normalitate. Iar asta nu se răsplătește. Mai mult, de regulă, toate aceste lupte rămân acoperite sub un maldăr de tăcere. E rușinos, stigmatizant să nu fi ca majoritatea. În ochii celorlalți, rareori faptul că pleci mult mai din spatele liniei de sosire dar duci lupta până la capăt contează.
https://ro.pinterest.com/pin/494410865317865983/
Nu cunosc triatlonişti şi niciodată nu mi-am propus să alerg la un maraton. În schimb, cunosc mulţi oameni din celelalte categorii. Pe unii, îi ştiu personal, le ştiu zbuciumul, suferinţa. Pe cei mai mulţi îi remarc pe stradă, le citesc gesturile, tristeţea, uneori jena. 
Pentru că oamenii care au trăit experienţe similare se recunosc între ei...
De aceea, pentru mine, luptele lor sunt extraordinare, chiar dacă vor rămâne necunoscute. 
Victoriile lor nu vor pune steaguri pe Everest şi nici nu vor primi medalii. În schimb, vor îmbogăţi lumea cu oameni mai empatici şi mai atenţi la cei din jurul lor.

Doar nişte gânduri...

luni, 30 mai 2016

11 ani fără tine


Nu-ți mai știu mirosul. Îmi forțez nările și mintea, încerc să-l simt. Nu mai pot. Răscolesc în fundul șifonierului, unde într-o pungă este o rochie albastră, lungă, demodată. O scot și-mi înfund nasul în ea. Miroase a tu. De 11 ani stă într-o pungă. N-o scot la aer, n-o spăl. Din când în când, mă fac că dau peste ea (știu tot timpul că este acolo). O scot, o pipăi, o miros. De fiecare dată, sper să te mai găsesc acolo. Doar că nu mai ești. Și deodată, brusc, timpul  mă duce fix acum 11 ani. Mintea se rupe de prezent și-ncepe să mestece: este ora 9. Îngrozitor de cald. La ora asta încă trăiește. 
Este ora 13. La ora asta nu mai... 
Nu știu când ai murit, nu știu decât când m-au sunat să-mi spună că nu mai ești. Nu știu decât că ai murit singură, fără să fie nimeni lângă tine. Nimeni care să te iubească, nimeni care să înțeleagă cât te-ai chinuit mai mult de jumătate din viață, nimeni care să aibă idee câte vise, câte speranțe, au murit sufocate în toți anii ăia.
Este ora 13 iar eu nu știu de ce nu m-ai sunat să vin. Nu înțeleg de ce nu m-ai sunat să vin. Poate pentru că ai știut că asta ar fi însemnat să-ți mai prelungești încă un pic chinul. Sau poate pentru că ne iubeai prea mult ca să îți permiți să pleci în prezența vreunuia din noi.
Și atunci, eu, cea tare, eu care nu te plâng niciodată în public, încep să urăsc. O ură ucigătoare care ține loc de durere și care ar pârjoli tot. Urăsc bolile, și spitalele, și oamenii ignoranți și răutatea lor, îl urăsc pe Dumnezeu pentru că nu am pe altcineva pe care să dau vina, și pe mine că n-am înțeles mai din timp și că n-am făcut ce nu puteam să fac.
Și urăsc durerea fără de capăt a doi oameni gârboviți care se duc săptămână de săptămână să pună lumină și flori la o bucată de piatră unde scrie că ai fi tu. 
Și urăsc și vorbele de duh că ce se naște e musai să și moară... 
Și după atâta urât preț de câteva minute care par o veșnicie, împăturesc rochia, cu grijă, să nu-ți piardă mirosul, şi o pun la loc. Mă-ntorc în acum şi la viaţa care pulsează peste tot în jurul meu. Şi mi se pare îngrozitor de nedrept...


Nu ştiu cum e la tine, dar sper să fie aşa.