De vorbă cu Dumnezeul meu

Se întâmplă, poate deseori, să ne simţim năpădiţi de gândul deznădejdii. Ne trezim ghemuiţi în fiinţa noastră, tremurând speriaţi şi întrebându-ne: "ce-am făcut noi din viaţa noastră"? 

Ce-am realizat? 

Fireşte, în momente din astea pare că nu prea mult, spre nimic... 

Nu mă refer aici la carieră, proprietăţi, vacanţe, ş.a.m.d., ci la cât sau, mai bine, ce anume, am fructificat din darul pe care l-am primit: viaţa. Mai mult, cum am folosit celelalte daruri/daturi care ne-au venit odată cu viaţa: sănătatea, inteligenţa, creativitatea...

Căci în funcţie de credinţele fiecăruia - Dumnezeu, ruleta genetică sau întâmplarea - aceste daruri/daturi au ajuns la noi, în vreme ce la alţii nu.

Conştientizarea acestui lucru duce uneori la adâncirea dilemei existenţiale şi la asurzitoarea întrebare: "ce-am făcut până acum?".

Doar că aceasta nu este decât o parte, cea rostită, a întrebării care ne macină. Cealaltă parte, de care ne ruşinăm prea tare pentru a o spune cu voce tare, este "ce-am realizat până acum în comparaţie cu X cunoscut, Y amic, Z prieten" care par să fi făcut atât de multe...

Şi aici pare-se că zace o parte din chinul interior: aparenţa, incerta fericire, armonie, a celuilalt. Puterea lui, aparenta lui putere, de a fructifica.... Şi eşecul nostru....

Un eşec însă la fel de aparent, pentru că, în realitate, dincolo de darurile amintite mai sus, am mai primit unul, nepreţuit: individualitatea, unicitatea.

Suntem diferiţi, avem nevoi, aşteptări, vise diferite. Şi dacă ne-am putea concentra pe ele, dacă am putea exploata la maximum abilităţile pe care le avem, în loc să visăm la altele care, deşi nu ni se potrivesc, strălucesc atât de tare la ceilalţi, atunci, poate ne-am simţi mai aproape scopul vieţii, oricare ar fi el, cel adevărat.

Şi, atunci, la întrebarea care deseori îngenunchează: "ce-ai făcut până acum cu viaţa ta?" răspunsul potrivit ar fi: "am trăit!" 

Am trăit pe cât am putut în adevăr, în curăţenie sufletească, în speranţă şi încredere.

Şi am mai trăit, câteodată, în invidie, în intoleranţă, răutate. Am privit de sus, în loc să-mi cobor privirea, am judecat.... 

Şi-mi pare rău.

- Şi de ce-ţi mai pare rău?

- Că nu sunt în rând cu lumea, că nu sunt ca cei din jurul meu...

- Şi crezi că ai putea să fii?

- Nu, nu cred.

- Şi, atunci, de ce-ţi pare rău? Te-ai gândit că poate eşti făcut pentru altceva? Faptul că şiruri de oameni îmbrăcaţi la fel declară că ei ştiu ce aştept Eu de la voi înseamnă că au dreptate? Faptul că spun: "veniţi la noi, căci numai prin noi veţi putea ajunge la El" înseamnă că este adevărat? Sau împărţeala lor în rău şi bine, în păcat sau lipsă de păcat este întotdeauna bună?

De fapt, aşteptările Mele sunt mult mai mici.

Nu cer sacrificii, nu cer să vă târâţi în genunchi. Nu cer să nu greşiţi, ci să vă recunoaşteţi greşeala măcar în faţa voastră şi să încercaţi să o reparaţi.

Cer doar să aveţi încredere în bine, în adevăr, în frumos, în viaţă. 
Căci în toate aceste lucruri sunt Eu.

***

Se apropie Paştele şi, de ceva vreme, această sărbătoare, poate cea mai mare a Creştinătăţii, îmi provoacă  o trăire aparte.

Sunt câţiva ani de când vorbesc din ce în ce mai rar cu Dumnezeul meu. Mai întâi, i-am întors spatele cu furie, aproape cu ură, apoi, l-am ignorat, şi, mai apoi, l-am iertat. Şi am vorbit din ce în ce mai rar cu el, spre deloc.

Şi totuşi de Paşte, în ultimii ani, am stat unul lângă altul. 

Eu şi Dumnezeul meu.

Eu nu i-am mai spus despre îndoielile mele, iar El nu mi-a cerut nimic.

Doar am stat unul lângă altul.

Eu i-am spus: Eşti într-adevăr aici!

Iar El mi-a răspuns: Da, sunt aici!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2015

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.

În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 

Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.

Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.

Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/

Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.

Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.

Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.
......................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Sursa foto:
http://rockymountainmiamian.blogspot.ro/2014/09/deep-thoughts.html

A fost un an ca niciun alt an!

Recunosc! Ideea unui text cu titlul acesta mi-a venit după ce am tot văzut pe FB retrospectivele acelea în imagini şi care spuneau toate, da' toate, "a fost un an minunat"etc. Mă gândesc dacă FB are şi variante de genul "a fost un an naşpa, nasol, oribil" ş.a.m.d., cuvinte departe de vocabularul academic, dar aşa aproape de realitatea de zi cu zi. Din nou, recunosc: iniţial, ideea mi s-a părut haioasă, însă văzând ce an minunat a avut toată lumea, am intrat la bănuieli.

Aşa am ajuns la textul ăsta. De fapt, ca să fiu sinceră, de câţiva ani încoace îmi tot fac bilanţuri la sfârşit de an. Liste cu ce mi-am propus şi, mai ales, cu ce n-am făcut. Până de curând am făcut parte din categoria celor care-şi contabilizau mai uşor nerealizările şi ignorau aproape cu totul reuşitele, de orice natură ar fi fost ele, indiferent de mărimea sau importanţa lor. Dar asta, până de curând!

Anul ăsta a fost un an ca niciun altul!

Add caption

Nu pentru că s-ar fi întâmplat lucruri extraordinare în viaţa mea, ci pentru simplul motiv că anul 2014 nu se va repeta. Poate doar într-un univers paralel, dar referitor la asta nu pot să mă pronunţ.

Da, o parte din evenimentele anului ăsta vor avea, poate, reverberaţii în anul ce va urma. O parte din dorinţele mele se vor prelungi poate în anii ce vor urma. Doar atât!

Pentru mine, anul ăsta a fost plin cu de toate: împliniri, bucurii, tristeţi, lupte, energie, speranţe, încredere.

Un an în care am dus la capăt proiecte importante pentru profesia mea, dar şi pentru sufletul meu. Un an în care am cunoscut oameni noi şi interesanţi, oameni care m-au ajutat să-mi deschid mintea spre noi orizonturi.

Un an în care am cimentat prietenii vechi.

Un an în care am învăţat să cer ajutor şi un an în care am primit sprijin chiar dacă nu mă gândisem să-l cer.

A  fost un an în care am învăţat multe despre mine şi despre cei din jurul meu. Căci învăţatul se termină doar atunci când încetăm să mai fim...

Un an în care am văzut lucruri noi, mi-am îndeplinit vise, am trăit experienţe noi şi din plin.

A mai fost un an în care am făcut greşeli, poate am dezamăgit. Dar, din nou: oricât de mult am încerca, uneori este peste puterile noastre să nu greşim.

Şi a mai fost un an în care m-am luptat, am suferit căderi, însă numai pentru a avea de unde mă ridica, am fost mâhnită, m-am amărât singură sau din cauza altora, am ripostat sau, din contră, mi-am înghiţit cuvintele. 

Şi pe lângă toate astea, a fost un an în care cicatricele mele s-au mai strâns şi am reuşit să mai accept puţin gândul că vor rămâne cu mine cât timp voi fi eu.

A fost un an ca niciun alt an!

Mulţumesc/vă mulţumesc pentru el!

Dragul nostru Robin Williams

Mă întristează atunci când aud că actori pe care-i ştiam doar din filme au murit. E un sentiment firesc, de părere de rău, de regret. Un sentiment care durează, de regulă, atât cât durează o ştire. Apoi, revin la problemele mele, cele apropiate existenţei mele sau celor dragi mie. 

Recunosc, sunt o persoană care apreciază mai mult actorii de şcoală veche. Pe o parte din ei nu i-am mai prins în viaţă, alţii erau deja destul de în vârstă şi nu mai jucau. M-am îndrăgostit pe rând de Cary Grant, Gregory Peck şi de ochii de un albastru ireal ai lui Peter O'Toole. Apoi, a venit rândul lui Robert Redford să-mi frângă inima. E firesc. Lumea filmului propune uneori o lume ideală sau ne oferă refugiul/iile de care avem nevoie.

Pe Robin Williams l-am iubit însă altfel. Dacă cei de care am pomenit mai devreme erau "intangibili", pe Robin l-am simţit aproape. Robin era uman, tangibil, cumva puteai să-i atingi sufletul dincolo de ecran. Uneori ne dorim să credem că actorii noştri iubiţi sunt asemeni rolurilor pe care le interpretează. Din nou, este firesc. Dar nu a fost cazul lui Robin Williams. Robin transmitea sensibilitate, fragilitate. Avea un zâmbet minunat, de copil mare, care uneori se transforma într-un zâmbet amar, trist. Aşa cum se pare că a fost o parte din existenţa lui: chinuită de depresie şi de adicţii care pot deriva din ea. 

Robin Williams a fost unul dintre acei oameni frumoşi, care nu apar din nimic, de niciunde. Sunt acei oameni care au structură sufletească aparte. Îmi vine în minte un citat pe care l-am găsit pe o pagină de psihologie şi care descrie din punctul meu de vedere tipul uman pe care-l întruchipa şi Robin Williams:

În traducere, ar suna cam aşa:

"Cei mai frumoşi oameni pe care-i întâlnim sunt cei care au cunoscut înfrângerea, suferinţa, lupta, pierderea şi au reuşit să rămână la suprafaţă. Oamenii aceştia au un mod de a valoriza viaţa, de a o înţelege, care-i face să fie atenţi, să manifeste compasiune şi preocupare profundă pentru ceilalţi."

Ştiţi, de fiecare dată când mă plictiseam de programele idioate de la televizor, aveam o stare proastă, nu aveam chef să fac nimic, spuneam: "hai să caut un film cu Robin Williams. Nu are cum să nu fie bun". La fel, când am citit despre plecare lui dincolo şi despre cum a ales să plece mi-a venit în minte unul din filmele care-mi plac cel mai tare: What dreams may come (O iubire fără sfârşit). Un Robin Williams călătorind în Infern pentru a-şi salva soţia de la chinul veşnic. Cumva, o idee ciudată (a se citi idioată) îmi circula în minte: cum, de ce, un om care lupta cu ardoare într-un film ca să-şi salveze din Iad soţia care se sinucisese alege să-şi ia viaţa. Din fericire, destul de repede mi-am revenit, dându-mi seama cât de ridicol era gândul meu. Nu putem să ştim, nu putem să simţim suferinţele celorlalţi. Cu atât mai puţin putem să (ne) interogăm asupra motivaţiei care a stat în spatele unei alegeri. Căci asta este: o alegere. Moartea este moarte oricum s-ar petrece ea. Şi atât. Doare la fel de tare. Golul este la fel de neacoperit. 

Cred că o perioadă nu mă voi mai putea uita la filme cu Robin Williams. Mă doare să-l ştiu plecat. Apoi, după un timp, nu ştiu cât, mă voi întoarce să-l revăd, să plâng, să râd, să sper alături de dragul nostru Robin Williams.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Cum să-ţi controlezi anxietatea. Perspectiva unui anxios

Anxietatea este una dintre cele mai neplăcute realităţi ale lumii moderne. Şi nu vorbesc despre anxietatea, mai bine zis emoţia, teama firească de dinaintea unui examen sau a unei întâlniri. Vorbesc despre teama aceea puternică, paralizantă, care duce la un lucru şi mai neplăcut decât anxietatea : panica.

Subiectul a fost abordat în multe lucrări. Psihiatri şi terapeuţi au explicat pe larg ce cauzează anxietatea şi ce poate fi făcut pentru a-i diminua impactul. Din punctul nostru de vedere, cea mai mare rată de reuşită sau ameliorare în tulburările de anxietate o are terapia cognitiv-comportamentală.

De aceea, textul nostru poartă amprenta puternică a doi teoreticieni şi practicieni ai terapiei cognitive-comportamentale: Albert Ellis şi Steven Hayes.

Însă, oricât de bune sunt cărţile lor, oamenii care suferă de pe urma anxietăţii au nevoie uneori de soluţii rapide. Anxioşii ştiu despre ce vorbesc ! Apoi, nu toţi au răbdare să citească lucrări întregi pentru a găsi răspunsuri, soluţii.

Acesta este motivul pentru care am pus laolaltă câteva metode care pot fi folosite atunci când anxietatea intră pe uşă şi refuză să mai plece. Metodele sunt inspirate de lecturile din Ellis şi Hayes, însă cred că merită subliniată şi contribuţia noastră de a le testa « in vivo ».

Nu crede tot ceea ce gândeşti!

În tulburările de anxietate, oamenii experimentează tot felul de senzaţii fizice şi psihice : palme transpirate, ameţeli, greaţă, creşterea activităţii cardiace, teama de a nu suferi un atac de cord sau de a înebuni. Dar ce declanşează toate astea ? Răspunsul e simplu, chiar dacă greu de acceptat : modul în care gândim, modul în care reacţionăm faţă de lucrurile care ni se întâmplă sau la care suntem martori.

Ce putem face? Să ne punem la îndoială gândurile!

Sunt ele legate de realitatea imediată sau sunt doar frici, îngrijorări despre lucruri care s-ar putea întâmpla ? Care este probabilitatea ca lucrurile de care ne temem să se şi întâmple în realitate? Putem noi să citim viitorul ? Cel mai probabil că nu !

Pune stop!

Sunteţi într-un moment când mintea vă este pur şi simplu asaltată de gânduri privind lucrurile pe care le aveţi de făcut, lucrurile pe care nu le-aţi făcut, de lucrurile grave, îngrozitoare care se pot întâmpla? Vă simţiţi încolţit? Simţiţi nevoia să vă ascundeţi sau să o luaţi la fugă? Mai bine nu! O să vă bântuie şi mai tare! În schimb, respiraţi şi puneţi stop gândurilor. Chiar aşa: spuneţi STOP! În astfel de momente este foarte important să opriţi ameţitorul flux al gândurilor. Apoi, întreabaţi-vă: trebuie să fac toate aceste lucruri acum, în momentul ăsta? Şi care sunt şansele ca toate lucrurile îngrozitoare la care mă gândesc şi care mă sperie de moarte să se întâmple toate, acum. Cu alte cuvinte, încearcaţi să gândiţi raţional. Cu siguranţă, sunt lucruri care trebuie făcute urgent, altele care suportă amânare şi altele care pot fi delegate sau la care puteţi renunţa.

Scoateţi-vă gîndurile din cap. Puneţi-le pe hârtie !

Câteodată, în tulburările de anxietate este dificil să-ţi dispuţi gândurile iraţionale doar în minte, care oricum este supraglomerată. Atunci, luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi-vă gândurile “negre”. Pe toate! Astfel, va fi mai uşor să identificaţi gândurile care vă provoacă teamă şi să le disputaţi. Şi în timp ce ele, gândurile, zac pe o bucată de hârtie, nu-i aşa că nu mai par aşa de înfricoşătoare?

Luaţi distanţă de gândurile voastre.

Vă amintiţi de Elsa, prinţesa fugară din Regatul îngheţat (Frozen)? Nu vă încurajăm să fugiţi şi să transformaţi lumea într-un loc îngheţat doar ca să vă simţiţi confortabil. În schimb, vă încurajăm să vă uitaţi la gânduri, nu prin gânduri (cf. Steven Hayes).  

Cum vine asta? Simplu: atunci când privim viaţa, evenimentele prin prisma anumitor gânduri vom vedea doar o parte a realităţii. De obicei aceea care ne sperie cel mai tare. Totuşi, atunci când luăm un pic de distanţă vom avea, inevitabil un cadru mai larg, în care vor intra toate aceste lucruri şi multe altele pe lângă ele. Pentru a fi mai uşor de înţeles vom recurge la o analogie foarte interesantă pe care am găsit-o tot la Hayes. Imaginaţi-vă că purtaţi o pereche de ochelari cu lentile galbene. Dacă veţi privi direct prin ei, veţi vedea toate lucrurile galbene, însă dacă-i scoateţi şi îi ţineţi la o anumită distanţă veţi vedea lucrurile în galben, dar şi într-o mulţime de alte nuanţe.

“Priveşte-ţi gândurile drept în faţă”

De obicei, când ne este teamă de ceva instinctul luptă sau fugi se activează automat. Asta se întâmplă şi în cazul gândurilor. Ne sperie în ultimul hal şi de asta credem că dacă ne ascundem de ele, le evităm, ne vor lăsa în pace. Soluţia poate funcţiona, însă pentru scurt timp. Să ne confruntăm cu temerile noastre poate fi dureros, consumator de energie, însă, pe termen mediu şi lung, este singurul mod în care fricile pot fi depăşite, controlate. Deci, eşti într-un moment în care gândurile iraţionale, temerile te încolţesc ? Nu fugi! Mai bine, priveşte-le drept în faţă. Dă-ţi voie să le vezi exact cum sunt sau, mai bine, ce sunt: gânduri ! Iar gândurile nu au puterea să te rănească, decât atunci când eşti convins că pot face asta. Acceptă-le drept ceea ce sunt : gânduri ! Nu te simţi vinovat, vulnerabil pentru că le ai. Acceptă că ele sunt acolo, alături de multe alte gânduri care nu te sperie. Ştiu că nu e uşor, dar se poate.

***

Anxietatea este tare neplăcută şi este legată în primul rând de modul în care gândim despre noi sau despre lucrurile, evenimentele din viaţa noastră. Să o depăşeşti sau să o ţii sub control nu este un lucru uşor. Dar se poate ! Nu peste noapte. E nevoie să acceptăm ceea ce experimentăm, trăirile, senzaţiile fizice negative. Este nevoie totodată de răbdare şi de credinţa că vei învinge. Însă cel mai mult este nevoie să gândiţi raţional, să vă disputaţi gândurile «buclucaşe ».

Monstrul numit anxietate este făcut din gânduri şi temeri. Poate nu-l putem învinge definitiv, dar cu siguranţă putem să-l dresăm.

Articol publicat pe platforma www.psihosolutii.ro

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

"Casele au suflet". Cu oamenii cum rămâne?

"Casele au suflet" este o frumoasă campanie lansată de Ştirile ProTv. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, atunci o să vă spun că prezintă modul în care au fost refăcute, de fapt, restaurate, case vechi din zonele rurale ale României, cu precădere din Transilvania. Ideea mi se pare minunată. Şi mai minunaţi mi se par însă oamenii, de-ai noştri sau de aiurea - care s-au înhămat la o treabă ca asta. Să iei o casă veche, să o refaci aşa cum a fost odinioară, să trăieşti în ea nu e la îndemâna oricui. Pentru asta e nevoie de resurse financiare serioase. Dar nu e suficient. Mai e nevoie de altceva: de un anumit fel de a fi care cuprinde foarte multă iubire. Iubire pentru lucrurile autentice, pentru propriile rădăcini sau pur şi simplu respect pentru un trecut sau o istorie. Căci, până la urmă, cine suntem fără istorie? Cum ne asumăm apartenenţa la un anumit grup naţional? Trăim în Europa. E adevărat, dar atunci când suntem întrebaţi: ce suntem, de unde venim, atunci... Atunci e nevoie de apelul la rădăcinile noastre. 

Tocmai pentru că există idei frumoase şi oameni care le pun în aplicare mă întristează, mă înfurie de-a dreptul când văd case schilodite. Iar asta văd deseori în Bucureşti.

S-a întâmplat de câteva ori să scriu câte ceva despre Bucureştiul meu vechi, lăsat în paragină, în uitare, în nepăsare. Aş spune că am făcut-o de prea puţine ori în comparaţie cu indignarea pe care o simt de câte ori văd o mândreţe de casă dărâmată, un turn de fier şi sticlă înfipt într-un loc unde bunul simţ îţi spune că nu are ce căuta (ca, de exemplu, turnul hidos de lângă Catedrala Sf. Iosif). Ce m-a înfuriat acum? Un reportaj pe care l-am văzut zilele trecute despre casele din Bucureşti, de fapt despre cum arhitecţii găsesc cele mai bune soluţii pentru a folosi la maxim un spaţiu din ce în ce mai mic. Nimic rău în asta! Doar că exemplu era dată o casă aflată pe Aleea Alexandru, gard în gard cu ambasada Poloniei. O casă mare, cu etaj, veche, căruia arhitectul îi adăugase o mansardă locuibilă. 

Trec des prin zonă, îmi place să privesc clădirile vechi, să descopăr decoraţiile, elementele cu care arhitecţi din altă epocă au înobilat clădirile. De asta nu am rămas indiferentă la reportaj. Ca să revenim însă la casa cu pricina, arhitectul  ne explica, mândrie mare, cum a reuşit el să transforme casa adăugând această mansardă. Rezultatul, în viziunea lui, era o îmbinare armonioasă a trecutului şi viitorului. De fapt, orice om cu bun simţ va remarca în ce hal a fost schimonosită casa, doar pentru că cineva i-a adăugat o şapcă. Da, o şapcă! Dacă nu mă credeţi, priviţi aici:

Am stat să mă gândesc ce a stat la baza unei asemenea soluţii arhitectonice. Dincolo de voinţa proprietarului.  

Personal, nu mă regăsesc printre admiratorii arhitecturii ultimilor decenii. Pentru mine, toate clădirile din sticlă şi oţel arată la fel: neplăcute ochiului. În plus, în Bucureşti, au fost amplasate te miri unde, fără să ţină seamă de specificul arhitectonic al zonei, de regimul de înălţime. Cu toate astea, pot să accept faptul că ele răspund unor nevoi. Ce îmi este imposibil să accept este însă această manieră de a interveni peste clădirile vechi şi de a le distruge pur şi simplu, de a le anula personalitatea.  Iar rezultatul este o struţo-cămilă. Este ca şi cum cineva ar lua o un roman de secol XIX şi ar mai adăuga un capitol science fiction, prezentându-l la final ca pe o mareee realizare.

O altă clădire schilodită se află în zona Piaţa Revoluţiei. Distrusă în mare parte în 1989, aceasta a fost "refăcută" şi arată aşa:

Este evident modul în care se "încadrează" în spaţiul construit, alături de Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Regal, etc. 
Ce mi se pare de necrezut este că această clădire adăposteşte, printre altele, sediul Uniunii Arhitecţilor. Îmi este foarte greu să cred că aceasta nu ar fi găsit fondurile şi specialiştii care să o reconstruiască. În schimb, au ales să păstreze faţada şi să construiască în interior un bloculeţ de sticlă. Dezolant! Sau, poate, dezonorant! 

În finalul acestui text, aş vrea să spun câteva lucruri. Nu sunt arhitect şi nu am studii în domeniu. S-ar putea spune: uite, domne, cum îşi dă cu părerea câtă vreme nu se pricepe! Nu cred că este aşa. Oraşul este al nostru, al tuturor celor care trăim în el. Şi oricât ne-ar displăcea ideea progresului imobiliar, trebuie să o acceptăm. Este mersul lucrurilor! Dar asta nu înseamnă totuşi să nimicim ceas cu ceas lucrurile care sunt legate de trecutul nostru. Făcând asta, nu facem altceva decât să ne ştergem urmele ca popor şi să pierdem şi ultima brumă de identitate care ne-a mai rămas.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.