Scrisoare pentru maine

Exista oameni care au un fel de organizator, parca asa se numeste. Stiti voi, agenda aia in care ai planificat pe zile, pe ore, ce urmeaza sa faci, cu cine urmeaza sa te vezi, iti stabilesti prioritatile...La mine nu a functionat asta niciodata... Inutil sa spun ca la un moment dat mi-am si facut rost de un astfel de organizator, de parca in acel obiect statea toata capacitatea mea de "focusare" (urasc cuvantul asta, insa il folosesc pentru ca mi se pare ca intra in acelasi registru cu "organizator") si fara obiectul magic as fi fost supusa haosului... As, o iluzie! In concluzie: nu am organizator si nici o minte foarte organizata.
In schimb, scriu scrisori... 
Ador sa scriu scrisori. Savurez sa scriu scrisori, dar scrisori din alea adevarate, pe hartie, cu pixul, cu creionul, cu stiloul.... Ador sa simt cum invalmaseala de ganduri din mintea mea, tavalugul de senzatii, de stari se amesteca toate asa cum amesteci niste ingrediente, insa, de fiecare data, creand ceva nou, ceva diferit. 
Se spune ca intr-o viata nu iubim de doua ori in acelasi fel. Cred ca nici nu scriem de doua ori la fel, pentru ca gandurile, sentimentele noastre, desi pot fi asemanatoare, nu sunt identice. Cuvintele pot fi aceleasi, dar vor exprima altceva, ne vom raporta diferit la ele, le vom izbi de foaia de hartie sau le vom aseza cu cea mai mare delicatete, ii vom lovi pe ceilalti cu ele, ne vom lovi pe noi insine sau le vom oferi cu toata dragostea de care suntem capabili.
Revenind la scrisori.... 
De obicei scriu scrisori altora: oamenilor pe care ii iubesc, oamenilor importanti pentru mine, oamenilor care imi dau macar sentimentul ca vor incerca sa inteleaga ce le-am scris. Si, din cand in cand, imi scriu scrisori mie....sa ma cert, sa-mi dau incredere, sa ma agat de ceva, fie si de o iluzie. 


Acum scriu pentru maine!


Scriu pentru ca maine, cand o sa ma apuce din nou setea de "absolut" si de "tot" sa-mi aduc aminte ca exista foarte putine lucruri cu adevarat importante, ca "totdeauna" nu exista, exista doar "cateodata", ca alergand dupa "tot", risti sa "orbesti" si sa nu mai vezi nimic din "acum" si "aici".


Scriu ca sa "ma trag de maneca" si sa-mi spun ca nu exista retete consacrate despre cum se traieste, ci se traieste pur si simplu, asa cum a trai nu este un act individual, decat in masura in care nu permitem nimanui sa intre in viata noastra, nici chiar pentru o scurta perioada de timp.

Speranta

Cu ceva vreme in urma, o prietena ma ruga sa mai scriu ceva frumos pe blog, spunandu-mi: "scrie si tu asa ceva de Craciun, ceva frumos, ceva datator de speranta". Ca raspuns am dat din cap si am spus: "nu pot, sunt in depresie"! "Ma deprima sa ma uit in jur, ma deprima sa traiesc aici, unde nu exista nimic care sa-mi dea sentimentul ca se poate schimba ceva intr-un orizont de timp rezonabil". Atunci am fost cat se poate de sincera, asa cum sunt si acum. M-am implicat atat de mult emotional in alegerile care tocmai au trecut incat rezultatul, cu marja teribila de indoiala care planeaza asupra lui, m-a dat practic peste cap. Spun din start, ca desi ma regasesc in ideile social-democrate (noi stim ca la noi dreapta nu e dreapta, asa cum nici stanga nu e stanga, dar eu ma raportez cumva la ce insemna stanga europeana...asta ca sa-mi justific cumva optiunea), nu cred ca Geoana e mai bun decat Basescu si nici invers. Din punctul meu de vedere, amandorura le lipseste onestitatea, viziunea pentru ce ar trebui sa insemne un proiect pentru o tara, pentru un popor. Amandoi sunt prinsi in capcana propriilor proiecte, mici, teribil de mici. Pentru mine, diferenta dintre cei doi ar fi urmatoare: Geoana, un birocrat, pe care daca il scoti din domeniul lui este pierdut, nu este antrenat sa minta fara ca ceilalti sa-si dea seama asta, in vreme ce Basescu, care, trebuie sa recunoastem are ceva din fibra liderilor cu mana forte (eufemistic vorbind) care au condus Romania in trecut, minte si el, dar cu un asemenea firesc incat este crezut. Intre ei s-a aflat Crin Antonescu, care a incercat sa vina cu o alta abordare, de "bun simt". Trebuie sa spun ca initial am fost teribil de enervata, zicandu-mi: "astia ne-au confiscat pana si bunul simt ca sa-l foloseasca in campanie!", insa am sperat, pentru ca, nu?, speranta moare ultima.

Dincolo de perceptiile mele vizavi de aceste persoane, pe care mi le asum, asumandu-mi si riscul inevitabil de a fi subiectiva, nu pot sa nu constat ca acesti oameni ne reprezinta, ei nu apar de niciunde, ajung acolo pentru noi in ajutam sa ajunga acolo, pentru ca niste oameni, cei care voteaza constient, se regasesc in aceste persoane sau gasesc in ele ceva ce isi doresc. 

Pentru mine, ceea ce se intampla pe scena politica este un semnal ca schimbarea nu va veni de acolo. Suntem incremeniti intr-o realitate cu aceleasi constate. Ne aflam cumva in situatia paradoxala a ultimilor decenii de comunism, cand oamenii erau nemultumiti si constatau ca schimbarea nu poate veni de sus si ca e cazul sa o initieze de jos. Nu vorbesc aici despre Romania , unde au fost putine cazuri, nu de rezistenta, ci de incercare de creare a unor proiecte alternative, ci de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Se vorbea in tarile astea despre "antipolitica", despre eliberarea energiilor individuale si pe concentrarea pe schimbarea in "micro" in speranta ca aceasta va putea deveni la un moment dat "macro". Poate si din cauza asta, pentru ca au incercat ceva, acesti oameni pot sa-si tina fruntea sus, spre deosebire de noi....

Acolo, atunci, oamenii care doreau sa schimbe ceva se luptau cu un regim comunist, al carui cuvant de ordine era "uniformitatea"... Noua, teoretic, ar trebui sa ne fie mai usor, aici si acum. Trebuie doar sa incepem de undeva, pas cu pas, fiecare dintre noi. Trebuie sa incetam sa mai credem in ei si sa incepem sa credem in noi, sa ne scuturam de mizeria, de marlania pe care o arunca, o promoveaza in spatiul public.

Prin ceea ce scriu nu invit la "ascundere in cochilia personala", ci, pur si simplu, invit la a-i ignora pe acesti oameni care iau orice forma este necesara, oameni de plastelina, cei mai multi si cei mai vizibili in spatiul public neavand principii, bun simt, competenta. 

In schimb, invit la implicare in perimetrul nostru "micro", in familie, in comunitate, in speranta ca poate la un moment dat acest perimetru va deveni "macro".

Este o invitatie la speranta, pentru ca la asta refuz sa renunt, pentru ca pe asta refuz sa o las in mana lor, pentru ca asta este a mea si in "microspatiul meu" tine de mine sa o transform in realitate.

Fie ca acest Craciun sa aduca o speranta pentru fiecare!

E prea tarziu?

"-Buna ziua, as dori sa prelung

- Codul permisului

- 024...Ma numesc

- 9 decembrie

- Va multum

Tonul telefonului"

"Dialogul" e real, l-am avut cu cateva zeci de minute in urma. Incercam sa prelungesc termenul de returnare a cartilor imprumutate de la o biblioteca straina. Concluzia pe care am tras-o dupa incheierea acestui, sa-i zicem, dialog nu a fost ca persoana de la capatul celalalt al firului avea ceva cu mine personal, ci pur si simplu nu exista nimic, nici un motiv, care sa o determine sa incerce macar un dialog "normal".

Cu zambetul pe buze as putea spune ca la cursul de Comunicare de la facultate, profesorul ne-ar da acest pseusodialog drept o incalcare clara a principiului cooperarii din teoria lui Grice... Dincolo de zambetul meu, ce-i drept un pic chinuit, constatarea ramane aceeasi: dam din ce in ce mai putin timp, suntem negri de furie, de frustrare si daca cineva ar indrazni sa ne arate cum suntem, atunci am reactiona in doua feluri: fie am ridica din umeri si am incerca, cu un dram de vinovatie in glas, sa o dregem spunand: "stii si tu in ce lume traim"...... fie am deveni agresivi:"ia mai lasa-ma in pace cu aiurelile astea, nu vezi ca toti sunt la fel?"

Aparent fara nici o legatura cu ce am scris mai sus am sa spun ca zilele trecute cautam pe net niste materiale. Din intamplare, am dat peste un site de psihologie care avea si un forum. Nu m-am putut abtine sa nu citesc cateva din mesajele postate. Unele erau scrise de persoane bolnave de schizofrenie. Citind mesajele lor, atat de profunde, atat de inteligente, atat de puternice, emanand paradoxal dintr-o fragilitate pe care numai cine stie cu adevarat ce insemna boala asta o poate intelege, am avut un teribil sentiment al "salbaticirii". Oamenii astia tanjeau dupa comunicare, tanjeau sa vorbeasca si sa fie ascultati. E drept, pot face asta pe forum, intre ei, dar nu in alta parte, pentru ca in afara lumii lor oamenii "normali" ii ocolesc, din teama, din necunoastere, din 100 alte motive... toate la fel de ne-bune.

Noi, cei "normali", si folosesc ghilimele pentru ca normalitatea este un concept atat de relativ..., nu doar ca nu putem vorbi cu ei, nu putem comunica nici intre noi, cei care avem norocul sa fim "normali", ne salbaticim, folosim jumatati de cuvinte, "vorbim" din priviri cu atat de multe subintelesuri, dar rareori vorbim. Trimitem mail-uri, sms-uri, scriind "Te iubesc", dar nu mai spunem

T E  I U B E S C!

In ciuda progresului tehnologic ne salbaticim din ce in ce mai mult, devenim gri, devenim la fel . Nici macar nu putem spune ca ajungem la acelasi rezultat folosind cai diferite. Nu. Nici macar nu mai adoptam comportamente diferite, ci recurgem doar la variante ale aceluiasi comportament.

E prea tarziu sa schimbam ceva?

Dificultatea de a alege

Urmaresc de cateva saptamani bune campania electorala pentru alegerile prezidentiale din Romania. Unii ar putea spune: cata patima! Altii: cata jena. Pana la un punct este fascinant sa vezi cu cata convingere isi sustin oamenii candidatii preferati, mai ales stafurile de campanie. Stiu, pana la urma de asta sunt platite. Dar dupa fascinatie, care se termina repede, ramane acel gust amar. Usor, usor constatam cum pana si micile insule pe care le credeam ale noastre, acele insule de normalitate, de bun simt, acele baloane de oxigen, ne sunt confiscate de aceia care au pretentia de a fi alesi de noi, de a ne conduce. Si atunci ne uitam cu si mai multa atentie la ei si zambetul nostru din coltul gurii, atunci cand politicienii o dau in bara, se transforma incet, incet intr-unul had, nu mai seamana cu rasul nostru. "Sinceritatea cu care ne mint" cu care mint in general, perseverenta cu care sustin cele mai stupide, penibile idei, toate astea par desprinse din alta lume. Barierele bunului simt - dar ce vorbesc, si bunul simt a fost confiscat! - au devenit atat de laxe incat "bunul simt se simte prost", se simte jenat, cauta sa-si ascunda chipul.

In mod paradoxal suntem pusi constant in situatia de a alege intre persoane care intr-o "normalitate normala" nu ar avea ce sa caute intre cei alesi. Ceea ce cred eu ca este si mai dureros este faptul ca noi nu suntem chiar nevinovati de faptul ca oamenii astia ajung in situatia de a ne conduce. Ei nu vin de niciunde, vin dintre noi. S-au hranit din indiferenta noastra, din nepasarea noastra, din neputinta noastra, din uitatul nostru in alta parte, din naivitatea noastra....

Asa ca acum, ca de atatea alte ori, suntem pusi in situatia ingrata de a alege si imi este ingrozitor de rusine ca nu pot sustine cu toata convingerea, din tot sufletul pe cineva. Si imi e rusine in avans ca ma voi duce la vot si voi vota nu pentru ca sunt convinsa ca "alesul meu" este in esenta mai bun, ci pentru ca este in esenta mai putin rau decat cel pe care nu-l voi vota.

Povestea lui Eu si Tu

Un zambet nu costa nimic! E gratis! La fel si amintirile, desi, de ce sa nu recunoastem, avem tendinta sa ne amintim mai repede lucrurile neplacute decat cele placute.

Si cu toate astea, undeva, intr-un colt al creierului, altii ar spune intr-un un colt al sufletului (si cred ca ar fi mai potrivit asa) se afla amintirile bune, frumoase, cele pe care le accesam atunci cand ne este greu, sau din contra atunci cand ne este foarte dor. Dor de ceva bun, dor de ceva frumos, dor de ceva care este parte din noi.

De asta scriu si eu acum: de dor.

Mi-e dor de starea de bine pe care obisnuia sa mi-o dea prezenta ta fizica.

Mi-e dor de increderea ca ceva-ul ala bun va iesi la iveala chiar dintr-un lucru mai putin bun.

Mi-e dor sa plang ca proasta pentru nimicuri si mi-e dor sa ma asculti, mi-e dor sa spun: ghici cu cine m-am intalnit azi? si mi-e dor sa rad cu pofta si mi-e dor sa ma infurii pe tine.

Cateodata stau si ma gandesc si imi este greu sa imi aduc aminte cum eram cu multi ani in urma. Nu ma mai pot imagina... S-au intamplat prea multe lucruri in viata mea si prea putine in care sa nu fii tu.

Eu si tu suntem o realitate de nedescris in cuvinte. Pentru ca eu refuz sa o descriu.

Este! Si atat!

Noi suntem eu si tu pentru ca probabil asa a trebuit sa fie.

Daca ar fi sa caut esenta a ceea ce caracterizeaza relatia noastra ar insemna sa revin la inceputul acestui text destul de chinuit. De ce chinuit? Pentru ca cel mai greu este sa scrii, sa arunci fie si in spatiul virtual, ceva care este foarte personal, ceva numai al tau. Dar revenind la esenta....

Esenta se reduce la un zambet, pe care cineva, la un moment dat, l-a oferit altcuiva fara sa astepte neaparat unul inapoi. Intamplarea sau altcineva a facut sa primeasca unul inapoi. Si asa a inceput povestea lui Eu si Tu.

Morala?

Un zambet nu costa nimic! E gratis! Primiti-l si dati-l mai departe!

Rusia, mereu surprinzatoare

M-am intors de curand de la Moscova. Asta este si motivul pentru care scriu acum...Pentru ca lucrurile imi sunt foarte prezente in minte, pentru ca nu m-am desprins cu totul de realitatea de acolo, pentru ca am reintrat atat de abrupt in realitatea de aici... Sunt cumva prinsa intre doua lumi: una fascinanta, Rusia, alta dezolanta.... Am vizitat Moscova si in urma cu 5 ani, acum insa am simtit-o altfel. Am vazut-o cu aceiasi ochi, dar cu priviri diferite, am descoperit-o, redescoperit-o, am simtit-o.... 

Prima data cand am fost la Moscova era si prima data cand ieseam din tara... Acum, dupa experienta Vestului, cred ca pot sa valorizez mai bine ceea ce inseamna Moscova, in parte Rusia si, de ce nu, poporul rus... Si incerc sa fac asta debarasandu-ma de stereotipuri, prejudecati. Incerc sa fac asta bazandu-ma doar pe propriile mele instincte, pe ceea ce am simtit acolo: fascinatie, emotie, teama, mirare.

Dincolo de cuvinte, Moscova mi-a dat senzatia a ceva ce te copleseste, prin dimensiuni, prin ceea ce transmite, prin ceea ce reprezinta pentru oamenii dinauntrul si din afara ei. 

Rusia este o realitate aparte si numai ignoranta ne poate face sa ne uitam in alta parte si sa nu luam in calcul acest lucru... Imaginea fostei Uniuni Sovietice a ramas pentru multi dintre noi un mod de a ne raporta la Rusia de astazi. Este adevarat, regimul politic din Rusia este caracterizat printr-o nota foarte pronuntata de autoritarism, dar, sincer, nu cred ca lucrurile ar functiona altfel acolo... Nu cred ca modelul democratiilor de tip occidental ar functiona acolo... Asa cum nu functioneaza nici la noi. Dar discutia asta este despre Rusia... Ce m-a impresionat si atunci si acum a fost modul in care rusii simt nevoia sa-si manifeste identitatea: prin muzica, programe de televiziune, afisarea steagului national sau scriindu-si pe masina versuri din ....Esenin.

Daca la noi smecherii au in masina tablite aduse din Italia sau tablite cu numele posesorului (nu cred ca exista kitsch mai mare!!!!!!!!) sau desene cu un anumit deget, adresat bineinteles colegilor de trafic, la Moscova, rusii care au si ei masini tari, au in interiorul lor o banderola tricolora sau un stegulet..... Si ziua lor nationala a trecut de ceva vreme, in caz ca va ganditi ca asta e motivul... Este pana la urma un sentiment de mandrie, ca sunt rusi, ca apartin unui asemenea popor... Spre deosebire de sentimentul nostru de jena.... 

Dincolo de toate astea, Rusia a fost si ramane un loc al contrastelor, greu de definit, greu de inteles. Intra, cred, in categoria acelor lucruri pe care le simti, nu cu simturile obisnuite, ci cu sufletul.

Compromisul

Moto: Anevoios este drumul spre adevar.

Serghei Dovlatov

In societatile de tip totalitar comunist, absenta libertatii de exprimare a generat un anumit tip de literatura, paralela in continut si stil cu literatura incurajata in mod oficial. Aceasta din urma, folosita de regim ca mijloc de mobilizare a maselor si pentru a propaga modelul noii societatii si a omului nou presupunea promovarea imaginii unei realitati glorioase care se dorea infaptuita, dar care in mod real avea putine legaturi cu ceea ce exista in societate. A scrie pe aceasta directie, conforma cu linia ideologica, asigura succesul si recunoasterea in societate, precum si avantaje materiale. La polul opus se afla marginalizarea sociala si profesionala, dificultatea de a supravietui. 

Optiunea de a scrie „diferit”, abatandu-se de la linia oficiala, nu presupunea neaparat o forma de opozitie la adresa regimului politic, ci putea fi privita ca o modalitatea de eliberare a celui care scria, de punere in acord cu sine insusi, cu convingerile sale cele mai intime. Inevitabil, in astfel de lucrari se face simtita frustrarea vizavi de duplicitatea vietii in comunism, fapt ce uneori duce la derapaje de limbaj, ca forma de revolta la incercarea regimului de a controla felul in care traiesc, gandesc oamenii.

Compromisul lui Serghei Dovlatov ofera un exemplu de literatura neconforma cu linia oficiala. Cartea abordeaza tema libertatii sau mai bine zis a absentei acesteia, asa cum este perceputa de autorul nostru: in compromisurile pe care trebuie sa le faca atunci cand isi scrie articolele la ziarul Na straje rodine din Estonia sovietică.

Consecinta dorintei de libertate este in cazul lui Dovlatov una nefericită: este concediat, finalul cartii fiind un semn al incompatibilitatii unei gandiri libere cu un regim totalitar.

Pentru Dovlatov, libertatea presupune dreptul de a trai normal, a face alegeri logice, chiar daca asta inseamna aranjarea tarilor blocului comunist in ordine alfabetica si nu dupa criteriile ideologice care imparteau tarile comuniste din bloc in tari mai prietene sau mai putin prietene cu URSS. 

De-a lungul celor douasprezece compromisuri, Dovlatov zugraveste intr-o maniera hazlie o perioada in care absurditatea, dusa la extrem, are ca unic scop conservarea si perpetuarea unei imagini false despre societatea in care traieste.

„Compromisurile”, intelegand prin asta fiecare povestioara in parte, contrapun imaginii idealizate, pe care trebuia sa o prezinte articolele ziarului, realitatea contrastanta: minunatul hipodrom din Tallin este o groapa de gunoi, „jocheii celebri, idoli ai publicului, care sunt inainte de toate zootehnicieni cu experienta care lucreaza la perfectionarea rasei” sunt de fapt cei care influenteaza pariurile pe bani buni („A ramane in urma este si asta o arta”).

Omul nou, creatia cea mai importanta a noii societati, nu se regaseste nicaieri, nici in randul oamenilor obisnuiti, care in particular spun bancuri la adresa regimului, beau si asculta BBC si nici in cazul activistilor de partid, responsabililor care vehiculeaza doar lozinci goale pentru a-si pastra functiile si privilegiile aferente. 

Criza constiintei, amanata de nevoia supravietuirii, inecata uneori in alcool, devine la un moment dat inevitabila. Pentru ca a supravietui intr-un astfel de regim presupune a minti, iar minciuna, chiar daca uneori nevinovata, stupida, frizand limitele unei minime logici, devine sinonimul lipsei de libertate. 

Izbucnirea lui Dovlatov, exasperat de absurditatea care il inconjoara, este relevanta pentru modul in care percepe societatea in care traieste si in care totul este acoperit de o pojghita de minciuna:

„Minciuna si in jurnalismul meu si in versurile tale. Unde ai vazut tu un eston in cosmos? E o metafora? Metafora... Minciuna are zeci de asemenea porecle subversive”.

Incapacitatea lui Dovlatov de a se conforma pe deplin la regulile unui regim incapabil sa-si recunoasca erorile (chiar daca asta insemna a inmormanta pe cineva in locul altcuiva in cadrul unei ceremonii oficiale si dupa aceea a schimba trupurile, pentru ca un activist de frunte nu poate fi inmormantat altundeva decat intr-un cimitir al nomenclaturii!) il aduce inevitabil in postura de a-si pierde locul de munca, pentru ca „pentru a face cariera in gazetarie e nevoie de eforturi constante, din ce in ce mai mari. A te opri inseamna a capitula...”.

Compromisul lui Dovlatov abordeaza o tema serioasa – viata in societatea sovietica – intr-o nota hazlie, scriind o carte usor si placut de citit. Insa nu trebuie sa ne inselam: umorul este doar o modalitate de a face mai tolerabila o realitate pe care oamenii aveau foarte putine mijloace sa o schimbe.

Asa ca: cititi, zambiti si mai ales meditati!

De citit: Serghei Dovlatov, Compromisul, Humanitas, Bucuresti, 2009, 206 p.

"Land of choice" sau despre cum punem noi carul inaintea boilor

Este paradoxal cum un lucru sau un loc absolut minunat poate sa genereze atata tristete, dezamagire.
Am fost o saptamana la Sighisoara. Un loc absolut fantastic. O evadare in timp de care multi oameni au nevoie, macar din cand in cand.
Cetatea, oamenii, peisajul merita tot timpul din lume. Si daca ai vreme si dorinta de a sta si a privi pe indelete, de a cerceta fiecare coltisor, atunci rasplata este pe masura. Pentru ca dincolo de tot ceea ce se vede la prima vedere - turnurile, cladirile, imaginea de ansambul- ei bine, dincolo de toate astea, sunt detaliile: un colt de cladire, un felinar, o inscriptie sau un ornament pe un perete innegrit de timp. Si asta iti da senzatia aia extraordinara, si bineinteles ireala, dar ce conteaza!, ca ai descoperit ceva ce n-a mai decoperit nimeni inaintea ta.
Si atunci zidurile nu mai sunt simple ziduri reci, de caramida, si drumul pe care mergi nu mai este doar un drum. Totul capata culoare, dar o alta culoare, diferita, pentru ca ochii mei pot sa vada aproape aceleasi lucruri pe care alti ochi le-au vazut acum cateva sute de ani si astfel povestea mea se adauga povestilor lor, a celor de demult, dar si a povestilor pe care oamenii de acum le spun in Cetatea Sighisoarei.
Cum sa faci sa pastrezi in tine toata frumusetea, toata mirarea, toata bucuria fara ca acestea sa fie alterate de restul. Si restul nu este de neglijat, nici pentru mine si cred ca nici pentru sutele de turisti straini care "dau buluc" la propriu in Sighisoara.
Restul este santierul de pe strazile cetatii. In plin sezon, muncitori, mici escavatoare si alte utilaje roiesc printre turisti.
Sa te uiti in sus la Turnul cu Ceas poate fi o aventura.... Oricand iti poti rupe un picior sau, si mai rau, sa dea un utilaj peste tine.
Ati putea spune: "Ei, nici chiar asa, gandeste-te ca oamenii din cetatea asta au rezistat in vechime la mai multe!". Asa este, dar....
Drumul pana la Sighisoara a fost o alta aventura. Cinci ore, oficial, neoficial 6!, de mers cu trenul. Pe canicula, fara aer conditionat, ce vorbesc!?, fara geamuri care sa se deschida in compartiment. Explicatia? Se lucreaza! Noi stim ca asta va dura la nesfarsit, dar straini care ne viziteaza nu stiu. Si e greu sa le explici de ce miroase atat de rau intr-un tren si de ce nu au de unde sa-si cumpere o apa... Ce sa-i faci daca n-au fost prevazatori. N-au decat sa moara de sete!
Si ma intreb, al cui sau care "land of choice" promovam noi? Cum poti promova o tara care nu are drumuri pe care sa-i duci pe turisti dintr-un loc in altul. La ce ne folosesc campaniile facute afara daca noi nu avem sosele, nu avem cai ferate, nu avem nici macar Info point-uri care sa nu functioneze dupa programul 8-12, 16-18....
Cati dintre strainii care vin la noi se simt mintiti, inselati, cati isi doresc sa revina?
Da, romanii sunt draguti, saritori, vorbesc limbi straine, pot sa-ti dea o mana de ajutor, cateodata, dar asta nu e suficient...
Sighisoara este un exemplu concludent... Oamenii sunt cei care dau culoare cetatii, vanzatorii ambulanti, povestile lucrurilor pe care le vand, fetele in costume medievale... Si nu in ultimul rand tobosarul cetatii Sighisoara, Dorin Stanciu (am cautat in adins sa-i retin numele). Ce efect extraordinar poate avea un astfel de personaj asupra turistilor. Fantastic!
Si cu toate astea, nu e suficient. Pentru ca sunt lucruri care nu tin de fiecare dintre noi, ci sunt lucruri care tin de autoritati... Iar ei nu pot sa le faca pentru ca sunt ocupati. Fac campanii! De promovare, de imagine, campanii electorale sau orice alt fel de campanii. La televizor, pe strada, in strainatate.
L-as invita pe domnul Berceanu sau pe alti ministri dinaintea lui sa mearga cu trenul Bucuresti-Satu Mare, dar sa mearga in calitate de Radu Berceanu, nu de ministru cu cohorta e ziaristi dupa el. As invita-o pe doamna Udrea sa faca turism cultural fara coloana oficiala, asa o simpla plimbare pe jos prin Cetatea Sighisoarei, bineinteles echipata corespunzator.
Dar... Nu cred ca va avea vreun efect. Incompetenta, ignoranta, autosuficienta sunt probabil inscrise in codul genetic al celor care se prefac ca ne conduc.
Si de fapt, ce ne lipseste nu este atat competenta, ci bunul simt. E nevoie doar de un pic de bun simt. E paradoxal cum am ajuns sa nu mai putem face nici macar lucruri de bun simt.
Revenim de unde am plecat, de la Sighioara....
Vizitati Romania, dar nu o vizitati ca parte a "land of choice" sau "fabulous spirit" sau "minunata si fascinanta".
Nu este asta!
Romania de acum pare un imens pamant arid din care, pe ici pe colo, a mai supravietuit ceva extraordinar.
Nu stim insa pentru cata vreme. Asa ca: grabiti-va!

Despre libertate

Stiu, suna atat de pompos titlul, dar fiti fara grija, nu am de gand sa scriu nimic extraordinar, nimic filozofic. Totul este in acelasi ton cu viata pe care o traiesc aici, in Romania. Stiu, toate lucrurile pe care le scriu trebuie sa sune mai mult decat frustrant, dar deocamdata doar din astea am, pana am sa reusesc sa-mi fac curaj sa plec de aici (if ever!) sau pana am sa gasesc forta sa ma resemnez. Nu am sa ma ascund dupa deget sa spun: stiti, de fapt, eu iubesc foarte mult locurile astea si nu as pleca niciodata, pentru ca nicaieri nu e ca acasa... Stiu, din nou urla frustarea in mine... De fapt este mai mult decat frustrare, este disperarea legata de faptul ca zi de zi ma simt mai coplesita, simt ca incep sa nu mai cred deloc ca lucrurile pot fi altfel, ca vor fi vreodata altfel. Simt ca ma sufoc, simt ca nu exista nici o perspectiva pentru o viata normala, nu perfecta, normala, cu N mare.

Ma uit in jur si ceea ce vad nu ma face sa sper intr-un viitor mai bun, pentru ca viitorul sta si in oameni, iar oamenii....oamenii, unii sunt prea vlaguiti ca sa mai lupte, altii, putini, se lupta cu morile de vant, iar cei mai multi nu traiesc decat pentru ei, in felul lor.

Ca sa existe o speranta de schimbare ar trebui macar sa avem senzatia ca balanta inclina mai mult spre bine decat spre ne-bine, mai mult spre decenta, bun simt, spirit civic. Paradoxal, scriind cuvintele astea ma simt prost. Am ajuns sa ma intreb daca ceva nu s-a defectat in mintea mea si daca nu cumva am inceput sa vad numai mizeria, nepasarea, toparlania, nesimtirea...si nu mai am capacitatea sa vad nimic altceva. Adevarul este ca incerc cu disperare sa gasesc "o insula de altceva" si nu o gasesc. Adevarul este ca imi doresc al naibii de tare sa pot trai intr-un loc in care sa simt ca ceva ma impinge de la spate sa fiu mai buna. Adevarul este este ca mi-as dori sa traiesc intr-un loc unde sa existe reguli si unde sa se aplice reguli.

Ma gandesc asa la chestia asta cu eliminarea frontierelor...in ce proportie a facut bine si in ce proportie a facut rau. Se pare ca la noi posibilitatea de a calatori liber a functionat doar intr-o masura foarte mica in sens pozitiv. La ce ma refer? Ma refer la faptul ca daca o parte mai mare din toti oamenii astia care au avut ocazia sa iasa din tara si sa vada si altceva s-ar fi intors acasa cu dorinta de a schimba ceva si la ei, si in locul in care stau, si in jurul lor poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar este prea greu. Civilizatia se prinde greu, mai greu ca o rana la un bolnav de diabet. Ne-am obisnuit sa oftam si sa ridicam din umeri a neputinta. Viata merge mai departe. Degeaba ne ridicam ziduri in jurul nostru, incercand sa conservam "insulele de altceva", atata vreme cat calcam pe coji de seminte si ne manelizam in cel mai dulce stil.

Ma intreb acum, la final, care este legatura dintre titlu, fotografie si continutul acestui text. Si raspund: nici una, nici macar una. Pentru ca libertatea pe care o traim noi nu e libertate, pentru ca fotografia asta a fost facuta pe o strada din alta tara si pentru ca noi nu avem nici o legatura cu lucrurile astea.

Atat.

Cumpar o farama de viata

Cumpar o farama de viata. Cumpar o farama de speranta de toti banii pe care îi am.

Stiu, asocierea viata-speranta-bani este una extrem de nefericita. Din pacate este atat de reala la noi. Poate si in alta parte, dar deocamdata eu traiesc aici, la noi, in Romania, unde viata, speranta costa...bani. Sunt convinsa ca atat de multi oameni stiu ce inseamna spitalele din Romania, atat de multi oameni au cunoscut disperarea, neputinta, groaza, incat ...

Nu-mi propun sa stabilesc binele si raul, nu-mi propun sa arat cu degetul la doctorii care "iau", asistentele, infirmierele, bodyguarzii care "cer". Nu-mi propun nimic. Am sufletul prea obosit, prea gol, prea greu, prea impregnat de durerea mea si de durerea oamenilor din jur ca sa-mi mai propun ceva. Si imi este teama, ingrozitor de teama si nu mi-e teama pentru mine, imi e teama pentru parintii mei, pentru copilul pe care nu stiu daca am sa-l am vreodata. Atat, mi-e teama. Si imi e rusine. Imi este atat de rusine de discursurile mele fata de mine insami, "cum ca lucrurile se vor schimba", "cum ca trebuie sa ne implicam", "cum ca trebuie sa reconstruim spiritul de comunitate".... Cum sa reconstruiesti ceva ce nu ai avut niciodata? Si cum sa recunosti ca nu se poate, ca nu putem sa construim nimic, material sau imaterial?

Nu stiu daca in ultimii 20 de ani in Romania s-a construit vreun spital, iar cele care exista.... Imi aduc aminte ca pe timpul "odiosului" operatia mea de apendicita a costat un pachet de cafea, unul de smochine si cateva sute de lei. Si acum costa, mai mult. Una din diferente ar fi aceea ca atunci nimeni nu i-a trimis pe parintii mei sa cumpere algocalmin de la farmacie....sau orice altceva.

Cu ceva vreme in urma am auzit o persoana la a carei parere tin foarte mult spunand despre noi, romanii, ca suntem un popor condamnat, secatuit, care nu mai are rezerve care sa-i asigure Evolutia. Cred din ce in ce mai mult asta. Pentru ca evolutia unei societati poate tine intr-o anumita masura de evolutia individuala, dar cred ca tine, mai ales, de capacitatea de a coagula evolutiile individuale si a le canaliza intr-o directie care sa asigure evolutia societatii in ansamblu. Iar noi nu mai avem de niciunele. Suntem niste oameni care se uita la talkshow-uri si au astfel sentimentul ca participa, ca sunt implicati. Ne uitam la niste oameni care, de cele mai multe ori, habar nu au ce spun, lipsiti de o minima competenta, oameni care ne indruga verzi si uscate, pe care oricum nu-i mai credem, dar asta deja nu mai conteaza. Conteaza ca face parte din "exercitiul democratic"...

Imi este foarte greu sa nu ma gandesc acum la 1984 a lui Orwell. Atata vreme cartea asta a fost considerata o carte de referinta pentru intelegerea a ceea ce insemna totalitarismul.... Bineinteles ca nu am sa sustin ca traim o realitate similara cu cea descrisa in carte, dar ce este paradoxal este ca exista lucruri atat de asemanatoare cu cele pe care le traim noi acum, acum cand ne bucuram de beneficiile democratiei. Si acolo si aici existau oameni care sustineau sus si tare ca lucrurile merg bine si erau oameni care vedeau ca lucrurile nu merg deloc asa, insa doar atat, doar vedeau, simteau pe propria lor piele. Nu puteai sa contrazici Partidul sau pe Fratele cel Mare. Acum nu mai exista nici Partid nici Fratele cel Mare. Exista mai multe partide, mai multi Frati, mai mari sau mai mici si oameni care supravietuiesc adaptandu-se.

Inutil sa spun cat m-am saturat de "toate valorile" care apar la televizor si ne spun cata reforma s-a facut in sanatate, in invatamant sau pe unde o mai fi ramas vreun domeniu. Inutil sa spun cat de jena imi este de oamenii care apar la televizor si ne povestesc despre Romania cum ca nu e chiar asa de rau, ca avem medici buni, tara frumoasa, dar pentru cea mai mica interventie dau fuga la Viena sau Paris, isi trimit copii la studii in strainatate si isi petrec concediile pe Coasta de Azur, promavand, desigur, Romania.

De ce se intampla asa? E de "neinteles de simplu": Ei isi pot cumpara viata-speranta-fericire, dar in cantitati mai mari, pentru ca au mai mult... eu pot sa-mi cumpar, deocamdata, o farama de viata-speranta.... altii nu-si pot permite nici macar acea farama..

Asadar, cumpar o farama de viata, cumpar o farama de speranta, dar cu ce pret?

Roma cu prietenii mei

Timpul...

Nu avem timp...

Avem prea putin timp...

De cate ori ne ciocnim de propozitiile astea in mintea noastra, le auzim de la cei din jurul nostru. Goana nebuna in care ne-am obisnuit sa traim, care a devenit a doua noastra natura, ne face sa fim convinsi ca avem prea putin timp fata de cat avem nevoie.

Daca ar fi mai mult....

Probabil ca daca ar fi mai mult ar parea tot putin, insuficient...pentru ca niciodata nu e de ajuns.

Risipim timp, oferim timp, cerem timp, dam timp...Da, dam timp....Cateodata in zadar.

Si gasim atat de rar timp pentru lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi sa faci moristi din coli de hartie A4 pentru niste copii pe care nu o sa-i cunosti niciodata...dar care o sa rada cu gura pana la urechi sufland cu toata puterea in ele.

Se apropie Pastele si pentru mine sarbatoarea asta a fost intotdeauna un pic diferita. Poate un pic dificil de inteles, de insusit. Poate din cauza faptului ca mi s-a parut foarte departe de omenescul cu care sunt obisnuita, poate din cauza distantei aparent enorme dintre sacrificiul Lui si limitele noastre.

Imi place sa merg sa iau lumina, dar nu-mi place sa asist la toata slujba pentru ca nu simt ca inteleg ce se spune acolo, ce inseamna tot acel ritual. Ma enerveaza oamenii care se imping sa ia lumina, care vorbesc la telefon tare sau care vorbesc la telefon oricum, ma enerveaza ideea de "socializare cand mergem sa luam lumina".

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care oamenii vin cu linistea in suflet, care-si isi impartasesc in liniste taina invierii Domnului.

Si mi-as mai dori ca linistea, seninatatea pe care o simt in noaptea de Inviere sa dureze si a doua zi si a treia si mai multe zile dupa. Dar ca lucrul asta sa se intample ar trebui sa-mi aduc aminte mai des ca dincolo de grijile si problemele mele meschin de neimportante exista alte lucruri mult mai importante si care merita tot timpul din lume, inclusiv pe al meu.

România mea...

Suntem europeni. Ne-am nascut aici, deci avem acest drept din nastere. Nu l-am capatat pe parcurs, l-am avut de la inceput. Suntem europeni si...liberi. Avem dreptul la masini straine si parfumuri frantuzesti, la un trai civilizat, la respect...
Pe strada, in fata mea, doi tineri mananca cu pofta pateuri. La sfarsit se sterg elegant cu servetelul la gura, nu cumva sa ramana vreo firimitura rebela, mototolesc servetulul si il arunca. Pe jos.
Bulevardul Dacia... Doua batranele tarand un carut cu niscaiva cumparaturi trec strada. Dupa o indelunga asteptare se pune verde pentru masini. Soferii se tin cu greu sa nu apese acceleratia, nervii fierb, batranelele se misca in reluare. Nu pot mai repede. Soferii - epuizati, extenuati sub povara secundelor pierdute la semnafor...
Este martie si se apropie Ziua Femeii...
Soferii dezlantuie asupra femeilor o ploaie. Nu de flori... O ploaie de injuraturi si claxoane.
Suntem europeni! Suntem in randul lumii civilizate.
Avem masini straine, parfumuri frantuzesti. Avem Concept Elysee! Mirosim a Escada si Cerutti. Si cu toate astea nici cele mai originale dintre parfumuri nu pot acoperi mirosul nostru unic...
Oare sa fi fost doar comunismul care a distrus creativitatea, toleranta, bunavointa din noi? Sau e el singurul vinovat de ipocrizia noastra? Ipocrizia de a intoarce privirea, de a tacea?
Doamna neagra de suparare de la ghiseu, soferul nervos si nesimtit, agresivitatea, uratenia gesturilor de nepasare, mizeria este doar "a lor"? A celorlalti? Nu si a noastra?
Ba da, toate astea sunt si ale noastre, atata vreme cat, chiar daca nu le practicam, le lasam sa ne invadeze din exterior.
Simtim ca nu mai putem respira si cu toate astea nu spargem zidurile din jurul nostru. In schimb, ne cumparam "masti de oxigen" si ne umezim batistele cu parfumuri fine.
Ne aparam lumea in acelasi mod in care oamenii Evului Mediu se aparau de ciuma: tinand la nas o batista imbibata in diverse solutii...si alungand, cu gandul, pericolul contaminarii.
Suntem europeni.


Suntem liberi sa fim ceea ce putem fi...

Chipul iubirii

Frumusetea este ceva care se defineste prin comparatie, ca atat de multe alte lucruri....Suntem sau nu mai frumosi decat X, la fel de frumosi, mai putin.... Si totusi, atunci cand te indragostesti cu adevarat frumusetea chipului sau a trupului nu mai conteaza atat de mult... Da, se poate spune: ei, la inceput e chestie de chimie, de atractie... Da, dar se poate intampla sa te indragostesti de un om pe care nu l-ai vazut niciodata..cu care doar ai avut ocazia sa vorbesti. Si atunci....vorbim despre "chimie emotionala". Si se poate intampla ca dupa ce te indragostesti de omul ala sa-l si vezi, sa constati ca fizic, rational vorbind, nu prea s-ar apropia de "grila" ta fizica, dar asta sa nu conteze deloc. Pentru ca fascinatia nu mai vine dintr-un chip placut sau frumos, ci de undeva mult mai adanc... Psihologic vorbind, probabil este vorba despre nevoia de a gasi ceva ce cautam in cealalta persona, fie ca este vorba despre exprimarea manifesta a afectiunii, fie ca este vorba de impartasirea unor valori comune, unor vise...

Iar pentru cei carora li se intampla asta, chipul iubirii capata alta forma, care nu are nici cea mai firava legatura cu forma exterioara. Poate ca, de fapt, acest "chip" interior ne face unici. Cu mai mult sau mai putin efort putem deveni frumosi la exterior, putem avea o carcasa prezentabila, atragatoare.

E adevarat, tot cu efort, dar mult mai mult, putem deveni sau mai bine zis putem incerca sa devenim frumosi in interior. Iar asta este o investitie care merita, pentru ca dureaza: pentru totdeauna! Orice ar fi insemnand "pentru todeauna".

Le toi du moi

Cineva mi-a trimis un cantec de-al Carlei Bruni, al carei fan recunosc ca nu sunt... Mi-au placut atat de mult versurile...incat am simtit nevoia sa le impartasesc... Cred ca poate fi, daca nu cea mai completa declaratie de dragoste, cel putin cea mai frumoasa...

Le toi du moi
Je suis ton pile
Tu es mes faces
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l'envie et moi le geste
Toi le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la guitare et moi la basse

Je suis la pluie et tu es mes gouttes
Tu es le oui et moi le doute
T'es le bouquet je suis les fleurs
Tu es l'aorte et moi le coeur
Toi t'es l'instant moi le bonheur
Tu es le verre je suis le vin
Toi tu es l'herbe et moi le joint
Tu es le vent j'suis la rafale
Toi la raquette et moi la balle
T'es le jouet et moi l'enfant
T'es le vieillard et moi le temps
Je suis l'iris tu es la pupille
Je suis l'épice toi la papille
Toi l'eau qui vient et moi la bouche
Toi l'aube et moi le ciel qui s'couche
T'es le vicaire et moi l'ivresse
T'es le mensonge moi la paresse
T'es le guépard moi la vitesse
Tu es la main moi la caresse
Je suis l'enfer de ta pécheresse
Tu es le ciel moi la terre, hum
Je suis l'oreille de ta musique
Je suis le soleil de tes tropiques
Je suis le tabac de ta pipe
T'es le plaisir je suis la foudre
Tu es la gamme et moi la note
Tu es la flamme moi l'allumette
T'es la chaleur j'suis la paresse
T'es la torpeur et moi la sieste
T'es la fraîcheur et moi l'averse
Tu es les fesses je suis la chaise
Tu es bémol et moi j'suis dièse

T'es le laurel de mon hardy
T'es le plaisir de mon soupir
T'es la moustache de mon trotski
T'es tous les éclats de mon rire
Tu es le chant de ma sirène
Tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

Je suis ton pile
Toi mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l'envie et moi le geste
T'es le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la putain et moi la passe
Tu es la tombe et moi l'épitaphe
Et toi le texte, moi le paragraphe
Tu es le lapsus et moi la gaffe
Toi l'élégance et moi la grâce
Tu es l'effet et moi la cause
Toi le divan moi la névrose
Toi l'épine moi la rose
Tu es la tristesse moi le poète
Tu es la belle et moi la bête
Tu es le corps et moi la tête
Tu es le corps. hummm !
T'es le sérieux moi l'insouciance
Toi le flic moi la balance
Toi le gibier moi la potence
Toi l'ennui et moi la transe
Toi le très peu moi le beaucoup
Moi le sage et toi le fou
Tu es l'éclair et moi la poudre
Toi la paille et moi la poutre
Tu es le surmoi de mon ça
C'est toi charybde et moi scylla
Tu es la mère et moi le doute
Tu es le néant et moi le tout
Tu es le chant de ma sirène
Toi tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

Absolutul meu

Avem momente in viata cand totul pare inutil. Nu, nu vorbesc despre acele momente de tristete, depresie cauzate de un eveniment punctual, de o stare de oboseala... Vorbesc de acea situatie cand totul parca se aduna, se combina intr-un amestec covarsitor si, culmea, nu un amestec pe cale sa explodeze, ci unul care apasa, zi de zi, din ce in ce mai tare. Momentele astea sunt cele care de obicei genereaza schimbarea, dar sunt insotite de atat de multe intrebari, zbateri, de atata zbucium... Si asta pana ne dam seama ce trebuie schimbat. Dupa aceea este alta poveste...cea a capacitatii de a schimba la propriu lucrurile si cel mai greu de a te schimba pe tine.

Acum e unul din momentele alea cand imi dau seama, asa la modul cel mai dureros, cum tot alerg eu dupa absolut/uri. Si alerg, si tot alerg... Si degeaba. Si imi dau seama - oare de cate ori in viata asta pe care o am o sa imi tot dau seama de asta? - ca tot timpul nu am facut decat sa ma centrez pe un singur lucru: acel Absolut din acel moment. Am neglijat orice era pe langa, orice ar mai fi trebuit sa insemne viata mea, ca sa ma concentrez cu totul pe Absolutul ala. Iar cand Absolutul s-a facut tandari, nu a mai ramas nimic...pentru ca pe langa el, eu nu mai construisem, intretinusem nimic. Nu vorbesc despre solutii de avarie, ci despre toate celelalte lucruri care ar fi meritat o atentie macar egala. De ce? Pentru ca viata este facuta din mai multe paliere, pentru ca Absolutul, intelegand prin asta fericirea, multumirea, senzatia de bine, poate fi si un El si o slujba si o pasiune si orice altceva. 

Poate fi tot ceea ce esti tu si tot ceea ce poti da...

Bagheta magica

Imi aduc aduc aminte ca atunci cand eram mica imi doream sa fiu o vrajitoare sau printesa. In mintea mea nu faceam asa o mare diferenta intre ele. Esentiala era bagheta magica! Puteam schimba totul cu un simplu gest. E drept, am mai crescut ceva, dar tot imi doresc bagheta aia magica. As fi putut sa-mi cumpar una din pasajul de la Unirea... Dar ar fi fost atat de multe lucruri de schimbat: nepasarea care ne-a intrat atat de adanc in suflet, rautatea, micimea, intoleranta... faptul ca nu ne iubeste toata lumea sau ca noi nu iubim pe toata lumea.
Si atunci...incercam sa ne descurcam fara bagheta... Mai greu, mai taras, zi de zi...
Se intampla sa ai zile cand trebuie sa mergi in mai multe locuri: la un birou, la magazin, la benzinarie, sa platesti intretinerea si tot in zilele alea se intampla sa dai peste oameni care se poarta atat de urat cu tine incat, cateodata, pur si simplu te blochezi... Si te intrebi: oare atat de mult isi urasc oamenii astia slujba, atat de multe probleme au acasa, atat de gri este viata lor? Si tot uneori, atunci cand si tu vezi negru in fata ochilor, motive se gasesc intotdeauna..., te porti la fel. Si, catedodata, iti pare rau... Si asemeni unui copil, promiti, de data asta tie insati, ca nu o sa mai faci...si chiar si atunci cand nu ti-e bine o sa incerci, din rasputeri, sa fii dragut si daca e cazul sa rasplatesti cu un zambet, chiar daca poate parea atat de putin..
De ce? pentru ca maine s-ar putea sa nu mai existe pentru noi sau pentru celalalt de langa noi, cunoscut sau mai putin cunoscut.
Cu ceva vreme in urma au inceput sa circule pe internet acele prezentari power point cu imagini dragute si mesaje care in esenta se rezumau la ceva de genul: "nu uita sa le spui celor pe care ii iubesti, cat de mult ii iubesti". Si erau dragute si lumea le citea si cine stie cati pastrau in ei ceea ce citeau, pentru ca erau cuvinte frumoase, dar doar cuvinte..... Si eu faceam la fel.
Pana intr-o zi cand sora mea, Gabi, a murit instantaneu, singura, inconjurata de straini, care nu o iubeau, care o priveau ca pe o curiozitate si fara ca eu sa-i fi spus vreodata cat de mult o iubesc.
Ea stia, sunt sigura, dar eu nu am spus-o niciodata. Multa vreme am visat ca a mai trait macar cateva minute si am apucat sa-i spun ca o iubesc foarte mult si sa-i spun la revedere. Erau bineinteles dorintele, nevoile ascunse din subconstientul meu, sentimentele mele de vinovatie. Au trecut patru ani si eu tot simt nevoia sa-i fi spus asta.
Acum incerc sa o fac cu cei care sunt inca in jurul meu. Uneori mai stangaci, alteori mai firesc... Incerc. Nu-mi iese intotdeauna asa cum as vrea. Poate s-a transformat intr-o obsesie...
Nu stiu nici asta. Dar poate ca o astfel de "obsesie" ne-ar folosi sa spargem zidul asta de nepasare care se ridica tot mai mult in jurul nostru. Si poate ca atunci am reusi sa fim altii si fara bagheta magica.