Sărbători cu bine!

Dragi prieteni,

Pe unii dintre voi vă cunosc personal. Pe alţii, cititori ocazionali sau oameni care poposesc pentru câteva minute pe această pagină, probabil nu o să-i cunosc niciodată. Tuturor însă vă doresc aceleași lucruri bune, acum, în prag de an  nou. 

Celor care sărbătoresc Crăciunul, le doresc să se bucure din plin în aceste zile cu o semnificaţie deosebită. 

Naşterea Domnului aduce speranţă, încredere în capacitatea noastră de a fi mai buni. Şi chiar dacă nu ne mai simţim aşa de aproape de semnificaţia religioasă a sărbătorii, faptul că dăruim ceva celor din jur, cunoscuţi sau necunoscuţi, arată că esenţa sărbătorii este în noi.

Celor care nu sărbătoresc Crăciunul, însă se pregătesc pentru trecerea în noul an, le doresc să se bucure de aceste zile, să preţuiască binele care li s-a întâmplat sau să capete puterea de a accepta provocările pe care viaţa le-a adus în calea lor. Şi le mai doresc să aibă încredere şi speranţă pentru anul ce va urma.

Ce vă mai doresc?

Poate câteva lucruri pe care mi le doresc mie:

Să zâmbesc mai mult, chiar dacă fără motiv.

Să acord mai multă importanţă lucrurilor bune şi frumoase şi oamenilor care încearcă să construiasă ceva. 

Să-mi pese mai puţin de vorbele negândite şi de cei care le aruncă în jurul lor.

Să mă tem mai puţin şi să îndrăznesc mai mult.

Să învăţ mai mult, să iubesc mai mult...

Sărbători cu bine!

Ceilalţi oameni...

Acum ceva vreme, prietena mea, Rodica, m-a invitat la Sala Radio, la un concert Brahms-Beethoven. Nu mai fusesem de multă vreme, aveam o stare de spirit mizerabilă, iar promisiunea unei seri muzicale parcă îmi ridica un pic colţurile (lăsate rău în jos ale) gurii.

Recunosc: nu sunt o foarte bună şi nici fină cunoscătooare a muzicii clasice, dar am o ureche care-mi permite să o apreciez, să disting şi să "extrag" instrumentele. Şi mai am o fascinaţie foarte mare pentru muzica clasică şi cei care o cântă. Mi-aş fi dorit să fi învăţat să cânt la vioară sau la pian. Nu au existat însă condiţiile prielnice şi nici eu nu am fost un copil care să fi avut disciplina necesară studiului constant, uneori epuizant.

Revenind la seara muzicală...

O bună parte mi-am petrecut-o cu ochii închişi. Şi, nu, nu am dormit! :) Doar că aşa se simte muzica mai bine. Anulezi un simţ, văzul, şi laşi urechile să conducă muzica spre inimă/suflet. Şi faci, mental, un pas spre altă realitate.

Din când în când, deschideam larg ochii şi studiam orchestra. Tineri, de vârstă mijlocie şi oameni care aveau evident o carieră îndelungată în spatele lor.

Sursa foto: https://ro.pinterest.com/explore/
tatouages-%E2%80%8B%E2%80%8Bde-piano/

Cum, necum, mi-a atras atenţia o doamnă, o violonistă. Părea din altă lume. Degetele care mânuiau arcuşul, cele care apăsau corzile viorii, corpul, figura, modul în care se încrunta, concentrându-se, zâmbea cu ochii închişi, toate se contopeau cu muzica. Erau un tot.

La sfârşitul spectacolului m-am trezit gândindu-mă că nu-mi pot imagina o persoană care poate face ceva atât de deosebit mergând acasă, spălând vase sau călcând. 

Ceea ce făcea ea, mi se părea aşa de extraordinar, încât nu-i puteam asocia imaginea unei vieţi obişnuite, aşa cum mi se pare a mea.

Şi mi-am dat seama că uneori facem asta: gândim că ceilalţi, doar pentru că fac lucruri pe care noi nu le putem face, au altfel de vieţi. Mai bune, mai deosebite, mai speciale sau, pur şi simplu, puse în slujba noastră.

Poate vi s-a întâmplat acelaşi lucru cu un medic. Dacă e medic, trebuie să ne salveze indiferent de ce se întâmplă, trebuie să fie acolo pentru noi. Uneori, ni se pare ciudat că se îmbolnăvesc. Doar sunt medici şi sigur trebuie să ştie cum să facă să nu se îmbolnăvească!

Acelaşi lucru se întâmplă cu piloţii de avioane, psihologii, pompierii. Cei altfel decât noi.

Ceva ne face să uităm, să ignorăm, că deşi diferiţi, ne seamănă: au zile proaste, toane, probleme...

Poate, mental, avem nevoie să ştim că lângă noi sunt oameni care ne pot salva. Viaţa sau, uneori, ne pot salva de noi înşine. Oameni care să ne ducă pe alte meridiane sau doar în altă realitate.

Doar că şi ei au vieţi ca ale noastre. Sunt la fel ca noi, doar diferiţi prin vocaţie, prin aptitudini, şi, uneori, prin putere de sacrificiu.

Şi ce bine că e aşa!

Când cei din jurul tău te fac mai bun

Vi se întâmplă să faceți ceva, nu știu, să spălați vase, să mergeți pe stradă sau să auziți o melodie și, brusc, să vă gândiți la cineva și să zâmbiți?

Mie, da! Des. Chiar foarte des.

Mintea mea e populată de mulți oameni. Și ce cred că este mai important pentru mine este că e populată cu oameni buni, mai buni decât mine, de la care am preluat o sumă de lucruri bune, mi le-am însușit, au devenit parte din mine.

În zona relațiilor interumane am fost o autodidactă. O personalitate mai dificilă, mediul în care m-am construit, condițiile la care a trebuit să mă adaptez m-au predispus cumva la reținere, suspiciune, poate chiar teamă în relațiile cu ceilalți. Tot timpul în gardă, tot timpul atentă! Cred că semănam destul de mult cu o broască țestoasă petrecându-și cea mai mare parte din timp ascunsă în carapace.

Din fericire, în mine mai exista și altceva... Nevoia de a relaționa, de a trăi viața altfel. 

Sursa foto: google images

Am avut norocul ca, pe parcurs, să întâlnesc oamenii potriviți. Sau poate am fost suficient de inspirată să mă atașez de cei potriviți și să-i las deoparte pe cei care ar fi putut să-mi cultive cu precădere laturile negative.

Așa am învățat să fiu generoasă, să ofer și să mă bucur atunci când pot oferi, fără să aștept ceva în schimb, am învățat să am încredere în mine și în ceilalți, să nu judec, sau dacă o fac să încerc măcar să mă pun în pielea celuilalt. Am învățat că e important să fii autentic, să fii tu. Am acceptat că nu voi fi niciodată o persoană de mare succes, dar că pot face lucruri frumoase și care pot face diferența pentru alții, chiar dacă alții înseamnă un singur om.

Și am mai învățat să mă gândesc înainte de a deschide gura și să ascult. Pentru că nu e suficient doar să auzi...

Uneori, după ce fac un lucru, de regulă bun, de care sunt mulțumită, mi se întâmplă să mă gândesc: dacă am reușit să fac asta este și pentru că în viața mea a apărut la un moment dat o anumită ea sau un anumit el...

Știu că eu sunt cea care generează lucrurile bune, ca și pe cele mai puțin bune, dar mai știu că cel puțin pe cele bune le pot face pentru că am avut norocul să întâlnesc oameni care au știut/reușit să răspândească bunătate și frumusețe și pentru că o parte a ajuns și la mine.

*

Ieri, pe stradă, a trecut un convoi cu mai multe autocare cu militari. Mi-am dat seama că veneau de la repetiții pentru parada de 1 decembrie. Erau frumoși, îmbrăcați în uniforme. Cumva m-a năpădit un sentiment de mândrie și de respect. Nu știu exact de ce... Pur și simplu. 

Și urmărind cu privirea acest lung convoi, cu militari privind la rândul lor pe ferestrele autocarelor trecătorii curioși, în lungul șir de bărbați am văzut o doamnă. M-a surprins plăcut și m-a bucurat. Atât de tare încât am simțit nevoia să-i zâmbesc. Larg, sincer, din tot sufletul. Drept mulțumire mi-a zâmbit înapoi. La fel de larg, la fel de sincer, din tot sufletul, ca și când ne-am fi cunoscut de-o viață. Câteva secunde de bunătate, de sinceritate pentru o stare de bine care s-a prelungit o zi întreagă... Un preț atât de mic pentru o bucurie autentică.

Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.

Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.

Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".

Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.

Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 

Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.

Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".

Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.

Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.

Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?

Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.

Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.

Sunt albe şi soarele le face să strălucească.

Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.

Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:

Dar asta nu e o simplă piatră!

E o inimă. 

Ştiu la cine trebuie să ajungă!

Jurnal de șoferiță timorată. Episodul 1

După ce am scris primul post pe blog, anunțând serialul cu șoferița timorată, m-au cuprins îndoielile. E înțelept să fac asta? Mă ajută? Ajută pe cineva? Nu mă voi trezi cu reacții care să-mi genereze și mai multă timorare (anxietate). Nu mă voi simți și mai puțin valoroasă în raport cu cei care par că s-au născut la volan sau cu cei suficient de asertivi/siguri pe ei încât puțin le pasă de ceea ce cred ceilalți despre ei? Nu cumva prea multă sinceritate se poate întoarce împotriva mea, schimbând imaginea pe care o au unii oameni despre mine?

Ce de întrebări! Câtă tăvălugul...Câta pierdere de vreme, ar spune unii...

Cu toate astea, asta sunt eu. Ar trebui să-mi fie jenă de ceea ce sunt? Nu cred. M-ar ajuta sau ar schimba cu ceva felul în care m-am construit? Cel mai probabil că nu. Încerc din răsputeri să fac ajustări pe ici pe colo, dar fondul rămâne.

N-am fost niciodată o îndrăzneață, tolerez teribil de greu când fac ceva care ar putea să-i supere/să-i deranjeze pe cei din jur, uneori am o atitudine exagerat de protectoare la adresa celorlalți. Cu asemenea trăsături de personalitate e puțin probabil să mă trezesc alt om la volan. 

Îmi dau seama că cei care nu au fost (sunt) în papucii asemănători cu ai mei au un motiv în plus să spună: păi, vezi, iată de ce ar trebui să renunți! De ce să-ți provoci un asemenea stres și mai mult să riști să devii un pericol pentru ceilalți?

Ar putea fi o părere...

Foto: http://www.panicattackwiki.com/tag/
prevention-of-panic-attacks/

Dar atunci n-ar trebui să renunțe la condus și colericii, persoanele agresive, care găsesc în pedala de accelerație, în mașină, în general, un mod de a-și elibera adevărata personalitate și a da frâu liber impulsurilor lăuntrice pe care altfel le mai ascund? Ce e mai periculos? O șoferiță timorată, care se asigură prea mult, căreia viteza prea mare îi provoacă disconfort sau un șofer prea sigur pe el, cu o mulțime de cai putere la îndemână? La o scurtă trecere în revistă a știrilor de la tv, imaginile cu accidente dramatice petrecute pe șoselele noastre și provocate de viteză excesivă, depășiri neregulamentare sau lipsa asigurării în depășire le bat lejer pe cele provocate de șoferi nesiguri...

I rest my case.

Revenind la tipul de personalitate... Felul în care suntem construiți, inclusiv educația (a se citi și bunul simț) ne ghidează și sunt vizibile în tot ceea ce facem, inclusiv în interacțiunea socială. E puțin probabil ca în calitate de pieton, om care stă la coadă la Cora sau merge cu metroul să fii altul, iar când urci la volan să te transformi într-un bizon.

De aceea, povestirile din acest miniserial, care nu știu cât va dura, vor cuprinde și experiențele mele de șoferiță, dar și cele de pieton. Dincolo de cunoștințele specifice, școala de șoferi mi-a schimbat și comportamentul de pieton. Mă asigur mai mult, mă pun în pielea șoferului care poate nu are o vizibilitate foarte bună la trecerile de pietoni, drept pentru care nu mă arunc pur și simplu în traversare...

Nu vreau să credeți că sunt (sau mă cred) vreo infailibilă. Greșesc, așa cum o fac toți. Am momente când sunt neatentă, așa cum  au toți. Dar îmi dau seama de ele și încerc să nu le mai repet. Iar dacă greșesc, îmi cer scuze. Credeți-mă, funcționează!

Așa că m-am decis. O să scriu în continuare. Ca să fiu sinceră, m-a ajutat și prietena mea Anca. "Ce m-am mai amuzat citind ce-ai scris", mi-a zis. "Ia să mai scrii". Așa că o să scriu. Indiferent...

Jurnal de șoferiță timorată

Sunt Ana și sunt șoferiță. Din când în când. 

Când conduc nu sunt (aproape) niciodată relaxată. Greutății Pământului, pe care mi se pare că-l duc zilnic pe umerii mei, i se adaugă tona și jumătate a mașinuței mele mici și roșii. Din cauza asta, de câte ori plec cu mașina îmi fac un milion de probleme. Când mă întorc, îmi dau seama că nici una din milionul de posibile catastrofe nu s-a petrecut. 
Thank God! 
Dar asta nu mă face să fiu mai liniștită data viitoare când mă urc la volan.

 Imagine preluată de pe:
http://www.higherperspectives.com/
overthinking-worriers-1429984438.html?c=hp

Într-un fel, m-am obișnuit. Așa cum m-am obișnuit cu cei care-mi spun tot timpul că trebuie să mă relaxez sau, din contră, că să mă las de condus.

Nu știu dacă și când am să mă relaxez, dar de condus nu cred că am să mă las.

De ce? Pentru că nu sunt un pericol public. Respect regulile de circulație, sunt atentă, nu pun frână brusc, nu mă panichez decât atunci când ajung acasă. Bun, mi s-ar putea reproșa că merg cu 50 de km la oră pe un segment de drum unde limita maximă este de 50. Sau că atunci când fac stânga mă asigur prea mult... Ce să-i faci, nimeni nu este perfect. Nici chiar eu :)

Așa că m-am gândit să-mi scriu o parte din gânduri, din experiențe aici. Ca să fiu sinceră, de gândit m-am gândit de mai multă vreme, însă mi-a fost teamă să mă confrunt cu comentarii de genul: stai cucoană acasă, lasă-i pe ăia care se pricep...sau ia uite-o și pe toanta asta... 

Apoi, m-am mai gândit, m-am mai răzgândit și în cele din urmă m-am hotărât: o să scriu. E terapeutic! Poate ajută și pe alții. Poate îi face să zâmbească sau să se gândească mai mult.

Ce este mașina, la ce folosește ea, ce responsabilitate implică, cum poate schimba viața unui om...

Și, mai ales, de ce în România mor mai mulți oameni în accidente rutiere decât de cancer.

Atâtea lucruri la care să te gândești, mai ales dacă ești o șoferiță timorată.

Doar niște gânduri

Undeva, cineva se pregătește pentru un triatlon. Își propune să alerge 10 km, să înoate 5 km și să mai pedaleze încă 10 km. În fiecare zi aleargă, înoată, pedalează. În fiecare zi un pic mai mult. O provocare în care motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.

https://ro.pinterest.com/pin/494410865318223630/

Altundeva, cineva se ridică tremurând de pe un scaun. Stă țintuit acolo minute în șir în fiecare zi. Stă și fixează ușa. Zi de zi se ridică, cu genunchii la fel de tremurânzi, și încearcă să iasă pe ușă. Pe măsură ce se apropie de ușă, pulsul îi crește, fruntea i se umple de sudoare rece ca gheața, respirația devine din ce în ce mai grea. Odată deschisă ușa, imaginea se încețoșează. Pereții se apropie periculos de mult, culoarul se îngustează și se îndepărtează. Își propune să iasă afară din casă. Atât. În fiecare zi un pic mai mult. Nu suferă de nicio boală fizică, chiar este un it-ist talentat. Doar are o fobie. Ca și în cazul triatlonistului, motivația, rezistența, suferința, sudoarea sunt egale.

Într-o altă parte, o mamă își privește copilul special, fie că suferă de o boală degenerativă, are un handicap vizibil sau o afecțiune psihică. Clipă de clipă se gândește cum va supraviețui acestui lucru, cum își va ajuta copilul să trăiască normal, să se simtă normal într-o lume care se încăpățânează să-i demonstreze cât de anormal este și cât de ascunși ar trebui să stea pentru a nu fi răniţi. O face zi de zi. Câte un pic mai mult în fiecare zi. Ca în și în cazul celorlalți, motivația, rezistența, suferința, sudoarea, toate și ale ei, sunt egale.

Diferențele vin însă din altă parte.

Suferința, rezistența, sudoarea triatlonistului au parte și de exteriorizare. Sunt pe termen scurt și răsplătite în final ca o victorie. Căci oamenilor le plac victoriile...

Celelalte sunt lupte interioare, acerbe, care cu greu își găsesc drumul spre afară. Sunt suferințe care sunt menite să ducă spre ceea ce societatea, în general, numește normalitate. Iar asta nu se răsplătește. Mai mult, de regulă, toate aceste lupte rămân acoperite sub un maldăr de tăcere. E rușinos, stigmatizant să nu fi ca majoritatea. În ochii celorlalți, rareori faptul că pleci mult mai din spatele liniei de sosire dar duci lupta până la capăt contează.

https://ro.pinterest.com/pin/494410865317865983/

Nu cunosc triatlonişti şi niciodată nu mi-am propus să alerg la un maraton. În schimb, cunosc mulţi oameni din celelalte categorii. Pe unii, îi ştiu personal, le ştiu zbuciumul, suferinţa. Pe cei mai mulţi îi remarc pe stradă, le citesc gesturile, tristeţea, uneori jena. 

Pentru că oamenii care au trăit experienţe similare se recunosc între ei...

De aceea, pentru mine, luptele lor sunt extraordinare, chiar dacă vor rămâne necunoscute. 

Victoriile lor nu vor pune steaguri pe Everest şi nici nu vor primi medalii. În schimb, vor îmbogăţi lumea cu oameni mai empatici şi mai atenţi la cei din jurul lor.

Doar nişte gânduri...

11 ani fără tine

Nu-ți mai știu mirosul. Îmi forțez nările și mintea, încerc să-l simt. Nu mai pot. Răscolesc în fundul șifonierului, unde într-o pungă este o rochie albastră, lungă, demodată. O scot și-mi înfund nasul în ea. Miroase a tu. De 11 ani stă într-o pungă. N-o scot la aer, n-o spăl. Din când în când, mă fac că dau peste ea (știu tot timpul că este acolo). O scot, o pipăi, o miros. De fiecare dată, sper să te mai găsesc acolo. Doar că nu mai ești. Și deodată, brusc, timpul  mă duce fix acum 11 ani. Mintea se rupe de prezent și-ncepe să mestece: este ora 9. Îngrozitor de cald. La ora asta încă trăiește. 

Este ora 13. La ora asta nu mai... 

Nu știu când ai murit, nu știu decât când m-au sunat să-mi spună că nu mai ești. Nu știu decât că ai murit singură, fără să fie nimeni lângă tine. Nimeni care să te iubească, nimeni care să înțeleagă cât te-ai chinuit mai mult de jumătate din viață, nimeni care să aibă idee câte vise, câte speranțe, au murit sufocate în toți anii ăia.

Este ora 13 iar eu nu știu de ce nu m-ai sunat să vin. Nu înțeleg de ce nu m-ai sunat să vin. Poate pentru că ai știut că asta ar fi însemnat să-ți mai prelungești încă un pic chinul. Sau poate pentru că ne iubeai prea mult ca să îți permiți să pleci în prezența vreunuia din noi.

Și atunci, eu, cea tare, eu care nu te plâng niciodată în public, încep să urăsc. O ură ucigătoare care ține loc de durere și care ar pârjoli tot. Urăsc bolile, și spitalele, și oamenii ignoranți și răutatea lor, îl urăsc pe Dumnezeu pentru că nu am pe altcineva pe care să dau vina, și pe mine că n-am înțeles mai din timp și că n-am făcut ce nu puteam să fac.

Și urăsc durerea fără de capăt a doi oameni gârboviți care se duc săptămână de săptămână să pună lumină și flori la o bucată de piatră unde scrie că ai fi tu. 

Și urăsc și vorbele de duh că ce se naște e musai să și moară... 

Și după atâta urât preț de câteva minute care par o veșnicie, împăturesc rochia, cu grijă, să nu-ți piardă mirosul, şi o pun la loc. Mă-ntorc în acum şi la viaţa care pulsează peste tot în jurul meu. Şi mi se pare îngrozitor de nedrept...

Nu ştiu cum e la tine, dar sper să fie aşa.

Natura vindecă

Cu paşi înceţi, tremurânzi, temători să nu strivească viaţa din mulţimea de verde care mă-nconjoară, mă apropii de un pâlc de margarete. Sunt proaspete, iar petalele păstrează încă stropi de rouă pe ele. Îmi fac loc printre firele de iarbă lungi, lungi ca nişte pleope de zână. Le dau la o parte, încet, în tăcere, ca şi când m-aş teme ca margaretele mele să nu se sperie şi să-şi ia zborul. Mă aşez pe vine şi-ncerc să potrivesc aparatul de fotografiat. Răsucesc rotiţa, navighez printre meniuri, dau să pun un macro... 

Mă uit prin aparat, mă uit apoi prin ochii mei... Îmi pare că aparatul vede ceva, iar ochii mei altceva... 

O boare de vânt trece prin iarbă, prin margarete, prin mine. 

Închid ochii. Nu se aude nimic. Simt doar pe faţă o mângâiere blândă. 

Miroase a umed, a cald, a verde, a viaţă. 

Gândurile au dispărut. Nu mă mai gândesc să fac poze, nu mă mai gândesc la ce mai am de făcut, nu mă mai cert că "întotdeauna faci" sau că "niciodată nu faci". 

Ţin ochii închişi. Aşa cum stau, firele de iarbă sunt mai mari decât mine, margaretele par să-mi fie de un leat şi simt că suntem făcute din acelaşi pământ.

Deschid ochii. Doar un gând îmi brăzdează mintea: natura vindecă!

Sună a slogan publicitar pus pe cutii de medicamente "naturiste" sau mâncare "bio", "eco", dar asta doar că pentru că din prea multă lăcomie oameni încearcă să le vândă altor oameni, prea grăbiţi de data acesta, iluzia că pot trăi sănătos, că pot cumpăra o bucăţică de natură pe care să o consume responsabil.

Dincolo de toate astea, natura vindecă într-adevăr. În lumea nebună în care trăim, înnebunită de viteză, în care pare că totul din noi, creierul, trupul se luptă până la ultima picătură să ţină ritmul, natura păstrează acea capacitate extraordinară de vindecare.

Apelam la ea rar, iar în goana modernizării o zdrobim cât de des putem. Nu avem timp de ea decât atunci când simţim că nu mai putem, când simţim că fuga de tot ce ne înconjoară este singurul lucru care ne mai poate salva.

Şi atunci, cu mintea îmbâcsită de poluarea de jurul nostru - de prea mult aer stricat, şi zgomot, şi gânduri toxice, şi bipuri şi like-uri - fugim, căutăm un petec de pământ, un colţ de iarbă...

Şi, ca prin minune, în mintea noastră, deja prea evoluată, se (re)trezeşte la viaţă acel resort adormit şi care face legătura între noi şi locul din care am venit - natura. 

Închidem ochii, ne umplem plămânii şi mintea de aer, de data asta adevărat. 

Am ajuns acasă. Din nou.

Despre Dumnezeu și oameni. Despre catedrale și moschei

Nu știu dacă lui Dumnezeu îi place lemnul. Și nici spațiile mici nu știu dacă-i plac. Nu știu ce-i place, pot doar să-mi imaginez.

Săptămâna trecută, clipul trupei Taxi, la care s-au alăturat alte câteva persoane (nu agreez termenul de vedete) a reprezentat un exercițiu de civism, cred eu. Au spus public și laolaltă (cam târziu, aș zice) ce cred ei despre catedrala neamului. Nu pot să spun că-mi plac toți cei care au apărut în videoclip, unii îmi par chiar un pic ipocriți, dar asta este problema mea... Oamenii au simțit nevoia să susțină un punct de vedere. Al lor. Firește, într-o țară în care punctele de vedere sunt valabile doar atâta vreme cât sunt identice cu ale noastre, demersul a generat tot felul de reacții.

Acuze că oamenii ăștia vor să-l lipsească pe Dumnezeu de casă, căci i se spune Casa Domnului. Aseară, l-am ascultat siderată pe Marian Munteanu spunând că cei care vor catedrala o merită, că și ei plătesc taxe și impozite. Că doar avem teatru național și stadion. E normal să avem și catedrală...

Recunosc, nu am fost niciodată în favoarea construirii Catedralei neamului. Nu mi se pare necesară. Când mă gândesc la catedrală îmi vin în minte clădirile monumentale din Franța, construite cu multe secole în urmă, pe vremea când printre altele se ardeau vrăjitoarele pe rug.

Gândindu-mă acum mai bine, pare că ne încăpățânăm, total contraproductiv, să ajungem din urmă Occidentul. Să avem și noi catedrala noastră. E adevărat, BOR nu arde vrăjitoare pe rug, dar pentru mulți slujitori ai bisericii bolile psihice nu sunt boli, ci exemple clare ale posedării de diavol. Și nu trebuie tratament, ci exorcizare. 

Uneori, până la moarte (ca la Tanacu).

Am vazut zilele trecute niște poze extraordinare făcute de Radu Ștefănescu în zilele demolării Bisericii Enei. Și din nou nu am putut să mă abțin, gândindu-mă că furia cu care cu care regimul comunist dărâma biserici a fost egalată doar de furia cu care, după 1990, s-au construit biserici una după alta. La mine în București, în cartier, asta pot să remarc.

Și cu toate că numărul bisericilor a crescut, nu pot să remarc o apropiere mai mare a oamenilor de Dumnezeu.

Nu cred că este nevoie de o catedrală, așa cum nu cred că se justifică construirea unei mega moschei, chiar dacă ultima nu va fi finanțată din bani publici. Cred că musulmanii din București au nevoie de locuri unde să se roage, să mediteze, dar nu cred că pentru asta e nevoie de mega moschee.

Și în final... 

Nu cred că Dumnezeu locuiește în biserici mari sau mici. Eu nu l-am simțit în niciuna din bisericile în care am fost. L-am găsit pe Dealul Mitropoliei. Sălășluia într-un părinte pe nume Arsenie, și l-am mai găsit în alți oameni, în privirea lor, în bunătatea cu care întindeau o mână spre ajutor, l-am mai văzut în fețele palide ale copiilor din curtea spitalului Marie Curie (pentru care greu se găsesc bani pentru o secție de oncologie) și în fețele supte, transfigurate ale mamelor care nu mai aveau lacrimi să plângă. 

Dar cred ceva:
Cred că lui Dumnezeu îi place să locuiască în noi. Dacă-l lăsăm...

Oameni care fac diferenţa

Aseară, după o zi de muncă fără succese notabile, am decis că e nevoie de o pauză. De citit eram sătulă. De colorat căni nu aveam chef. Ce aveam la îndemână? Să mă uit la televizor sau să umblu brambura pe net căutând ceva important (sigur că da!!!). Din fericire, am ales altceva: am mers la Maratonul de sănătate organizat de Secom. Văzusesm cu câteva ore înainte pe FB (normal, FB!) anunţul şi aveam două motive să mă duc. Primul, să o văd pe prietena mea Adina (avem un talent fantastic să ne vedem rar!), al doilea, să o ascult pe doamna doctor Raluca Teleanu vorbind despre Impactul media asupra dezvoltarii neurocognitive a copilului. Da, știu! Era despre copii iar eu nu am. Și, deși am prieteni care au copii, nu mi se pare potrivit să-mi dau tocmai eu cu părerea despre cum îi cresc... Dar chiar și fără copii m-am dus...

M-am dus pentru că știu de la Adina ce persoană specială este doamna doctor. M-am dus pentru că era un prilej să fiu cu oameni pe care-i cunosc și cu alții pe care nu-i cunosc. Și m-am mai dus pentru că și eu sunt un copil (ce-i drept mai mare), care se simte afectat de avalanșa de gadgeturi, de informație, de viteza prea mare cu care se desfășoară totul în mintea și în jurul meu.

Și am fost inspirată să mă duc!

Pentru că două ore m-am simțit bine, am aflat o groază de lucruri pe care nu le știam și pe care le pot împărtăși și părinților interesați, am interacționat emoțional cu cei prezenți acolo și, mai ales, am reușit să înțeleg un pic mai bine ce se întâmplă în propria minte când aleg să-mi spăl creierul citind tot felul de chestii pe facebook sau jucând angry bird, chipurile să mă relaxez...

Prezentarea doamnei doctor nu a fost una împotriva gadgeturilor sau a uitatului la televizor, ci a fost o pledoarie pentru măsură, pentru echilibru. 

Dr. Raluca Teleanu,
sef sectie neurologie pediatrica
Spitalul V. Gomoiu

Lumea în care trăim este într-adevăr aceasta, a internetului, a vitezei, o lume care oferă resurse extraordinare, dar care ne și poate îndepărta de ceilalți și chiar de noi înșine.

Doamna doctor a explicat pe înțelesul tuturor ce se întâmplă în creierul unui copil atunci când este lăsat în neștire să se uite la televizor sau să butoneze un gadget, atunci când părinții nu comunică suficient cu ei, nu petrec timp, nu se joacă, nu ies în natură. Iar ce am înțeles eu este că făcând dintr-un ecran companionul copiilor poate avea consecințe nefaste: de la întârzierea vorbirii până la acumularea unor probleme emoționale, înstrăinare, incapacitate de relaționare sau integrare. Ultimele cred sunt valabile și pentru adulți.

Așa că ieri am mai înțeles o dată în plus (căci, da, repetiția e mama învățăturii!) că putem învăța o mulțime de lucruri uitându-ne la un ecran, dar niciodată gama de experiențe, de senzații, de trăiri nu va fi egală cu cele pe care le căpătăm interacționând cu cei din jurul nostru. Oferind și primind.

Nu eşti singură

Ani întregi m-am luptat cu sentimentul singurăţii. Părea o cruce grea care-mi frângea umerii. Spaima singurătăţii, gândul lipsei de ajutor mă blocau, aruncându-mă deseori în panică. Mă imaginam strivită sub povara unor responsabilităţi pe care nu mă simţeam în stare să le duc la bun sfârşit. Ca să capăt puteri, să-mi dau curaj, îmi spuneam: n-ai ce face, dacă Gabi ar fi fost bine..., dacă ar fi trăit..., altfel ar fi stat lucrurile. "Sângele tău" ar fi fost acolo în orice condiţii...

LEONID AFREMOV, Resting ballerina
http://fineartamerica.com/featured/
resting-ballerina-leonid-afremov.html

Doar că o parte din sângele meu nu mai este. A dispărut într-o dimineaţă prea călduroasă de mai. 

Şi am rămas doar eu să-mi târăi crucea mai departe, în sigurătate, autocompătimire. Asta până într-o zi când obişnuitele gânduri "nu mă poate nimeni ajuta, toţi ceilalţi au propriile lor probleme" s-au făcut ţăndări.

Şi când am avut mai multă şi mai multă nevoie, oameni din diferite colţuri m-au strigat pe nume şi toţi odată mi-au strigat: nu eşti singură, suntem aici cu tine, lângă tine, te ţinem strâns lângă sufletele noastre. Eşti în siguranţă, Nu te lăsăm să cazi. Ţine-te strâns de mâna noastră!

Şi văzând toate astea, sufletul s-a topit şi tare ar fi vrut să se transforme într-o mare de fluturi care să-i atingă pe fiecare în parte din cei care au luat o bucăţică din solitudinea mea şi au pus în loc speranţă.

Ceea ce sădim...

Adinei, Mihaelei, Ancăi, Irinei, Cristinei,

Biancăi, Oanei, Monicăi, Rodicăi, Sandrei

Acum un an, cu unelte total nepotrivite şi cu puţină pricepere, m-am încăpăţânat să sădesc în cei câţiva centimetri care despart blocul de marea de ciment nişte flori. Mi-am făcut un obicei din a lua flori cu rădăcină. Le plantez în ghivece, mă bucur de ele cât pot de mult, apoi, le replantez afară, în speranţa că anul următor, din mâna mea şi rădăcinile lor, vor răsări câteva fire de ghiocei, zambile şi mărgăritare.

Îmi aduc aminte înverşunarea cu care anul trecut am încercat să plantez câţiva bulbi. Pământul uscat, crăpat, îmi făcea în ciudă. Nu voia sub niciun chip să se lase scurmat. 

M-am înfuriat şi am apelat la târnăcopul domnului preşedinte (de bloc). Habar n-am avut cât e de greu să dai cu târnăcopul. Dar am dat. 

Am făcut câteva gropiţe, am mocirlit pământul cu apă cărată de la etajul al IV-lea, m-am prăfuit din cap până în picioare... Dar nu m-am lăsat până când toate firele nu şi-au găsit locul.

Şi, azi, mi-am adus aminte şi m-am gândit: s-o fi ales ceva florile mele?

Şi cu inima plină de neîncredere m-am dus tiptil la grădiniţa mea. Şi, acolo, minune! Câţiva ghiocei răzleţi se bucurau primul an de lumina soarelui.

M-am uitat la ei şi nu mi-a venit a crede. 

I-am măsurat cu privirea, i-am mângâiat şi am îndepărtat cu reproş câteva fire de iarbă care se încăpăţânau să le obtureze privirea către lume ghioceilor mei.

Şi m-am gîndit cu bucurie: iată răsplata pentru ce-am sădit!

Şi gândul mi-a zburat şi mai departe. Mai departe, la toate gândurile bune, toate lucrurile frumoase pe care le-am primit/le primesc, la sprijinul pe care-l găsesc în ceilalți de fiecare dată când am nevoie.

Şi m-am mai gândit: poate că toate lucrurile bune mi se-ntâmplă şi pentru că la un moment dat am sădit ceva asemănător cu mâna şi cu sufletul meu. Şi dacă sădim suficient de mult bine, de mult frumos, de multă încredere, atunci, când va veni vremea vom fi răsplătiţi.

Poate nu vom primi răsplata în forma pe care ne-o doream, din locurile sau oamenii unde am sădit, dar sigur va veni...

Pentru că, sădind bine, există şanse mai mari să fii răsplătit cu bine!

Am o haină albastră...

Am o haină albastră. De fapt, e mai mult o geacă. Nu e frumoasă, nici vreo croială extraordinară nu are, nici excesiv de călduroasă nu este. Ai putea spune că e chiar ternă. Am purtat-o atât de mulţi ani, încât am şi uitat câţi. Şi cu toate astea, continuă, de fapt, se încăpăţânează să rămână bună.De câţiva ani mă gândesc să renunţ la ea, să o dau unor oameni fără adăpost. Doar că mi-e foarte greu. Nu este a mea! Dacă ar fi fost, nu aş fi avut nicio problemă să mă descotorosesc de ea. Dar e a EI, a fost a ei, a lui Gabi. Unul din multele lucruri pe care le-am "împrumutat definitiv" de la ea. Căci aşa fac surorile mai mici, împrumută de la cele mai mari: haine, pantofi, cercei, uneori şi rujul. Iar surorile mari le ceartă câteodată pe ele, cele mici, le ocărăsc, dar le lasă să le împrumute în continuare lucrurile, pentru că ele sunt mai mici...

Mihaela Gabriela Lascu-Ceapo

Dacă ar mai fi trăit, poate aş fi dat cu mai multă uşurinţă haina albastră. E doar o cârpă, aş fi zis. Şi aşa ar fi şi fost. Acum, însă, nu mai poate fi doar o cârpă. E ceva, unul dintre puţinele lucruri palpabile pe care le mai am de la ea. Alături de cerceii albaştri, mari, pe care nu-i voi purta niciodată, pentru că ei îi plăceau cerceii mari şi mie nu. Ştiu, o să-mi spuneţi că am amintiri, poze. Dar amintirile mă ustură prea tare, chiar dacă a trecut deja un deceniu, iar pozele nu le pot privi fără mare greutate. Îmi rămâne atingerea, doar că atingerea nu mai e posibilă aşa cum mi-aş dori eu. Am o haină albastră...M-am gândit să o dau. Nu o mai port. E agăţată într-un cui, atunci când  nu e în fundul unui dulap. Oriunde ar fi, ştiu tot timpul unde este. Am o haină albastră pe care m-am gândit să o dau unui om al străzii. Nu voi îmbrăca un copac cu ea şi nici nu-i voi face poză. O voi aşeza frumos aici, la mine în cartier, într-un loc unde vin oameni fără adăpost. Poate va fi un lucru bun, poate va încălzi chiar pentru câteva zile spinarea îngheţată a unui om amărât. În mod paradoxal, nu mă bucură gândul. Mintea îmi spune că aşa ar fi omeneşte, creştineşte. 

Sufletul se încăpăţânează să-mi spună că nu are ce căuta altcineva în haina albastră, în afară de ea şi de mine. 

Am o haină albastră...Probabil că o voi da, chiar dacă mi se rupe sufletul.

*

Astăzi, în drum spre piaţă am lăsat haina albastră în locul unde ştiu că se adună oamenii fără adăpost. Am aşezat-o cu grijă pe margine şi am fugit. M-am oprit, mi-am oprit gândurile, şi am mai aruncat o privire la haina noastră albastră, ternă şi nici aşa de călduroasă. La întoarcere nu mai era acolo. Probabil că fusese luată de cineva care avea nevoie de ea.

Cred că Gabi s-a bucurat.

Mie mi s-a rupt sufletul....