Lumina

 Uneori, Paștele este prilej de nesfârșită fugă după mâncare, cadouri, după formă. Lumina nu este Lumină, ci o lumânare aprinsă din mână în mână, repede, ca să plecăm și mai repede acasă. 

Alteori, Paștele e tăcere, închidere în sine, căutare, fugă de zgomotul lumii și de zgomotul din noi.

Lumina nu mai este o lumânare aprinsă din mână în mână, este suflare, respirație, este salvare.

Am fost în ambele ipostaze. Amândouă la fel de omenești. 

Nu suntem doar virtuți, așa cum nu suntem doar defecte. 

Suntem oameni. Răstignim, uneori poate fără voie, iubim, ne zvârcolim pe crucea noastră, pentru dureri reale sau imaginare, dar pe care le simțim sfâșietoare, râdem, lăcrimăm, trăim. Trăim viața noastră omenească. Și uităm deseori că lumina din noi, chiar dacă uneori doar o pâlpâire, este o extensie a luminii Lui. 

Și nu se stinge, chiar dacă tare ne mai temem de asta. Niciodată.

Eliberare?

Trecuse bine de zece seara când am coborât din autobuz. 
Oamenii grăbeau pasul, zgribuliți, fiecare spre casele lor. 
Și eu, la fel. 
Am tăiat aerul rece cu pasul, am trecut dincolo de cortina de abur a canalelor și am intrat în părculețul care mă ducea acasă. În fugă, am prins cu coada ochiului banca și hainele asezate parcă în așteptarea cuiva, poate. 

M-am oprit și m-am întors la bancă, să transfer în minte imaginea și călătoria la care mă invita. Și nu am mai văzut doar haine. Grija cu care fuseseră așezate m-a dus cu gândul la două trupuri care pentru un timp se eliberaseră din strânsoarea veșmintelor prea omenești și au plecat de mână să cutreiere străzile, să inspire aerul rece de iarnă, să danseze sub luminițe, să fugă, să râdă, să nu-și mai pună întrebări. Mi-ar fi plăcut să fiu unul din trupurile alea, care din când în când își leapădă veșmintele omenești și odată cu ele grijile, întrebările, răutățile și trufiile, micimile, judecățile de sine și ale celorlalți. Măcar pentru un timp.
Și după ce îmi voi potolit  setea de liniște, de bine, de bucurie, să mă întorc la veșmintele mele omenești așezate cu atâta grijă pe o bancă.

Oameni care ne învață cum să (ne) iubim

Ancuței

E seară. O nouă zi toridă de august se apropie de final. Afară a fost senin, fierbinte, nici urmă de fărâmă de nor. În mine, de zile întregi furtună, vânt furios ce mă izbea cu sufletul de stânci care mai de care mai colțuroase. Din vreme în vreme, rafale de ploaie deasă, de nu se mai vedea nimic dincolo de perdeaua de apă.

E seară. Vipia s-a mai domolit afară. Furtuna s-a liniștit în mine.

Merg cu ea dinspre Ateneu spre metroul de la Universitate. Mai tragem de timp. Încă un pic de timp împreună. Ea, pe care o cunosc doar de câteva luni, ea pe care am întâlnit-o de câteva ori, ea care m-a primit, pe mine, o străină, cu atâta căldură în căminul ei aflat departe de țara asta care se încăpățânează să nu ne vrea. Am așteptat orele astea împreună ca pe o gură de oxigen, atenția, blândețea, înțelegerea cu care știam că mă va asculta.

La despărțire, ne-am împărtășit recunoștința că viața a făcut în așa fel încât să ne întâlnim. Dar a mai fost ceva. Ceva ce ea simțea raportat la mine, ceva ce eu simțisem la rândul meu raportat la alte persoane: sunt oare suficient de valoroasă pentru ca omul celălalt să considere că merit să am un loc în viața sa? 

Pe moment, poate nu am reușit să exprim suficient de bine cât de mult înseamnă ea ca persoană în viața mea, cât apreciez prezența ei și cât de multă valoare au dialogurile, întâlnirile noastre. Încerc să o fac acum.

Există oameni valoroși profesional. Există oameni valoroși din punct de vedere economic. Există oameni valoroși din punct de vedere al acumulărilor materiale, care pot însemna foarte bine acumulare de bunuri cu valoare culturală, frumuseți cum am putea să le numim.
Există tot felul de oameni, așa cum fiecare dintre noi are dreptul să stabilească ce consideră valoros.

Pentru mine, valoarea, însemnătatea, are legătură cu cât de om poți fi. 

Are legătură cu autenticitatea, empatia, compasiunea. 

Pentru mine, înseamnă conectare, a-ți da permisiunea de a fi vulnerabil în fața celuilalt, știind că nu te va răni niciodată intenționat.
Valoarea înseamnă generozitate, bucuria de a dărui, capacitatea de a te bucura de un gest mărunt. Căci nu contează ce primești, ci gândul care a însoțit gestul. Valoarea înseamnă să-l poți privi pe celălalt ca pe egalul tău din punct de vedere uman (indiferent de ceea ce suntem sau ceea ce avem) și să-l tratezi ca atare.
Întâlnirea cu ea mi-a dăruit imens. Dar imens nu este măsurabil în lumea asta. Așa că o să spun pur și simplu: mi-a dăruit o ceașcă de bine.

Cine ești tu?

Nu mai am aer!

Domnule ministru Rafila,

Nu managerul trebuie destituit în primul rând. Trebuie retras dreptul de liberă practică personalului medical responsabil de această tragedie (medic de gardă, asistente). Au dovedit că nu au ce căuta într-o meserie care înseamnă să îngrijești, să salvezi vieți. Acești oameni nu ar trebuie să lucreze nici măcar în medicină veterinară.

***

Simt că nu-mi ajunge aerul.

Trag aer adânc.

Îmi umflu pieptul, burta cu aer.

Tot nu e suficient.

Nu-mi ajunge. Îmi tremură mâinile, picioarele, lucrurile din jur îmi par ciudate. Nu, nu voi muri. Nu acum. Este doar hiperventilație. Nu-mi ajunge aerul pentru că îmi este foarte frică. Sunt acasă, sunt în siguranță. Nu voi muri sufocată ca Alexandra într-un spital. Cel puțin nu acum. Sunt prea bătrână să o iau la capăt într-o altă lume, altă țară unde să mă simt în siguranță, unde să am credința/speranța că la o adică nu voi fi lăsată să mor ca un câine. Dacă am noroc poate nu voi ajunge în situația asta.

https://specialarad.ro/nu-am-aer-protest-in-semn-de-omagiu-fata-de-alexandra-femeia-care-a-murit-pe-patul-de-spital/

Ce se întâmplă în ultimele zile, ultimele săptămâni, ultimii ani arată gradul de degradare în care am ajuns. Superficialitatea, corupția, incompetența, lipsa unui minim simț al datoriei, dezumanizarea. În primul rând dezumanizarea. România, societatea românească, adică NOI, este asemeni unui copac putred, prăbușit deja la pamânt. Avem în noi carii adânci care merg până în străfunduri. Suntem goi, singuri.

La nivel de stat, nu ne putem proteja cetățenii. Nu putem pentru că cei aleși de noi, oricare ar fi ei, nu sunt în mare majoritate decât niște purtători de vorbe pretențioase, de ceasuri și telefoane scumpe. Oameni care aruncă responsabilitatea de la unii la alții, care mimează competența și onestitatea și care au doar două lucruri care contează: banii și puterea/influența.

La baza societății, avem altceva: nepăsare, dezumanizare.

În urmă cu mai bine de 40 de ani, mama unei prietene murea din cauza unui avort indus acasă. Erau vremurile în care procuratura  „veghea” îndeaproape femeile care nu-și doreau să fie mame eroine. Și dacă nu voiai asta, singura șansă era să încerci să termini sarcina în condiții improprii, fără asistență medicală, oricare ar fi fost riscurile.

La 40 și ceva de ani distanță, tot o tânără, tot mamă, care din nefericire pierde sarcina, este lăsată să moară în spital. Da, în spital. Urlă de durere, de neputință, speră să vină dimineață, când va veni poate medicul ei curant să-i efectueze chiuretaj. Cere ajutor. Este într-un spital. Doar nu va fi lăsată să moară?

Ba da!

Într-un spital dintr-un oraș al României, unde există medic, personal auxiliar, este lăsată să moară. Să se chinuiască asemeni unui Hristos. 

De ce?

Hai să ne gândim cam ce s-ar fi putut întâmpla?

Medicul de gardă probabil a zis: nu e pacienta mea, vine a doua zi medicul curant. N-o muri până mâine.

Asistenta de tură o fi trecut pe acolo, dar n-o fi vrut să-l deranjeze pe doctorul de gardă, să nu se supere pe ea, că, deh, nu e bine să te pui rău. 

Avea Alexandra vreo șansă să supraviețuiască în aceste condiții? Nu. Cum să intervină familia? Unde să o ducă? La privat? Nu primesc urgențe, decât chestii simple și din care să iasă mulți bani. Unde să mergi ca să nu-ți moară copilul, soția, mama copiilor tăi? Nu ai unde! Alexandra a fost condamnată de oameni îmbrăcați în alb să-și care singură crucea pe Golgota și să moară singură, cerând ajutor până în ultima clipă.

NU MAI POT!

NU AM AER!

Nu au auzit-o decât cei din familie, care efectiv nu aveau ce face.

Aici suntem.

Un popor alienat, debusolat, dezumanizat!

Suntem singuri. 

Suntem fără apărare.

Ne-am pierdut reflexele sociale, de comunitate. Am devenit niște indivizi într-o mare de alți indivizi, preocupați doar de bunăstarea personală SAU de salvarea individuală. Iar asta este calea sigură spre pieirea colectivă. Doar că în această țară, în acest stat numit România, fiecare dintre noi putem fi la un moment dat Alexandra, victimele de la 2 Mai, fata de la Slobozia dată afară din spital, bătrânii lăsați să zacă în propriile fecale.

Și poate că asta și merităm, câtă veme nu facem nimic altceva decât să constatăm și să comentăm.

Sunt norocoasă. Deocamdată.

Încă am aer!

Domnule ministru Rafila,

Nu managerul trebuie destituit în primul rând. Trebuie retras dreptul de liberă practică personalului medical responsabil de această tragedie (medic de gardă, asistente). Au dovedit că nu au ce căuta într-o meserie sau un loc care înseamnă să îngrijești, să salvezi vieți.

Țara în care nici măcar nu poți muri cu demnitate

Nu pot să respir, mă îneacă plânsul, dar mă controlez. Cu greu, dar mă controlez. În jurul meu sunt oameni care lucrează. Cum ar fi dacă aș începe să plâng în hohote. Doar asta m-ar liniști. Dar nu pot. Și atunci scriu. Pun furia, lacrimile care au format o peliculă pe ochii mei, dar pe care le țin cu strășnicie ferecate, să nu înceapă să șiroiască pe obraji, le pun pe toate în degete.

Și scriu. Atât.

Simt furie și frică. Nu este frică de moarte, moartea este doar un moment, ci frica de ceea ce precede moartea și care poate fi o perioadă foarte lungă de suferință. Dar la noi, în România, nu e suficient. Nu este suficient să suferi ”ca un câine”, cu cât ești mai neputicios, cu cât ești mai vulnerabil, cu atât ești tratat ca un câine. De ce tot spun „ca un câine”? Nu doar pentru că e împământenită expresia, ci pentru că în profunzime reflectă felul în care tratăm ființele, din orice specie. Cu nepăsare, indolență, cruzime.

Concret? După toată această introducere lungă...

Un caz. Fără nume. La ce ne-ar folosi? Putem fi oricare dintre noi sau ai noștri, muritorii ăștia obișnuiți, care au resurse financiare sau de cunoștințe limitate, care n-au resurse deloc...

Da! Pot fi eu, tu, tatăl tău, copilul tău, sora ta, mama ta...

O pacientă diagnosticată cu o formă de leucemie gravă, acum șase luni. Se accesează cel mai bun medic, se începe tratamentul. Nu merge tratamentul. Trebuie altul, dar nu e decontat de CAS. Dar e vorba despre viață și familia caută, ”face pe dracu în patru„ (așa este expresia românească), cumpără medicamentul și multe altele care nu intră în ce poate oferi spitalul de stat. Se adaugă contribuțiile financiare și materiale voluntare, nesolicitate direct (ca să nu intrăm în zona de condiționare a actului medical), dar primite (medic, asistente, infirmiere). Toși facem așa. Când e vorba despre viața ta, a copilului s.a.m.d. vezi rapid cum îți dispar fumurile alea de le susțineai în bula ta socială că „eu  nu dau, nu încurajez corupția„, „că numai așa schimbăm sistemul, dacă nu dăm„. Când e vorba despre viața ta, a cuiva drag, o să vezi că dai tot, îți smulgi și inima dacă asta poate salva. Și dai, lună de lună, cu speranța într-o minune. Chiar și medicală.

Dar minunea nu vine. Se ajunge în punctul în care medicul spune nu mai există soluții.

Nu spune pe nume, dar lasă de înțeles: urmează moartea.

Familia știe, pacientul este conștient de asta.

Suferința fizică este enormă, cea sufletească este copleșitoare. Dar nu este suficient. Nu în țara noastră, alcătuită din fiecare dintre noi.

Când ești pe moarte nu te mai vrea nimeni, în afară de cei care te iubesc, dar care nu-ți pot oferi îngrijirea de care ai nevoie.

Medicul de la spitalul unde a fost tratată șase luni presează familia să o ia acasă. Nu mai are ce să facă, nu are personal. Să plece... E mai bine!

Pentru cine?

După săptămâni de presiuni, familia cedează. Este pregătită să o ia acasă. O zi mai târziu, pacienta intră brusc în comă. Verdictul? Pregătiți-vă de înmormântare! Nu apucă seara!

Ghinion pentru medic și personalul medical. Pacienta se trezește. Soțul este sunat: pacienta s-a trezit, este „foarte lucidă„, veniți imediat și luați-o.

Nu și-a pus nimeni problema că un pacient trezit din coma confirmată de un doctor de ATI poate avea afectare neurologică. Sau poate și-au pus-o, dar voiau să scape odată de ea.

Comandat ambulanță privată, dus cu targa acasă. Pacienta este semilucidă. Respiră greu, e ciudat pentru cineva care nu are pregătire medicală. Noroc cu oximetrul de la Covid. Saturația sub 80, scade.

E sâmbătă. Mai sunt câteva resurse. Se găsește pentru închiriere un concentrator de oxigen. Se împrumută de la o prietenă niște anxiar. Pacienta este agitată, i s-a prescris anxiar, dar a fost complicat pentru medicul rezident să completeze rețeta verde. Nu se dă la liber de la farmacie. Dacă, Doamne ferește, se sinucide pacientul? Nu se poate! Nu avem nici măcar dreptul ăsta aici.

Dacă îți trece prin cap asta, adio viața veșnică, adio înmormântare cu preot. Ești un paria. Chiar și mort. Nu-i suficient cât ai suferit, dacă ce a rămas din tine nu e călcat în picioare, aruncat de colo încoace. Biserica Ortodoxă este alcătuită doar din drepți, cei care „se îndoaie, dar nu se frâng”.

Ce bine că entitatea aceea universală, pe care unii (și eu) o numesc Dumnezeu, nu are treabă cu chestia asta. Lui Dumnezeu nu-i pasă de dogmă: Dumnezeu alină, mângăie și iubește. Atât. Dumnezeu nu este pedeapsă. Este doar IUBIRE.

Revenind...

Pacienta nu poate fi îngrijită acasă. Are nevoie să meargă într-un centru de paliație. Dar sunt atât de puține, și oameni care au nevoie de ele atât de mulți. Și nu sunt bani pentru privat. Mulți bani.

Dumnezeu așază lucrurile astfel încât să se găsească un loc într-un centru. Dar oamenii intervin și complică lucrurile.

Ambulanța privată (că altfel nu se poate), nu a spus nimeni familiei că are dreptul la ambulanță de stat, nici de la spital... Știu: „da, de ce nu s-a informat, domne, familia, de ce nu a căutat pe net„? Da, da, hai să vă văd pe voi, ăștia cu răspunsuri la toate, în situația asta, cum o să fiți ultra informați, după luni de zile de chin.

Deci, vine ambulanța privată să preia pacienta, pentru a o transfera la paliație. Pacienta are tensiunea 6 și saturația 60. Se cheamă ambulanța de stat, care preia pacienta și o duce la spitalul de urgență.

- UPU: de ce ați adus-o aici.

- Păi, știți, medicul de pe ambulanța privată a constatat starea și a chemat SMURD.

-  UPU: Păi acum e stabilă, raportat la starea ei. Duceți-o!

- Unde? La paliație s-a ocupat deja locul, dacă nu ne-am dus.

- UPU: Nu știm, acasă!

Acum, în momentul ăsta în care scriu, aici suntem: o pacientă, în stadiu terminal, pe care nu o primește nimeni. Nu o vrea nimeni, în afara familiei, epuizată, stoarsă de toate resursele. Toate.

Țara noastră, a mea, a ta, nu ne vrea decât sănătoși, contribuind...

Contribuind la ce? 

Nu se vede în sănătate, când, Doamne-ferește, te îmbolnăvești. 

Nu se vede în educație, nu se vede în administrația locală, în ecologie. 

Poate în plimbările prezidențiale, ministeriale, parlamentare, locale...

Revenind. 

Da, din nou...

Un bolnav în stadiu terminal în România este o ființă pe care nu mai vrea nimeni, gonită, alungată de peste tot.

Statul, prin sistemul de sănătate, nu o vrea. Pe ieșirea din spital a pacientei scrie la starea de externare: ameliorat. A venit pe picioare la spital, a ajuns în situația de nu se mai putea ridica, după ce mai bine de o lună nu a mișcat-o nimeni, nu a trecut pe la ea niciun kinetoterapeut, a intrat în comă, s-a trezit din comă și a fost trimisă acasă pe o targă. Asta însemnă „ameliorat”.

La paliație fără costuri este o listă lungă de așteptare.

La paliație cu bani, poate doar dacă vinzi ce mai ai. Dar ce să mai ai după ce luni de zile ai dat tot pentru o minune?

Între clipele de lucidate, pacienta silabisește: nu mai suport!

Biserica, cea care nu ne dă voie să murim de bunăvoie, nu a reușit să crească în 30 de ani la înălțimea misiunii fundamentale: de a alina, de a îngriji nevoiașii, neputincioșii. BOR nu a reușit să se ridice decât la înălțimea Catedralei Mântuirii, cu heliport și nu mai știu ce.

Și, nu, nu sunt necredicioasă și nici nu sunt vreun detractor al BOR. Merg la biserică, mă spovedesc, mă rog. Pentru că, uneori, pe Dumnezeu îl găsesc mai degrabă în biserică. Cunosc faptele bune ale unor Părinți din țară care au construit așezăminte pentru orfani, bolnavi. Dar nu e suficient. Suntem prea mulți orfani, prea mulți bolnavi în țara asta.

Este nevoie ca măcar Biserica să folosească resursele, deloc puține, pentru a face ce nu face statul. Doar că și Biserica este tot un fel de Stat, care nu-și iubește supușii. BOR nu a înțeles că Mântuirea neamului nu se va face construind catedrale, ci oferind lumină. Nu doar o dată pe an, de Paște, ci oferind lumina Dumnezeiască de câte ori și unde este nevoie de ea: celor bolnavi, celor năpăstuiți, celor uitați de stat și de semenii lor.

Acesta este doar un text. Un text ivit din durere, din furie, din neputință. Și din teamă, o teamă care mă paralizează: din teama ca nu cumva, într-o zi, să ajung într-o asemenea situație de neputință fizică, în care să nu mai pot fi în stare nici măcar să pot lua decizia de a muri cu demnitate.

Ele

Sunt la Sala Radio, stau cu ochii închiși. Așa pot să mă conectez, nu, nu e cuvântul potrivit, să mă contopesc cu pianul, îmblânzit cu atâta știință și pasiune de o pianistă sud-coreeană. În stânga mea e Rodica. Și mă gândesc: oare în absența ei aș mai fi fost aici, aș fi gustat cu atâta bucurie muzica simfonică, mi s-ar fi deschis atât de multe ferestre ale unei minți neexpuse din copilărie, din familie, la cultură? 

Înclin să cred că nu. În absența ei, în absența lor, a femeilor din viața mea, nu aș fi fost cum sunt azi. 

Audrey Hepburn

Textul acesta nu este unul feminist, chiar dacă vorbește doar despre femei. Probabil, cei mai mulți dintre noi construiesc cele mai durabile relații de prietenie cu persoane de același sex. Știu sigur că la femei se întâmplă asta. Face parte din procesul nostru de creștere, de deschidere spre lumea în care trăim. La un moment dat, ne desprindem ușor de familii și viața sau altcineva ne propune niște întâlniri cu niște oameni. Unii vor fi total nepotriviți pentru noi, cu alții nu vom putea construi decât relații pasagere, străvezii. Apoi, dacă vom fi suficient de norocoși, vom întâlni și oameni care ne vor ajuta să creștem în direcția în care avem nevoie și pentru care suntem înzestrați.

Sunt acele relații de viață, care, deși întrerupte de timp, spațiu, circumstanțe, ne vor schimba. Dar asta aflăm după un timp (deloc scurt), când constatăm că-i putem înțelege pe ceilalți mai mult decât înainte, că putem dărui fără să mai așteptăm ceva înapoi, că nu ne mai roade invidia că X este mai frumoasă, mai deșteaptă, ci putem să o admirăm cu sinceritate și să-i spunem asta. Mai mult, simțim bucurie că a apărut în drumul nostru. Și învățăm că la rândul nostru trebuie să creștem în femeile din jurul nostru încrederea și bucuria pentru ceea ce sunt. 

Cred că femeile se cresc unele pe altele și nu doar în calitate de mame. Se cresc, conștient sau nu, prin ceea ce transmit, prin generozitate, delicatețe, forță, curaj, rezistență nebănuită, spirit de sacrificiu, inclusiv prin hipersensibilitate.

Adine, Mihaele (multe Mihaele), Ance, Elene, Rodici, Irine, Oane, Mariane, Viorici, Elisabete....

Întâlnirea cu ele a făcut ca, în bucata de lut care sunt, o daltă nevăzută să modeleze șanțuri de bine și de frumos.

Pentru Ele. Cele care sunt și care vor mai fi.

De ce nu mai scrii?

- De ce nu mai scrii? Nu mai scrii povești, nu mai scrii nimic.

- Nu mai scriu. Nu am mai putut. În mintea mea nu s-au mai țesut povești, nici texte frumoase, nici despre încredere, nici despre speranță.

De ce nu mai scriu... 

Nu mai scriu pentru că nu am putut scrie altceva decât despre pierderea mamei. Am încetat acum o jumătate de an să scriu despre asta, gândindu-mă la ce crede lumea despre mine. Am trăit acum 25-30 de ani cu privirile chiorâșe, vorbele pe la colțuri. Nu am uitat. Doar a trecut timpul.

- Nu e ok ce scrii! Lumea se întreabă. De ce scrii numai despre asta? Nu cumva ai luat-o razna?

M-am cercetat atent, m-am analizat cu toate instrumentele, cunoștințele acumulate în destul de mulți ani. Am întrebat și specialiști.

Nu, nu am luat-o razna. Așa este doliul meu, așa știu/pot eu să-mi plâng pierderea. 

Dar nu am mai scris. Gândurile despre ceea ce ar putea crede ceilalți m-au redus la o tăcere asurzitoare și nu au făcut decât să-mi înăbușe suferința. Dar dacă știu ceva despre emoții, gânduri, trăiri reprimate este că orice e înăbușit, reprimat, acumulează presiune și la un moment dat explodează. Nu poate fi altfel.

Nu am mai scris. Am acumulat în minte, am sedimentat durerea, plânsul, care la mine se transformă, se eliberează sub forma cuvintelor scrise, rostite și am mers mai departe mimând normalitatea. Nu am mai deranjat pe nimeni, nici repovestind a mia oară aceleași lucruri despre mama, nici scriind undeva.

M-am gândit: de ce nu-mi ajunge să scriu toate lucrurile astea într-un caiet pe care să-l țin într-un sertar? De ce simt nevoia ca cineva să citească rândurile astea atât de personale? Nu e o formă de exhibiționism sufletesc?

M-am cercetat din nou.

Nu, nu este exhibiționism. Nu este nevoie de atenție. Este pur și simplu nevoia de a spune, a spune până nu mai pot, până se consumă din cantitatea aia de durere care dă pe dinafară. Simt că doar așa rana asta sângerândă va căpăta cojiță și, poate într-o zi, se va cicatriza. Voi putea trece cu degetele peste carnea strânsă nefiresc și nu va mai durea așa de tare.

Și mai vreau să spun dintr-un motiv.

În perioada imediat următoare după plecarea mamei am căutat cu disperare ceva rațional care să mă mângâie, care să-mi explice. Am cumpărat cărți despre etapele doliului, am citit mărturii. Am mers la biserică. Am primit ajutor, dar îmi lipsea mai mult. Îmi lipsea înțelegerea din partea cuiva care trecea prin pierdere. 

M-am agățat în schimb de povestea unei doamne care-și pierduse mama în aceeași perioadă, în împrejurări similare. Am găsit un text scris de ea. Nu mi-a ajuns. Am căutat-o și o perioadă, străine fiind, ne-am împărtășit din durere, din gânduri. Asta m-a ajutat. Să citesc, să comunic cu cineva ca mine, care se lupta cu o dramă similară.

Așa că de asta scriu. 

Și dacă în lumea asta există un singur om care găsește alinare, se simte mai puțin singur, derutat, zdrobit în fața acestei realități înfiorătoare care este moartea, atunci poate scrisul meu are o însemnătate.

Asta o să fac. O să scriu despre doliul meu, așa cum mi-l amintesc, așa cum încă îl trăiesc. E singura modalitate ca la un moment dat să mai pot scrie și altceva.

Te iubesc, mami!

 Ți-am spus, dar nu ți-am mai scris. Îți scriu acum.

Nu te mai găsesc

* 

Nu, nu i-am sustras titlul cărții Laurei Ionescu, Nu te găsesc pe nicăieri. E adevărat, în primele zile, săptămâni, disperată, înfricoșată de cum voi găsi modul să merg mai departe, am căutat, am întrebat cunoștințe, despre cărți care ar putea să mă ajute. Am primit și recomandarea cărții Laurei Ionescu, dar nu am găsit-o atunci și nici forțe prea multe nu aveam să caut... 

Poate într-o zi... 

Așadar, titlul textului vine din căutarea mea asiduă, furioasă, dureroasă de a o găsi pe mama, de a o regăsi într-o formă acceptabilă pentru mine.

*

Îmi înfund adânc nasul în hainele ei. Îi caut mirosul, așa cum un bebeluș își recunoaște mama după mirosul, căldura pielii.

În relația cu părinții, unii rămânem întotdeauna copii.

Lunile astea de doliu profund, simțit în carne, adânc, m-a făcut să am momente de rătăcire, deznădejde, observare, dar, mai ales, căutare. Cred că asta este constanta doliului meu de până acum: căutarea!

Șocul pierderii, negarea, incapacitatea de a accepta realitatea, dificultatea de a coexista cu ea. Toate astea în paralel cu efortul de a reveni la o formă de normalitate sau, mai corect spus, de funcționare socială.

După lunile astea în care am alergat ca o nebună, nu, corect ar fi ca un om înnebunit de durere, cam peste tot unde am crezut că pot găsi răspunsuri, am obosit. Răspunsuri am primit, dar ele nu s-au potrivit pe golul din inima mea.

Și am înțeles într-un final că răspunsul nu-l voi găsi decât în inima mea. 

Dacă îl voi găsi.

Pierderea cuiva extrem de imporant pentru noi, a mamei - legătură primordială cu lumea asta - zdruncină, ne zdruncină din temelii. Uneori nu mai rămâne piatră peste piatră. Între înainte și după se ivește un spațiu de netrecut. În aparență, totul exterior rămâne la fel, mai puțin omul care dispare. De la o zi la alta te trezești ca în scenografia unei piese de teatru. Decorul rămâne același, până la cele mai mici detalii: ochelarii rămași pe o poliță, un inel scos la repezeală înainte de a se spăla pe mâini, lăsat pe etajera de la baie, șorțul de bucătărie în cui, așteptând ca stăpîna să-l ia grăbită, să-și suflece mâinile și să se apuce de gospodărit.

Totul stă cuminte la locul lui. Doar cea care le însuflețea este în altă parte, pentru totdeauna.

Constanta mea, acum când crizele de deznădejde s-au mai rărit, rămâne căutarea. O caut pe mama pretutindeni, în toate felurile. 

Sunt felurile mele. 

Bizare sau nu. 

O caut în haine, în restul de deodorant rămas, o caut în dosarul medical gros de o jumătate de palmă.

O caut. Nu mă pot abține. O caut și la cimitir, unde monumentul ăla funerar obișnuia să nu-mi provoace niciun sentiment.

O caut!

Stau pe capac, la picioarele ei și văd cum mîna mă trage după ea, instinctiv, de-a lungul capacului și se oprește în locul unde indiferent de adâncime crede că ar fi inima ei. Răceala capacului îmi îngheață mâna, dar mâna se încăpățânează să se facă una cu ceea ce ar trebui să fie dedesubt.

O caut!

Știu, rațional, că ea nu mai poate fi decât în mine, dar, deocamdată, nu-mi ajunge. Tânjesc atât de mult după mirosul ei, vocea ei, căldura corpului ei, prezența ei, încât nu mă pot opri din căutat.

Deocamdată.

După ce m-am dezmeticit din avalanșa de lucruri care mi-au înghițit-o pe mama, după ce starea aia de anestezie în care nu mai simți nimic altceva decât durere, disperare, nu mai simți sete, foame, nevoie de somn, după...am început să văd că nu doar realitatea din exteriorul meu se schimbase, ci eu nu mai eram aceeași. 

Prăpastia care desparte lumea de  dinainte și lumea de după mama a înghițit-o și pe Ana (sau măcar o parte din ea). 

Ana de acum e o ca o plantă uscată, dar o plantă cu bulbii ancorați adânc în pământ. Mi-ar plăcea să cred că sunt asemena bucăților din bulbii unei cale pe care acum câțiva ani i-am plantat în grădină, pentru ca în plină vară să mă uimească prin semeția cu care stăteau albe, ferme, de o eleganță subtilă, într-o grădină prea modestă pentru semeția lor.

*

Azi, după multă vreme, am reușit să vorbesc cu mama într-o biserică. Am intrat să vizitez biserica Saint Sulpice din Paris, o biserică catolică enormă, genul de biserică prea mare ca să găsești liniște. Și totuși, la intrare, un spațiu a devenit memorial pentru cei care au murit de Covid. Panouri cu fotografii, mesaje de la cei dragi, o agendă în care să scrii despre cei dragi. Privind chipurile celor plecați, mesajele celor rămași, m-am simțit mai puțin singură. Așa am putut să aprind o lumânare, să stau lângă ea și să-i vorbesc ca și cum flacăra era mama, așa am putut să-i scriu. Așa am putut să o plâng, înconjurată de cei care au sfârșit la fel ca ea, dar și la fel de iubiți ca ea. Așa am găsit un bob de muștar de liniște.

Ochișor, pisoiul-om

Este ceva vreme de când Ochișor își caută om. Părea că l-a și găsit la un moment dat, dar nu a fost așa. Știu, ar vrea să stea cu mine. Și eu aș vrea să-l păstrez, dar nu am cum. Cu cât trece timpul îmi dau seama cât de greu îmi va fi fără el, dar în același timp știu că trebuie să mă întorc acasă, iar acasă Ochișor nu va găsi un mediu prietenos. Alternativa ar fi să rămână aici, la mama, într-o casă goală, singur, având companie o jumătate de oră sau o oră, când aș putea veni să-i dau de mâncare. Asta ar fi o închisoare pentru el. Ochișor, pisoiul-om, respiră iubire, are nevoie de prezență, de atenție de iubire. Și oferă iubire, este tot iubire.

Cât aș fi vrut să-l păstrez. Înainte să plece mama plănuisem să o conving să-l primească. A apucat să-l vadă într-o noapte. A cucerit-o din prima. Ploua torențial. Era 11 noaptea și mi-am dat seama la telefon că mama nu e bine. Am aruncat la repezeală ceva pe mine, am sărit în adidași, nu am mai legat șireturile, am luat din zbor o umbrelă și am fugit pe scări...

La ușa scării era Ochișor, pisoiul orb de un ochi, pripășit de astă vară pe lângă bloc, pentru că găsise mâncare. Știam că o să se țină după mine o parte din drum, iar când va fi atins linia perceptibilă doar pisicilor se va opri.

Dar de data aia, în noaptea aia, nu s-a oprit. Frigul, ploaia sau altceva l-au făcut să mă urmeze până la blocul mamei, mult peste limita teritoriului lui.

L-am luat în brațe și am ajuns amândoi murați.

A stat cuminte ore bune în sufragerie, cât eu umblam disperată, vorbind la telefon, alergând după frecții, încercând să scad febra mamei ajunsă la aproape 40.

Ochișor a stat cuminte, iar când se crăpa de ziua am mers amândoi acasă. El, uscat și mulțumit: primise și mâncare, și iubire, eu, tremurând din toate încheieturile sufletului și trupului.

Au urmat săptămâni de teamă, de disperare, de speranță, apoi de disperare totală. Mama a plecat. S-a alăturat celor peste 20000 din valul Delta.

Planurile mele de a tăia grilajul de la balcon, de a-i face lui Ochișor scară, de a-l primi mama și a-l apăra de pisica ei, o adevărată Alfa, de a găsi un loc unde să-i fie cald, să primească mâncare, să fie iubit, s-a năruit.

„Casa” mamei s-a mutat în alt loc...

Dacă aș fi putut să-l iau cu mine, l-aș fi luat. Am încercat să-i găsesc un OM, dar nu am reușit. Probabil, oamenii au văzut în Ochișor ceea ce vedem (cu tot dinadinsul) noi deseori la oamenii din jur: imperfecțiunea.

Ce nu este Ochișor? 

Ochișor nu este de nu știu ce rasă, nu e pui, nu e perfect vizual.

Ce este? 

Aici e mult de spus. Cam ca la oameni, după ce încetăm să le mai privim așa insistent exteriorul... Ochisor este un pisoi-om. E un pisoi de probabil 2 ani, tânăr, plin de energie, dar care nu deșiră perdele și nu miorlăie isteric la trei dimineața. E mâncăcios, dar nu mofturos. Dacă-i dai o jucărie se joacă până pică lat de oboseală. Între reprizele de joacă vine să-l mai mângâi și să-l feliciți pentru măiestria cu care ascunde șoriceii și apoi îi găsește. Apoi, cade lat în apropierea Omului, asigurându-se că rămâne în contact cu el, atingându-l cu lăbuța sau un vârf de urechiușă. Și asta îl face teribil de fericit.

Ochișor este sperios. În fața agresivității celorlalte pisici, fugea. Nu este un bătăuș, nici nu se simte în stare să-și apere ce e al lui. Așa este Ochișor. De asta poate fi companionul perfect pentru un OM care și l-ar dori cu adevărat.

Poate a fost al cuiva la un moment dat. Spun asta, pentru că este sterilizat. În ultimele săptămâni, m-am ocupat de sănătatea lui, pentru că am vrut ca dacă se va găsi cineva să-l vrea, să nu mai fie supus la cheltuieli suplimentare. Ochișor se numește așa pentru că nu mai are decât un ochi. Deși medicul veterinar a încercat să-i salveze ochiul afectat de un ulcer cornear, dezvoltat probabil în urma unei înțepături, ochi cu care nu mai vedea, nu am reușit. Soluția cea mai sănătoasă pentru Ochișor a fost enucleerea globului ocular (adică, i-a fost înlăturat globul ocular și i-a fost cusută pleoapa).

S-a vindecat bine și Ochișor este în continuare la fel de jucăuș. Încă trebuie să țină cîteva zile gulerul pentru protecție, dar asta nu-l împiedică să facă instrucție cu șoriceii. Nu știu dacă v-am spus că este foarte foarte curat.

Ochișor, pisoiul-om, are nevoie de un OM întreg la suflet, care să-l ia și să-l iubească pentru ceea ce este, nu din milă.

Trebuie să fie un OM responsabil, care să știe că este vorba despre un suflet, o viață, și apoi despre un animal.

Trebuie să fie un om care poate iubi. Ochișor nu poate fi al oricui. Îmi dau seama de asta. Este nevoie de un OM special pentru un pisoi așa de special.

Dacă poți fi Omul lui Ochișor, dă-ne de veste!

Împreună

 Mami, nu pot să vorbesc cu tine decât în scris, dar mă gândesc tot timpul la tine. Fiecare „ceva” îmi aduce aminte de tine. Stau tot la tine în sufragerie și mi se pare că ultimele luni nu ni s-au întâmplat nouă. Nu nouă. Este doar o mare neînțelegere...

Am obosit să mai spun oamenilor despre tine. Nu mai vreau să spun nimănui nimic. Cred că și cei din jur au obosit să audă aceleași lucruri, iar și iar. Nimic nou, nimic vesel, nimic bun.

Probabil există oameni mai înțelepți, oameni mai puțin atașați, oameni care acceptă mai ușor mersul vieții. Poate lor le este mai ușor. Sau poate este doar o aparență: nimănui nu-i e ușor. Am constatat că printre puținii oameni care pot înțelege sunt cei care au trăit pierderea ca o veritabilă traumă ce este.

Doar că de data asta, mami, am să fac altfel decât făceam de obicei. De data asta o să fac ce și cum vreau eu și abia apoi o să iau în calcul așteptările celorlalți de la mine.

Și dacă am să simt să plâng, o voi face oriunde, oricând. Și dacă o să simt că nu vreau să vorbesc cu nimeni, n-am să vorbesc cu nimeni.

Of, mami, ce o să mă fac eu fără vorba ta, fără vocea ta, pe care căutam să o aud imediat ce deschideam ochii?

”- Alo, Miți, te-ai trezit?

- Da, Miți, beau cafeaua cu Țiți (pisica mamei). Taică-tău încă doarme. Are o oboseală în el, parcă a strâns toți anii de șantier.”

Mami, n-am reușit să mă liniștesc, să mă împac cu mine și cu pierderea ta. Nu știu de ce așteaptă oamenii de la mine să fiu bine, să merg mai departe... Nu știu de ce tot îmi spun asta.

Merg mai departe, mami, nu am cum altfel, zilele mă târăsc după ele, dar nu am găsit încă modalitatea prin care să te iau cu mine și altfel decât în inimă, în suflet.

Mai am nevoie de ceva, să știu că legătura dintre noi nu s-a rupt defintiv.

Mami, ești cu Gabi acum? Fetița ta cea mare, primul tău copil? 

Mâine, Mihaela Gabriela ta, numită după arhanghelii de ziua cărora ai plecat, ar fi împlinit 48 de ani. De 16 ani încoace, mâine, de 6 ianuarie, mergeai cu tata la ea. Mâine, voi veni eu cu tata, la voi două.

Mami, ești cu Gabi acum? Ne vedeți pe mine și pe tata?

Mami, dacă o putere nemaivăzută ar putea să-ți ducă un mesaj de la mine, să știi că ar fi același pe care ți l-am spus în continuu când erai cu o sursă de oxigen, cu două surse, pe CPAP, intubată sau plecată:

TE IUBESC, MAMI! 

EȘTI SUFLETUL MEU!

Ajun de An Nou

E ajun de an nou, mami. Stau la tine, în sufragerie. N-am putut să plec de când te-ai dus la spital, de când te-am adus înapoi, dar nu acasă la tine mami, de când te-am lăsat lângă Gabi, pentru todeauna.

Mami, balconașul tău cu flori e plin de lumină. Am avut grijă să nu se stingă, să vezi drumul dacă mai poți să vii.

Știu, mami, e vremea să mă întorc la mine acasă, e vremea să fiu bine, așa cum ai vrut tu, mami. E vremea să trăiesc, să reîncep să trăiesc.

E lumină multă, mami. Mă vezi? Mă auzi? Mă simți în vreun fel?

Azi era ziua în care îmi spuneai:

Miți, pentru Anul Nou, să faci un tort ușor cu fructe. Diplomat. De câțiva ani devenise tradiție diplomatul de anul nou.

Tu, mami, făceai cozonacii, mezelurile, sarmalele, salata boeuf, friptura. Cohorte de mâncare: să se simtă și la noi miros de sărbătoare. 

Tu făceai tot, mami, și te întristai când îți spuneam că faci prea multă mâncare și multă se risipește.

Era bucuria ta, mami, să faci și să împarți. Iar eu nu înțelegeam întotdeauna.

Mami, ții minte diplomatul de anul trecut? Eu nu mi-l aduc aminte. Știu doar că pe al tău îl făceam mai mare, cu multe fructe și încercam să-l decorez cât mai frumos, să fie cel mai frumos.

Iubeai diplomatul meu, mami.

Iubeai să auzi cheia în ușă și să spui ”a venit Miți”. În ultima vreme spuneai râzând: „ai venit la copii?” „ce ne-ai adus?

Mami, câte lucruri mai aveam de trăit împreună.

Mami, sunt 1 lună, 24 de zile și câteva ore de când inima ta nu mai bate. Iar eu încă mai aștept să mă trezesc dintr-un somn îndelungat și să aflu că nu e adevărat. Doar a fost cel mai lung coșmar din viața mea.

Mami, în seara asta nu am mai făcut diplomat, am făcut o prăjitură cu fructe. Să fie. Sigur ți-ar fi plăcut. Bucătăria a devenit locul meu de refugiu. Nu am semnal la telefon, pot să închid ușa pe motiv de abur, pot să-ți mângâi șorțurile de bucătărie lăsate exact unde le-ai lăsat tu.

Mami, se încheie anul, un an atât de greu peuntru tine, un an în care am greșit mult, mami, și poate dacă nu greșeam, poate acum erai cu noi. Doar că așa și atât am știut, mami. Ce n-aș da să fi știut mai mult atunci.

Mami, mâine o să-i dau Ancăi, câteva din hăinuțele tale de spital. O vecină în vârstă are nevoie de ajutor. E tot la Sf. Ioan, mami, tot la etajul cinci, poate tot în salonul tău. Am pus deoparte niște lucrușoare, le-am netezit, le-am dat un pic cu parfum, să miroasă frumos.

Ce n-aș da mami să pot să mai fac pachet pentru tine. Ce n-aș da să pot să-ți mai aud vocea chiar înăbușită de mască: „Anișorica, să-mi aduci compot d-ăla bun”. Să mă reped să curăț fructele, să fiarbă la foc mic, să-l răcesc rapid, să sar în haine și să vin fugind la poarta spitalului.

A fost un an greu, mami. Și, totuși, nu aș vrea să se termine. Este ultimul an pe care l-am avut împreună.

Și încet încet tot ceea ce ne leagă în planul material se îndepărtează, îmi transmite că trebuie să-ți dau drumul, să te las să pleci.

Dar nu pot, mami.

Încă nu pot.

Te iubesc, mami! Fetița ta de pe pământ te iubește mult și are nevoie mai mult decât oricând să o ajuți să meargă mai departe.

Te iubesc. Ești sufletul meu.

O lună, 22 de zile și câteva ore

Mami, au trecut o lună, 22 de zile și câteva ore de când inima ta s-a oprit și nu a mai pornit. De atunci, inima mea se chinuie să bată și pentru a ta, căci i se pare de neimaginat să dea drumul inimii tale.

De când ai plecat, mami, totul s-a schimbat. Culorile nu mai sunt culori. Totul este gri spre negru. Hainele nu mai au culori, nici forme, sunt doar obiecte care să acopere, să încălzească. Uneori, mă gândesc ce crede lumea care știe că ai plecat, iar fata ta nu poartă doliu. Resimt vinovăție, pentru că tu ai fi respectat cu strictețe anul doliului. Dar eu nu sunt așa. Sufletul meu, inima mea, gândurile mele sunt deja negre. Și nu simt să port haine cernite pentru a genera o falsă simpatie uneori.

O lună, 22 de zile și câteva ore de când caut vinovați.

De ce căutăm vinovați? Pentru că atunci când pierderea este definitivă, iremediabilă, irecuperabilă, mintea noastră nu poate admite că se poată să nu existe vinovați.

Nu o conjunctură nefavorbilă, nu un cumul de factori, ci oameni, căutăm oameni care au greșit...

De când ai plecat am luat cadru cu cadru filmul vieții noastre din iunie când s-a confirmat diagnosticul de neoplasm. 

Investigații, operație, spitalizare, postspitalizare cu schimbarea pansamentului de pe rana aceea oribilă, mutilantă, care-mi îngheța sufletul (ce a fost, mami, în sufletul tău?), chimio, covid, moarte. 

Nepăsare, incompetență, lăcomie, aroganță, respingere, lipsă de empatie, inuman, foame de bani, bani, mulți bani, cât mai mulți bani...

Ce puteam face diferit, pentru ca tu să fii în continuare aici?

Știu ce mi-ai spune: „Dumnezeu este deasupra tuturor, și a ta, și a noastră. Cum și cât o vrea Dumnezeu”. Așa spuneai...

Și eu am crezut asta, dar doar pe jumătate. În mintea mea, eu, da, egoistul, trufașul „eu” trebuia să te salveze.

Știu, mami, știu că nu sunt Dumnezeu să pot face asta, dar nu mă doare mai puțin și nu m-a făcut să caut mai puțin vinovați.

Iar eu sunt prima, mami. Mai sunt și alții, dar eu cred că ar fi trebuit să știu, să aflu ce nu știam, mai repede, astfel încât să conteze. Și tu ai o parte de vină pentru că nu m-ai învățat să mă gândesc mai întâi la mine și apoi la restul.

Îmi aduc aminte cât de mult voiai să începi chimioterapia, să o termini și să te faci bine.

”Anișorica, mergem la Cocor să-mi iau proteză și perucă.

Mergem, Miți, sigur că mergem. Am vorbit cu doamna. Mergem să-ți iei ce trebuie”.

Ai notat pe calendar ședințele de chimio. Știai când se vor termina. Totul s-a risipit ca un fum, în mai puțin de o lună.

Pe 11 octombrie ai făcut analizele la Oncofort pentru a începe chimioterapia. Seara ți-am făcut test rapid, să fiu sigură că totul este în regulă: negativ.

Marți, nu am mai făcut. Dacă făceam, poate ieșea pozitiv și amânam chimio. 

Clinica oricum nu făcea niciun test dacă erai vaccinat. Rațiuni de costuri, poate. Cred că în conjunctura pandemică ar fi trebuit să fie obligați să facă teste rapide înainte de ședința de chimio, chiar dacă ne puneau pe noi să le plătim... Unde mergea mia, mergea și suta...

Iarta-mă, mami!

Două zile mai târziu s-a dezlănțuit iadul. Febră 39-40, rău, rău. Simptomele de covid se confundă cu cele post chimioterapie. Mai puțin tusea. Fac două teste rapide: pozitive.

Scriu medicului de familie, fac anameza: diabetic, neoplasm operat, iradiat recent. Primesc rețeta de paracetamol, molekine imuno, erdomed. Sugerez timid antibiotic, așa cum am avut eu în schema de covid. Nu primesc. În schimb, mi se spune să insist la DSP, ambulanță pentru testare....

Mi-e teamă.

Ce să fac?

Să ignor prescripția medicului de familie?

Sa administrez antibioticul de care am facut rost pe alte căi?

Să sun la salvare? Mi-e rușine, jenă: mama are saturația bună. Sigur sunt oameni în situații mai grave.

Mama nu vrea să accepte că are covid. E doar răcită. Febra crește si scade după antitermice și frecții. Saturația 95-96. Tusea, în schimb, e violentă.

Nu am știut. Am știut prea puțin, ca să iau o decizie la timp, chiar împotriva voinței tale. Tu, mami, intoxicată de televiziuni și vorbe auzite la colț de stradă.

Iartă-mă, mami, iartă-mă că în noaptea în care te-am păzit, nu am știut că ceea ce credeam delir era de fapt șuierul plămânilor afectați. Nu am știut, mami!

A urmat spitalul și liniștea înnebunitoare. Vești obținute pe surse, la a câta mână?, pentru că la spital nu răspunde nimeni, niciodată. Da, mamă, ar fi trebuit să vin zi de zi la spital, să fac scandal, să-mi spună despre tine. Dar nu am fost în stare să fac asta, mami.

Dacă aș fi făcut, aș fi aflat că aveai nevoie de CPAP de la început, dar că nu aveau disponibil. Dacă aș fi știut, mami, m-aș fi dat peste cap să fac rost de un dispozitiv, să-l donez spitalului. Dar n-am știut, mami.

Mami, de o săptămână citesc zi de zi documentele medicale de la spital. Îmi dau seama că pot descifra orice scris, oricât de urât, am refăcut trasaeul tău, mami, dar n-am găsit vinovați.

Oameni au greșit. Cu siguranță! 

Când ai un pacient atât de vulnerabil, singura recomandare ar fi trebuit să fie: mergeți la spital! acum!

Dar dincolo de toți acești oameni, de toate conjuncturile astea nefaste, eu simt, mami, că ar fi trebuit să știu mai mult, să fac mai mult, să mă comport într-un mod în care nu sunt, pentru a avea liniștea că am făcut tot ce aș fi putut face pentru tine.

O lună, 22 de zile și câteva ore, mami. 

Partea ta de inimă din inima mea doare, mami!

Unde ești?

Mami, sunt la tine în bucătărie. Stau și scriu pe scăunelul de lângă ușă, acolo unde stăteam când făceai mâncare.

- „Nu sta pe ăla, că te murdărești! Poate a căzut ceva de la mâncare.

- Lăsă, nu sunt îmbrăcată cu nu știu ce haine.”

Miroase a coajă de portocală. Pe masă sunt ingredientele pentru cozonac. Nu e cozonac din ăla de care numai tu știi să faci.  Tu nu mai ești. În fața mea e un scaun gol, un spațiu gol, pe care Tu îl umpleai cu tine. Tot ce erai tu: optimismul tău, personalitatea ta, forța ta. Mama mea radia(ză) când face mâncare. Pentru cozonac se pregătește din timp. Mama face, făcea, mâncare cu bucurie. Poate și din cauza asta mâncarea ei era bună, avea gust. Mama avea o baghetă magică în loc de mâini.

-„Cucoana Miți, anul ăsta tu faci cozonac. Eu nu mai pot să frământ ca înainte. Poate un pic cu mâna stângă. Eu stau pe scaun și tu frămânți. Trebuie să înveți să faci și tu”.

Da, Miți! Da, mami, fac eu cozonac anul ăsta. Nu știu să fac, dar am să fac. E atâta amărăciune în sufletul meu, încât dacă va fi dulce și bun, va fi doar pentru că tu îmi ții mâinile în mâinile tale, doar că eu nu le văd și nici nu le pot simți. E un cozonac plâns din belșug, un cozonac cu gust de lacrimi, un cozonac care strigă, care imploră să primească un semn. Că ești, că mai ești.

Unde ești, mami?

Nu mai pot să întreb „de ce”. Nu-mi răspunde nimeni.

Acum, „de ce” a devenit „unde ești”.

*

Simt că am risipit atâta timp. 

Atâta timp risipit cu frici, cu teamă, cu ce or să creadă ceilalți, timp risipit pentru a-i mulțumi pe ceilalți, timp folosit pentru a umple găurile negre din sufletele altora. 

Mult, foarte mult timp. Timp din care, acum, aș fi vrut să fi dat mai mult alor mei. Doar că noi credem că ai noștri sunt nemuritori și este timp...

*

Mami, am scos cozonacii. Sunt crescuți, rumeni, dar nu sunt ca ai tăi.

„Ia, uite, aici Miți: sunt buni de pus pe feisbukul ăla al tău.

Ia, pe care ți-i alegi? Ăștia cu nucă deasupra sunt ai tăi, cu inimă de nucă”.

Mami, ăsta este primul Crăciun fără tine, așa cum acum 44 de ani a fost primul Crăciun cu tine. Ți-am făcut un brăduț mic și sub el sunt pozele cu tine, cu noi, cu Gabi. Numai așa mai putem fi împreună.

Mami, nu știu unde să te caut. Știu unde îți e trupul, dar nu te simt acolo. Mi-e teamă, mami. Parcă e beznă și Dumnezeu e tot mai departe. Și dacă totuși ești cu El mami, spune-i despre mine. Spune-i despre fata ta, spune-i că te iubesc atât de mult încât nu mai pot să-L văd de durere.

Te iubesc, mami. Știu că și tu m-ai iubit mult.

Golul

E în pieptul meu. Exista dinainte. A început să crească pe măsură ce șansele ei au scăzut.

Golul crește, și crește. A stagnat pentru foarte puțin timp. De fapt a încremenit atunci când a sunat telefonul să-mi spună că mama nu mai e. Atunci golul a încremenit. Știa că dacă se încăpățânează să continue să crească, inima mea nu ar mai fi putut să o ia pe mama acasă, să-i mângâie chipul cu degetele acoperite cu mănuși, să țină strâns la piept sicriul ei, până în clipa în care s-a așezat lângă Gabi.

De abia după aceea golul a revenit la viață, înaintând centimetru cu centimetru. Acum e confortabil de mare. Nu-l pot vedea cu ochiul liber, dar îl simt. E o gaură adâncă, întuneric beznă și din când în când, în întunericul ăla zvâcnește ceva: inima mea.

Zvâcnește, este încovoiată de durere, crăpături adânci se zăresc în ea.

Din vreme în vreme, creierul îi vorbește.

Îi spune despre inima Ionelei care n-o mai are pe Sorina, despre inimile copiilor care-și pierd prematur părinții, despre zecile de mii de inimi care plâng ca a mea.

Inima mea știe că tot ce spune creierul e adevărat, dar inima simte, asta e treaba ei și nu se poate gândi decât la inima care i-a dat viață și care acum nu mai bate.

Închid ochii și inima mă duce într-un salon rece, întunecat, cu trei oameni întinși pe paturi, conectați la aparate.

E vineri, la prânz.

3 NOIEMBRIE 2021

Inima mea pereche e la geam.

Închid ochii și văd două siluete în combinezon alb, în genunchi. O doamnă asistentă, al cărei chip nu-l disting de atâtea măști, mă ține de mână strâns în timp ce preotul citește. Și-a pierdut soțul în urmă cu șapte luni, tot de covid. Plângem amândouă și ne strângem mâinile acoperite de mănuși. Două străine unite de aceeași durere.

Închid ochii și văd cum iau mâna mamei. E sloi. Mă chinuiesc să-i leg la încheietură un șnur cu cruciulița mea. Nu pot. Mă ajută doamna în alb.

Închid ochii. Stau pe jos lângă patul ei, lângă mâna care-i trece printre zăbrelele patului. Îi țin mâna rece în mâna mea. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Îmi ridic viziera, îmi trag măștile și în sfârșit o simt. O simt pe mama. Buzele mele calde pe mâna ei gheață. Lacrimile mele fierbinți îi curăță mâna, dar nu-i pot curăța durerea.

Închid ochii. Sunt de cealaltă parte a patului. Chipul ei e liniștit, nu mai e așa de chinuit ca zilele trecute. Îi spun cât pot de tare, prin sunet de aparate, prin măști: te iubesc! ești sufletul meu!

Închid ochii. Îi deschid.

Mama nu mai e. Golul se mărește. Orice adiere de vânt îmi biciuiește inima.

Golul crește, crește. Nu știu dacă vrea să mă înghită cu totul.

Te iubesc, mami! Ești sufletul meu!

20 000. Furia

20 000 de oameni.

20 000 de vieți.

20 000 de suflete.

Alte zeci de mii de suflete zdrobite. Probabil pentru multe din sufletele astea suferința este cea pe care o port eu acum. Sufletul meu este o imensă rană sângerândă, care nu întrevede ziua când măcar o pojghiță ar putea să crească și să nu mai doară atât de tare la orice pală de vânt.

Pentru o parte din sufletele aste pierdute în valul al IV-lea, alte suflete au reușit să accepte inacceptabilul. Întrucâtva.

Iar pe alte câteva suflete s-ar putea să nu le plângă nimeni. Din nefericire.

20 000 este cifra plecaților în valul al IV-lea de Covid.

Acum câteva zile, în nesfârșita mea căutare de explicații, răspunsuri, i-am scris doctorului Octavian Jurma. Nu mă așteptam să-mi răspundă. De regulă, oamenii curtați foarte mult de televiziuni nu mai au timp să răspundă necunoscuților. Spre marea mea mirare, la câteva zile am găsit răspunsul dumnealui. Și cifra, care în realitate este mai mare.

Oficial, 20 000 de vieți au fost pierdute, risipite.

Una a fost a mamei mele.

Pe mama nu a ucis-o virusul, decât indirect. La un an de când există vaccin, de când s-au dezvoltat antivirale care funcționează, nu mai e acceptabil să spui că virusul a ucis.

Virusul a ucis doar pentru că niște oameni puși să ne conducă nu s-au pregătit, nu au cumpărat medicamente, nu au avut o altă strategie decât dezmăț de relaxare și au dat din umeri când valul a lovit, au mimat restricții rizibile, de genul certificatului verde, și au numărat: morți și infectați.

20 000 de mii de oameni au pierit pentru că suntem conduși de niște incompetenți, niște oameni care nu gândesc decât în termeni de voturi. Niște incompetenți, analfabeți inclusiv emoțional și niște fricoși.

Când s-a atins și depășit cifra de 10000 de infectări pe zi, când spitalele deja gemeau de pline, singura soluție de bun simț a celor puși să conducă era carantina. Asta era singura cale de a întrerupe lanțul de transmitere.

Carantina ar fi salvat multe din viețile pierdute. Poate și pe mama. Poate, nu știe nimeni.

În condițiile în care ai o populație evident reticentă la vaccinare și la respectarea normelor de protecție există altă soluție de a salva vieți? Alta decât să încetinești transmiterea prin carantină zonală sau națională? 

Nu. Pentru mine, pe mama mea nu a ucis-o virusul decât indirect. Au ucis-o nepăsarea, frica de a nu pierde puterea a celor de la CNSU, guvern, președinte.

Nu discut opțiunile celorlalți privitoare la vaccinare. Eu am făcut tot ce am putut să-mi protejez familia de un an și ceva.

M-am vaccinat, i-am convins și pe ei să se vaccineze.

Și da, vaccinul funcționează. Mama a transmis virusul tatei și soțului meu, care au avut o formă ușoară. Eu, expusă la toți, cu anticorpi și naturali și din vaccin nu m-am îmbolnăvit și m-am testat din două în două zile, fiind singura care putea să aibă grijă de ceilalți.

Încă simt că mi se face rău când aud oameni care se tem de reacții adverse de la vaccin, care spun că este doar o gripă, o răceală mai nasoală. 

Dar nu mai reacționez. Nu am de ce, pentru ce.

Eu am pierdut o parte din mine. Eu mi-am văzut mama cum nu-i mai ajungea oxigenul livrat prin CPAP (ventilație noninvazivă).

Eu mi-am ținut mama de mână când era intubată. Ultima dată când inima ei bătea.

Eu mi-am mângâiat mama pe chip, înainte de a-i trage sacul negru peste el, chipul meu iubit.

Eu îmi voi face și doza și a treia, și a zecea, numai să nu trec prin ce a trecut ea, numai să nu aud bipăiala continuă care mă termina când mă duceam să o văd și după care am ajuns să tânjesc când am mers să o iau pe mama acasă. Aș fi vrut ca sunetul ăla să mai fie și pentru ea. Dar n-a mai fost.

Suferința pe care a trăit-o mama în săptămânile alea, teama, conștientizarea că nu se va mai întoarce acasă au fost date doar parțial de virus și de corpul ei slăbit. Pentru ea și pentru restul de 19 999 au decis cei cocoțați la vârful țării. Au decis că nu pot, nu știu, nu sunt în stare să decidă ce trebuie. Singurul lucru pe care au putut să-l facă: NIMIC.

Te iubesc, mama.

Iartă-mă că n-am putut, n-am știut să fac mai mult.