Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 

Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...

Probabil ca asa este.

Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.

Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Cea mai frumoasă poveste...

Nu eu am scris cea mai frumoasă poveste, aşa cum nu eu am scris "povestea" de mai jos, însă eu o trăiesc.

"Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate,

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună,

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitate pentru flacără,

Nici lemne pentru fum."

Marin Sorescu, "Poveste", Poeme, Albatros, 1976

Fericirea celuilalt

Vi s-a întâmplat vreodată să priviţi cu jind înspre fericirea celorlalţi? Prieteni, amici... Nu cu invidie, ci cu un soi de neîmplinire, ca şi cum aţi spune: dacă aş fi şi eu aşa fericit ca X sau Y... Ce extraordinară ar fi viaţa mea!

 Cred că asta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi sunt "programaţi" sau mai corect zis se "autoprogramează" în a identifica sursele de fericire ale celorlalţi şi a neglija aproape cu totul sursele personale.

Privind la fericirea, până la urmă aparentă a celorlalţi, ne dezgolim lipsurile sau ceea ce percepem ca fiind lipsurile noastre şi oftăm adânc a ne-fericire...

Pentru că indiferent de ce am avea, nu putem avea totul, întotdeauna rămâne ceva.

Am carieră, am o situaţie excelentă, dar sunt tot timpul stresat. Jinduiesc la liniştea celuilalt, chiar dacă celuilalt îi lipsesc multe alte lucruri...

The grass is greener on the other side of the fence, spun americanii....

Ciudat e că dacă brusc ne-am trezi de cealaltă parte a gardului, asta nu ne-ar face nici mai fericiţi, nici mai împliniţi, pentru că, ghici ce, plasaţi de o parte a gardului avem vedere clară spre cealaltă parte.... şi goana după fericire începe din nou.

Cei mai fericiţi oameni sunt cei care privesc în jur doar pentru a învăţa, a se îmbogăţi ca trăire, nu pentru a-şi compara gradul de fericire cu al celorlaţi. Ştiu, sună banal, însă aşa este. Aceştia sunt oamenii cei mai liniştiţi, cei mai împăcaţi cu ei însuşi.

Pentru că până la urmă nicio viaţă nu seamănă cu alta şi nici nu s-a inventat un tipar unic pentru fericire. Şi atunci la ce bun să privim cu jind la fericirea celuilalt...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Iubirea şi cele 1000 de chipuri ale sale

Are oare iubirea 1000 de chipuri? Nu ştiu, nu am avut niciodată curiozitatea să le număr. E posibil să aibă mai multe, aşa cum e la fel de posibil să aibă mai puţine. Depinde de cine le numără! 

"Iubirea cuvânt", "iubirea atingere", "iubirea privire", "iubirea zâmbet" şi atâtea alte "iubiri". 

Iubiri pasagere, iubiri pentru totdeauna, iubiri de o vară... Nu contează că iubim oameni, animale, lucruri...iubim pur şi simplu. Iubim ciudat, constant, inconstant, chiar şi atunci când urâm de fapt iubim, pentru că ce e ura dacă nu o iubire întoarsă pe dos?

Zilele trecute am citit un studiu despre relaţia pe care mamele o au cu copii lor nou-născuţi. De aici de fapt mi-a venit idea acestui text. Dincolo de acele iţe nevăzute care leagă o mamă de pruncul ei, comunicarea verbală dinspre mamă spre copil este suplinită de "comunicarea prin atingere". Nimic nu linişteşte mai mult un copil decât prezenţa mamei, decât atingerea ei care spune "sunt aici, nu-ţi fie frică".

Şi asta nu e valabil doar pentru perioada primei copilării, când comunicarea verbală este limitată, ci se manifestă de-a lungul întregii vieţi. Atingerea face, de multe ori, mai mult decât 1000 de cuvinte. Nu vi s-a întâmplat să fiţi lângă o rudă în suferinţă, un prieten drag sau chiar o persoană necunoscută şi aflată în nevoie? Ce a avut mai mult efect? Cuvintele, explicaţiile raţionale sau gestul înfiorător de simplu de a-l lua pe celălalt de mână? Firescul atingerii e perceput mai rapid decât un gând bun, pentru că înainte de atinge creierul raţional îl atinge pe cel emoţional, sau, într-o formă mai simplă, ne atinge sufletul.

 Atunci când atingem, mângăiem, dezmierdăm îi spunem celuilat, indiferent de cine sau ce este acela, că îl iubim, că ne pasă, că este o părticică din viaţa noastră, chiar dacă pentru o perioadă limitată de timp. Nimic mai simplu!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Omul care spunea poveşti

Înaintă pe coridorul întunecat cu paşi mici, mai mici decât de obicei. Scrută cu privirea uşile care se aflau de o parte şi de alta a coridorului. 

"Ultima pe stânga, ultima pe stânga...A, aici e!"

Se opri in faţa uşii. Îi tremurau picioarele, iar golul din stomac îi spunea sa o rupă la fugă înapoi pe scări. Prea târziu. Dintr-un gest reflex, bătuse la uşă... Mă rog, nu prea era un bătut.... Mai mult un ciocănit înfundat... De partea cealaltă a uşii se auziră câţiva paşi. Unul, doi ...şi uşa se deschise: 

"Intraţi, va rog".

Cu paşi apăsaţi, Mar intră. Îsi arborase faţa care trebuia să trădeze încredere de sine. Orice ar fi, trebuie să fiu stăpâna pe mine, gândi Mar.

Se uită de jur împrejur. Camera i se părea întunecoasă, mică, înghesuită. Pereţii o strângeau, pendula se încăpăţâna să amintească fiecare secundă.... Una, două, trei..... O sa mă mai întorc oare aici? 
Era ceva la omul din faţa ei care îi spunea: " da, ai să te intorci".
Şi s-a întors.... 

De la o dată la alta paşii deveneau mai siguri, iar camera din ce în ce mai mare. Dacă la început nu aveai loc să arunci un ac, acum era loc berechet, iar pendula, deşi se încăpăţâna să numere în continuare fiecare secundă, parcă devenise mai simpatică...

La fiecare întâlnire, Mar primea câte o poveste... Unele mai frumoase, altele mai folositoare... Le strângea pe fiecare cu grijă într-un mic buzunar. Acolo erau îngrămădite şi poveştile despre alegeri, despre prietenie, poveşti despre viaţă, desprinse din viaţă sau fără vreo legătură foarte directă cu viaţă...

De fapt centrul întâlnirilor devenise povestea. Mar de abia aştepta momentul în care omul care spunea poveşti să-i spună "As vrea să-ţi spun o poveste, dacă eşti de acord". Mar încuvinţa din cap, afişând un interes moderat. Asta se datora unui fix din mintea lui Mar, potrivit căruia "nu se cade să te arăţi aşa entuziastă dintr-o dată! Un pic de moderaţie, vă rog".

De fapt, murea de nerăbdare să asculte povestea...

Dintre toate poveştile pe care le primise, cea mai dragă îi era lui Mar cea a "camerei cu 100 de oglinzi" ....

*

"Se spune că într-un sătuc micuţ trăia un căţeluş pe nume Bob . Acesta avea o existenţă destul de obişnuită. Ce făcea toată ziua? Chestii de-ale căţeilor. Adulmeca, mai lătra din când în când....dar nu ameninţător, ci doar aşa... Căci, ce căţel e acela care nu latră? Pe lângă toate aceste ocupaţii "căţeleşti", micul nostru erou avea un vis. Auzise el când era mic că în lume există un circ care duce cu el o atracţie nemaivăzută, nemaiîntâlnită, ce mai, nemaipomenită! o cameră cu 100 de oglinzi. De când se ştia, căţeluşul nostru visa la asta. Într-o bună zi află cu stupoare vestea că, ce să vezi, circul cu pricina avea să ajungă într-o localitate din apropiere. Căţelul nostru se afla deci la o aruncătură de băţ de a-şi vedea visul cu ochii. 

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.

Ce facem cu momentele neplăcute?

Ce facem atunci când traversăm perioade stresante, de incertitudine, tristete amestecată cu panică, starea aia cand simţim că "ne ajunge", dar din care nu putem ieşi din motive care nu ţin de noi....

O floricică solitară la cota 2000

De regulă, după ce au trecut, avem tentaţia să le uităm... O uitare aparentă, dacă ne gândim că mulţi oameni îşi amintesc mai uşor momentele grele decât pe cele fericite...Asta înseamnă că, deşi nu ne mai gândim la ele, rămân cumva într-un plan secund, în expectativă... aşteptând momentul potrivit "să scoată capul la suprafaţă." Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre altceva....

Aţi constatat că, deşi păstrăm la îndemână amintirile cu potenţial "întristător"...nu le punem pe hârtie? Vorbesc acum despre cei care au obiceiul (bun sau rău, nu ştiu) de a scrie ceea ce le trece prin  cap, ceea ce simt.. De regulă (dar până la urmă, cine stabileşte regula...), scriem lucrurile bune, frumoase...Să fie oare o modalitate de a le face mai durabile? "Binele" devine mai durabil, mai real, mai palpabil dacă e pus pe hârtie? Dacă îl scriem apăsat cu stiloul? Nu am răspunsul la întrebarea asta... Însă, am senzaţia că "răul" (îl numesc generic aşa, ca să-l pot contrapune "binelui" ), exilat într-un colţ al memoriei noastre, are la rândul său un potenţial extraordinar de a fi durabil....

Poate de asta unii oameni, de regulă scriitori, îl aruncă în exterior, prin scris.

Însă eu nu vorbesc aici despre autorii de romane şi nici despre drame capabile să se transforme în bestseller-uri.... Eu vorbesc de existenţa noastră de zi cu zi, de supărările mărunte care dau nevoia bruscă de a mânca dulce,  de a te încrunta la toată lumea şi, de ce nu, de a-ţi vărsa nervii pe cea mai apropiată fiinţă...

Aşadar, ce facem cu momentele astea numite mai mult decât generic "neplăcute"?

Odette Toulemonde sau lecţia de bucurie

Adinei, 

de la care am învăţat o parte 

din bucuria de a fi.

L-am "întâlnit" pe Eric Emmanuel Schmitt la Teatrul Mic cu ceva vreme în urmă.... Un an sau mai mult...Mi-a plăcut. Şi atât...

De curând, ne-am revăzut....într-un magazinaş din Gara de Nord. Pe o poliţă, îngrămădită într-un morman de alte cărţi, numai bune de luat într-o călătorie, şedea Cea mai frumoasă carte din lume...aşa se numeşte cartea....de fapt o colecţie de opt povestiri.

Am înşfăcat-o şi am luat-o la goană după tren.

Am savurat povestirile lui Schmitt în timp, una câte una.....Nu voiam să se termine. Ca atunci când savurezi o ciocolată, pătrăţică după pătrăţică....

Şi aşa am ajuns la Odette Toulemonde... O povestire scrisă după un film....nu invers, regizat tot de Eric Emmanuel Schmitt.

Cum, necum am găsit filmul pe net, l-am descărcat...l-am pus să ruleze.... Nu eram foarte hotărâtă să-l văd, însă după primele secvenţe decizia era luată: nu am putut să nu-l văd.

Cam asta a fost călătoria care m-a adus "faţă în faţă" cu Odette Toulemonde.

Restul? Restul e un amestec de încântare şi mai ales bucurie. Da, bucurie...

Pentru că Odette Toulemonde este o poveste simplă, pe alocuri neverosimilă, dar care are darul de a te aduce într-o stare vecină cu bucuria, acea bucurie simplă generată de faptul că exişti.

Pe scurt, Odette Toulemonde este povestea unei femei de 40 de ani care, deşi nu are foarte multe motive să fie fericită, este. Sursa fericirii ei este una care ar putea părea modestă: cărţile scrise de Balthasar Balsan, un om care, deşi are toate motivele pentru a fi fericit, nu este. Şansa lui este legată însă de întâlnirea cu Odette....

Şi de aici mai e un singur pas către Bucurie. Pentru că Odette, pe lângă modesta ei existenţă de vânzătoare la raionul de cosmetice al unui magazin de provincie, a colecţiona păpuşi de la bâlciuri sau a sta seara în faţa unui autocolant înfăţişând doi tineri într-un peisaj exotic....Odette este un om care se bucură.... trăieşte în universul ei, care poate părea mic, neîncăpător, dar care se bucură zi de zi şi visează la un lucru: să meargă la mare..

Probabil vă întrebaţi ce e atât de special la filmul ăsta...? Cred că am să spun că filmele, muzica pe care o ascultăm, cărţile pe care le citim devin speciale în măsura în care trezesc ceva în noi. Altfel...

Eu, trebuie să recunosc, m-am identificat într-o anumită măsură cu Balthasar Balsan: omul care deşi are atât de mult, se bucură atât de puţin, dar în interiorul căruia se găsesc "zăcăminte de bucurie". E nevoie doar de un mic impuls... M-am mai identificat cu el şi din alt punct de vedere, pe care mi-e un pic ruşine să-l recunosc, dar care nu e mai puţin adevărat: este vorba despre tentaţia de a-i privi câteodată pe ceilalţi de sus, ca şi cum nu ar putea să ne înţeleagă pentru că nu sunt destul de citiţi, umblaţi.... Nimic mai fals. 

Cred, sincer, că atunci când ne comportăm aşa, o facem din teamă, din nesiguranţă, din nevoia de a ne construi o platoşă...care să ne apere de ceva. 

Ce am redescoperit eu în urma întâlnirii cu Odette Toulemonde? Bucuria de a fi! Bucuria de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ar aştepta alţii de la tine să fii...

Bucuria de a-ţi trăi viaţa, aşa cum este... Iar asta valorează mai mult decât orice.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011.