A fost un an ca niciun alt an!

Recunosc! Ideea unui text cu titlul acesta mi-a venit după ce am tot văzut pe FB retrospectivele acelea în imagini şi care spuneau toate, da' toate, "a fost un an minunat"etc. Mă gândesc dacă FB are şi variante de genul "a fost un an naşpa, nasol, oribil" ş.a.m.d., cuvinte departe de vocabularul academic, dar aşa aproape de realitatea de zi cu zi. Din nou, recunosc: iniţial, ideea mi s-a părut haioasă, însă văzând ce an minunat a avut toată lumea, am intrat la bănuieli.

Aşa am ajuns la textul ăsta. De fapt, ca să fiu sinceră, de câţiva ani încoace îmi tot fac bilanţuri la sfârşit de an. Liste cu ce mi-am propus şi, mai ales, cu ce n-am făcut. Până de curând am făcut parte din categoria celor care-şi contabilizau mai uşor nerealizările şi ignorau aproape cu totul reuşitele, de orice natură ar fi fost ele, indiferent de mărimea sau importanţa lor. Dar asta, până de curând!

Anul ăsta a fost un an ca niciun altul!

Add caption

Nu pentru că s-ar fi întâmplat lucruri extraordinare în viaţa mea, ci pentru simplul motiv că anul 2014 nu se va repeta. Poate doar într-un univers paralel, dar referitor la asta nu pot să mă pronunţ.

Da, o parte din evenimentele anului ăsta vor avea, poate, reverberaţii în anul ce va urma. O parte din dorinţele mele se vor prelungi poate în anii ce vor urma. Doar atât!

Pentru mine, anul ăsta a fost plin cu de toate: împliniri, bucurii, tristeţi, lupte, energie, speranţe, încredere.

Un an în care am dus la capăt proiecte importante pentru profesia mea, dar şi pentru sufletul meu. Un an în care am cunoscut oameni noi şi interesanţi, oameni care m-au ajutat să-mi deschid mintea spre noi orizonturi.

Un an în care am cimentat prietenii vechi.

Un an în care am învăţat să cer ajutor şi un an în care am primit sprijin chiar dacă nu mă gândisem să-l cer.

A  fost un an în care am învăţat multe despre mine şi despre cei din jurul meu. Căci învăţatul se termină doar atunci când încetăm să mai fim...

Un an în care am văzut lucruri noi, mi-am îndeplinit vise, am trăit experienţe noi şi din plin.

A mai fost un an în care am făcut greşeli, poate am dezamăgit. Dar, din nou: oricât de mult am încerca, uneori este peste puterile noastre să nu greşim.

Şi a mai fost un an în care m-am luptat, am suferit căderi, însă numai pentru a avea de unde mă ridica, am fost mâhnită, m-am amărât singură sau din cauza altora, am ripostat sau, din contră, mi-am înghiţit cuvintele. 

Şi pe lângă toate astea, a fost un an în care cicatricele mele s-au mai strâns şi am reuşit să mai accept puţin gândul că vor rămâne cu mine cât timp voi fi eu.

A fost un an ca niciun alt an!

Mulţumesc/vă mulţumesc pentru el!

Dragul nostru Robin Williams

Mă întristează atunci când aud că actori pe care-i ştiam doar din filme au murit. E un sentiment firesc, de părere de rău, de regret. Un sentiment care durează, de regulă, atât cât durează o ştire. Apoi, revin la problemele mele, cele apropiate existenţei mele sau celor dragi mie. 

Recunosc, sunt o persoană care apreciază mai mult actorii de şcoală veche. Pe o parte din ei nu i-am mai prins în viaţă, alţii erau deja destul de în vârstă şi nu mai jucau. M-am îndrăgostit pe rând de Cary Grant, Gregory Peck şi de ochii de un albastru ireal ai lui Peter O'Toole. Apoi, a venit rândul lui Robert Redford să-mi frângă inima. E firesc. Lumea filmului propune uneori o lume ideală sau ne oferă refugiul/iile de care avem nevoie.

Pe Robin Williams l-am iubit însă altfel. Dacă cei de care am pomenit mai devreme erau "intangibili", pe Robin l-am simţit aproape. Robin era uman, tangibil, cumva puteai să-i atingi sufletul dincolo de ecran. Uneori ne dorim să credem că actorii noştri iubiţi sunt asemeni rolurilor pe care le interpretează. Din nou, este firesc. Dar nu a fost cazul lui Robin Williams. Robin transmitea sensibilitate, fragilitate. Avea un zâmbet minunat, de copil mare, care uneori se transforma într-un zâmbet amar, trist. Aşa cum se pare că a fost o parte din existenţa lui: chinuită de depresie şi de adicţii care pot deriva din ea. 

Robin Williams a fost unul dintre acei oameni frumoşi, care nu apar din nimic, de niciunde. Sunt acei oameni care au structură sufletească aparte. Îmi vine în minte un citat pe care l-am găsit pe o pagină de psihologie şi care descrie din punctul meu de vedere tipul uman pe care-l întruchipa şi Robin Williams:

În traducere, ar suna cam aşa:

"Cei mai frumoşi oameni pe care-i întâlnim sunt cei care au cunoscut înfrângerea, suferinţa, lupta, pierderea şi au reuşit să rămână la suprafaţă. Oamenii aceştia au un mod de a valoriza viaţa, de a o înţelege, care-i face să fie atenţi, să manifeste compasiune şi preocupare profundă pentru ceilalţi."

Ştiţi, de fiecare dată când mă plictiseam de programele idioate de la televizor, aveam o stare proastă, nu aveam chef să fac nimic, spuneam: "hai să caut un film cu Robin Williams. Nu are cum să nu fie bun". La fel, când am citit despre plecare lui dincolo şi despre cum a ales să plece mi-a venit în minte unul din filmele care-mi plac cel mai tare: What dreams may come (O iubire fără sfârşit). Un Robin Williams călătorind în Infern pentru a-şi salva soţia de la chinul veşnic. Cumva, o idee ciudată (a se citi idioată) îmi circula în minte: cum, de ce, un om care lupta cu ardoare într-un film ca să-şi salveze din Iad soţia care se sinucisese alege să-şi ia viaţa. Din fericire, destul de repede mi-am revenit, dându-mi seama cât de ridicol era gândul meu. Nu putem să ştim, nu putem să simţim suferinţele celorlalţi. Cu atât mai puţin putem să (ne) interogăm asupra motivaţiei care a stat în spatele unei alegeri. Căci asta este: o alegere. Moartea este moarte oricum s-ar petrece ea. Şi atât. Doare la fel de tare. Golul este la fel de neacoperit. 

Cred că o perioadă nu mă voi mai putea uita la filme cu Robin Williams. Mă doare să-l ştiu plecat. Apoi, după un timp, nu ştiu cât, mă voi întoarce să-l revăd, să plâng, să râd, să sper alături de dragul nostru Robin Williams.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Cum să-ţi controlezi anxietatea. Perspectiva unui anxios

Anxietatea este una dintre cele mai neplăcute realităţi ale lumii moderne. Şi nu vorbesc despre anxietatea, mai bine zis emoţia, teama firească de dinaintea unui examen sau a unei întâlniri. Vorbesc despre teama aceea puternică, paralizantă, care duce la un lucru şi mai neplăcut decât anxietatea : panica.

Subiectul a fost abordat în multe lucrări. Psihiatri şi terapeuţi au explicat pe larg ce cauzează anxietatea şi ce poate fi făcut pentru a-i diminua impactul. Din punctul nostru de vedere, cea mai mare rată de reuşită sau ameliorare în tulburările de anxietate o are terapia cognitiv-comportamentală.

De aceea, textul nostru poartă amprenta puternică a doi teoreticieni şi practicieni ai terapiei cognitive-comportamentale: Albert Ellis şi Steven Hayes.

Însă, oricât de bune sunt cărţile lor, oamenii care suferă de pe urma anxietăţii au nevoie uneori de soluţii rapide. Anxioşii ştiu despre ce vorbesc ! Apoi, nu toţi au răbdare să citească lucrări întregi pentru a găsi răspunsuri, soluţii.

Acesta este motivul pentru care am pus laolaltă câteva metode care pot fi folosite atunci când anxietatea intră pe uşă şi refuză să mai plece. Metodele sunt inspirate de lecturile din Ellis şi Hayes, însă cred că merită subliniată şi contribuţia noastră de a le testa « in vivo ».

Nu crede tot ceea ce gândeşti!

În tulburările de anxietate, oamenii experimentează tot felul de senzaţii fizice şi psihice : palme transpirate, ameţeli, greaţă, creşterea activităţii cardiace, teama de a nu suferi un atac de cord sau de a înebuni. Dar ce declanşează toate astea ? Răspunsul e simplu, chiar dacă greu de acceptat : modul în care gândim, modul în care reacţionăm faţă de lucrurile care ni se întâmplă sau la care suntem martori.

Ce putem face? Să ne punem la îndoială gândurile!

Sunt ele legate de realitatea imediată sau sunt doar frici, îngrijorări despre lucruri care s-ar putea întâmpla ? Care este probabilitatea ca lucrurile de care ne temem să se şi întâmple în realitate? Putem noi să citim viitorul ? Cel mai probabil că nu !

Pune stop!

Sunteţi într-un moment când mintea vă este pur şi simplu asaltată de gânduri privind lucrurile pe care le aveţi de făcut, lucrurile pe care nu le-aţi făcut, de lucrurile grave, îngrozitoare care se pot întâmpla? Vă simţiţi încolţit? Simţiţi nevoia să vă ascundeţi sau să o luaţi la fugă? Mai bine nu! O să vă bântuie şi mai tare! În schimb, respiraţi şi puneţi stop gândurilor. Chiar aşa: spuneţi STOP! În astfel de momente este foarte important să opriţi ameţitorul flux al gândurilor. Apoi, întreabaţi-vă: trebuie să fac toate aceste lucruri acum, în momentul ăsta? Şi care sunt şansele ca toate lucrurile îngrozitoare la care mă gândesc şi care mă sperie de moarte să se întâmple toate, acum. Cu alte cuvinte, încearcaţi să gândiţi raţional. Cu siguranţă, sunt lucruri care trebuie făcute urgent, altele care suportă amânare şi altele care pot fi delegate sau la care puteţi renunţa.

Scoateţi-vă gîndurile din cap. Puneţi-le pe hârtie !

Câteodată, în tulburările de anxietate este dificil să-ţi dispuţi gândurile iraţionale doar în minte, care oricum este supraglomerată. Atunci, luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi-vă gândurile “negre”. Pe toate! Astfel, va fi mai uşor să identificaţi gândurile care vă provoacă teamă şi să le disputaţi. Şi în timp ce ele, gândurile, zac pe o bucată de hârtie, nu-i aşa că nu mai par aşa de înfricoşătoare?

Luaţi distanţă de gândurile voastre.

Vă amintiţi de Elsa, prinţesa fugară din Regatul îngheţat (Frozen)? Nu vă încurajăm să fugiţi şi să transformaţi lumea într-un loc îngheţat doar ca să vă simţiţi confortabil. În schimb, vă încurajăm să vă uitaţi la gânduri, nu prin gânduri (cf. Steven Hayes).  

Cum vine asta? Simplu: atunci când privim viaţa, evenimentele prin prisma anumitor gânduri vom vedea doar o parte a realităţii. De obicei aceea care ne sperie cel mai tare. Totuşi, atunci când luăm un pic de distanţă vom avea, inevitabil un cadru mai larg, în care vor intra toate aceste lucruri şi multe altele pe lângă ele. Pentru a fi mai uşor de înţeles vom recurge la o analogie foarte interesantă pe care am găsit-o tot la Hayes. Imaginaţi-vă că purtaţi o pereche de ochelari cu lentile galbene. Dacă veţi privi direct prin ei, veţi vedea toate lucrurile galbene, însă dacă-i scoateţi şi îi ţineţi la o anumită distanţă veţi vedea lucrurile în galben, dar şi într-o mulţime de alte nuanţe.

“Priveşte-ţi gândurile drept în faţă”

De obicei, când ne este teamă de ceva instinctul luptă sau fugi se activează automat. Asta se întâmplă şi în cazul gândurilor. Ne sperie în ultimul hal şi de asta credem că dacă ne ascundem de ele, le evităm, ne vor lăsa în pace. Soluţia poate funcţiona, însă pentru scurt timp. Să ne confruntăm cu temerile noastre poate fi dureros, consumator de energie, însă, pe termen mediu şi lung, este singurul mod în care fricile pot fi depăşite, controlate. Deci, eşti într-un moment în care gândurile iraţionale, temerile te încolţesc ? Nu fugi! Mai bine, priveşte-le drept în faţă. Dă-ţi voie să le vezi exact cum sunt sau, mai bine, ce sunt: gânduri ! Iar gândurile nu au puterea să te rănească, decât atunci când eşti convins că pot face asta. Acceptă-le drept ceea ce sunt : gânduri ! Nu te simţi vinovat, vulnerabil pentru că le ai. Acceptă că ele sunt acolo, alături de multe alte gânduri care nu te sperie. Ştiu că nu e uşor, dar se poate.

***

Anxietatea este tare neplăcută şi este legată în primul rând de modul în care gândim despre noi sau despre lucrurile, evenimentele din viaţa noastră. Să o depăşeşti sau să o ţii sub control nu este un lucru uşor. Dar se poate ! Nu peste noapte. E nevoie să acceptăm ceea ce experimentăm, trăirile, senzaţiile fizice negative. Este nevoie totodată de răbdare şi de credinţa că vei învinge. Însă cel mai mult este nevoie să gândiţi raţional, să vă disputaţi gândurile «buclucaşe ».

Monstrul numit anxietate este făcut din gânduri şi temeri. Poate nu-l putem învinge definitiv, dar cu siguranţă putem să-l dresăm.

Articol publicat pe platforma www.psihosolutii.ro

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

"Casele au suflet". Cu oamenii cum rămâne?

"Casele au suflet" este o frumoasă campanie lansată de Ştirile ProTv. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, atunci o să vă spun că prezintă modul în care au fost refăcute, de fapt, restaurate, case vechi din zonele rurale ale României, cu precădere din Transilvania. Ideea mi se pare minunată. Şi mai minunaţi mi se par însă oamenii, de-ai noştri sau de aiurea - care s-au înhămat la o treabă ca asta. Să iei o casă veche, să o refaci aşa cum a fost odinioară, să trăieşti în ea nu e la îndemâna oricui. Pentru asta e nevoie de resurse financiare serioase. Dar nu e suficient. Mai e nevoie de altceva: de un anumit fel de a fi care cuprinde foarte multă iubire. Iubire pentru lucrurile autentice, pentru propriile rădăcini sau pur şi simplu respect pentru un trecut sau o istorie. Căci, până la urmă, cine suntem fără istorie? Cum ne asumăm apartenenţa la un anumit grup naţional? Trăim în Europa. E adevărat, dar atunci când suntem întrebaţi: ce suntem, de unde venim, atunci... Atunci e nevoie de apelul la rădăcinile noastre. 

Tocmai pentru că există idei frumoase şi oameni care le pun în aplicare mă întristează, mă înfurie de-a dreptul când văd case schilodite. Iar asta văd deseori în Bucureşti.

S-a întâmplat de câteva ori să scriu câte ceva despre Bucureştiul meu vechi, lăsat în paragină, în uitare, în nepăsare. Aş spune că am făcut-o de prea puţine ori în comparaţie cu indignarea pe care o simt de câte ori văd o mândreţe de casă dărâmată, un turn de fier şi sticlă înfipt într-un loc unde bunul simţ îţi spune că nu are ce căuta (ca, de exemplu, turnul hidos de lângă Catedrala Sf. Iosif). Ce m-a înfuriat acum? Un reportaj pe care l-am văzut zilele trecute despre casele din Bucureşti, de fapt despre cum arhitecţii găsesc cele mai bune soluţii pentru a folosi la maxim un spaţiu din ce în ce mai mic. Nimic rău în asta! Doar că exemplu era dată o casă aflată pe Aleea Alexandru, gard în gard cu ambasada Poloniei. O casă mare, cu etaj, veche, căruia arhitectul îi adăugase o mansardă locuibilă. 

Trec des prin zonă, îmi place să privesc clădirile vechi, să descopăr decoraţiile, elementele cu care arhitecţi din altă epocă au înobilat clădirile. De asta nu am rămas indiferentă la reportaj. Ca să revenim însă la casa cu pricina, arhitectul  ne explica, mândrie mare, cum a reuşit el să transforme casa adăugând această mansardă. Rezultatul, în viziunea lui, era o îmbinare armonioasă a trecutului şi viitorului. De fapt, orice om cu bun simţ va remarca în ce hal a fost schimonosită casa, doar pentru că cineva i-a adăugat o şapcă. Da, o şapcă! Dacă nu mă credeţi, priviţi aici:

Am stat să mă gândesc ce a stat la baza unei asemenea soluţii arhitectonice. Dincolo de voinţa proprietarului.  

Personal, nu mă regăsesc printre admiratorii arhitecturii ultimilor decenii. Pentru mine, toate clădirile din sticlă şi oţel arată la fel: neplăcute ochiului. În plus, în Bucureşti, au fost amplasate te miri unde, fără să ţină seamă de specificul arhitectonic al zonei, de regimul de înălţime. Cu toate astea, pot să accept faptul că ele răspund unor nevoi. Ce îmi este imposibil să accept este însă această manieră de a interveni peste clădirile vechi şi de a le distruge pur şi simplu, de a le anula personalitatea.  Iar rezultatul este o struţo-cămilă. Este ca şi cum cineva ar lua o un roman de secol XIX şi ar mai adăuga un capitol science fiction, prezentându-l la final ca pe o mareee realizare.

O altă clădire schilodită se află în zona Piaţa Revoluţiei. Distrusă în mare parte în 1989, aceasta a fost "refăcută" şi arată aşa:

Este evident modul în care se "încadrează" în spaţiul construit, alături de Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Regal, etc. 
Ce mi se pare de necrezut este că această clădire adăposteşte, printre altele, sediul Uniunii Arhitecţilor. Îmi este foarte greu să cred că aceasta nu ar fi găsit fondurile şi specialiştii care să o reconstruiască. În schimb, au ales să păstreze faţada şi să construiască în interior un bloculeţ de sticlă. Dezolant! Sau, poate, dezonorant! 

În finalul acestui text, aş vrea să spun câteva lucruri. Nu sunt arhitect şi nu am studii în domeniu. S-ar putea spune: uite, domne, cum îşi dă cu părerea câtă vreme nu se pricepe! Nu cred că este aşa. Oraşul este al nostru, al tuturor celor care trăim în el. Şi oricât ne-ar displăcea ideea progresului imobiliar, trebuie să o acceptăm. Este mersul lucrurilor! Dar asta nu înseamnă totuşi să nimicim ceas cu ceas lucrurile care sunt legate de trecutul nostru. Făcând asta, nu facem altceva decât să ne ştergem urmele ca popor şi să pierdem şi ultima brumă de identitate care ne-a mai rămas.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Supergirl

Când mă gândesc la "femeia fantastică" inevitabil îmi vine în minte imaginea din filmele americane pe care le-am văzut în adolescenţă. Wonder woman, o doamnă bine, mereu zâmbitoare, chiar dacă îmbrăcată un pic cam bizar (chiar aşa, cine mai putea să poarte pantaloni scurţi cu ditamai centura, pelerină, diademă şi să mai şi salveze lumea în acelaşi timp!). Când apărea problema - orice problemă, să ne-nţelegem - hop şi wonder woman. Ăsta era jobul ei: să salveze planeta. Zi de zi. În plus, părea că-i şi face plăcere. O viaţă de fapte bune... Dar nu despre wonder woman mă gândesc să scriu acum, ci despre un personaj deloc fictiv, o realitate a lumii noastre. Mă feresc să spun a lumii contemporane, pentru că sunt sigură că tipul ăsta există din totdeauna. Poate doar titulatura o leagă de contemporaneitate: SUPERGIRL. Da, supergirl sau, într-o traducere foarte liberă,  femeia preocupată de tot şi de toate. E puţin probabil să nu o fi întâlnit. Sunt multe exemplare şi chiar dacă nu se prezintă: Bună, sunt Supergirl X/Y/Z!, pot fi lesne identificate. Figura-i trădează preocuparea permanentă, e hiperatentă/vigilentă şi, din când în când, lasă să-i scape un oftat adânc. Pentru supergirl totul e important. Nu, prioritar!, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării. La serviciu, se străduieşte din răsputeri. Nu cumva să pice de neserioasă! Îşi asumă sarcini şi atunci când ar putea să le refuze, chiar dacă asta înseamnă supraaglomerare, stres, panică. De ce ? Doar pentru supergirl nu ştie/nu a învăţat/ nu poate să spună "NU". La fel, acasă, cu prietenii, cu apropiaţii sau oricine altcineva. Supergirl răspunde întotdeauna la solicitări sau la telefon, chiar dacă  nu are chef... Pentru că trebuie! Dacă e ceva important, de viaţă şi de moarte? În caz contrar, vinovăţia o va seca de puteri mai ceva ca pe Superman prăbuşit sub un munte de criptonită.

http://callherhappy.com/st-dymphna/

Şi încă ceva caracteristic lui supergirl: intoleranţa faţă de greşeală, propria greşeală. Că toţi ceilalţi pot greşi? Da, doar sunt oameni! Dar nu ea! Supergirl nu are voie! Şi ferească sfântul să se îmbolnăvească şi, astfel, să-şi simtă ameninţată putinţa de a "veghea", "performa", de a fi prezentă unde trebuie/unde e nevoie. De aici până la depresie nu mai e decât un pas. Unul mic.

Nu vă imaginaţi că supegirl este un înger de fată. Nicidecum! Din când în când, simţind că o lasă toate puterile, supergirl scoate flăcări pe nas. Se-nfurie, ţipă, plânge, urlă că ea nu mai poate, că nu mai vrea, că e şi ea om. Apoi o ia de la capăt.

Din când în când, câte cineva îi mai şopteşte: "dă-ţi voie să trăieşti", "dă-ţi voie să greşeşti", "dă-ţi voie...". Iar supergirl face ochii mari, întrebători: "cum ar fi să-mi dau voie?". 

Paradoxul în cazul lui supergirl este că ea nici nu-şi doreşte să fie o supergirl. Şi nici nu i-a cerut nimeni vreodată. Supergirl nu-şi doreşte să fie perfectă, îşi doreşte "să fie bine", "să nu fie probleme".  Şi dacă există probleme, să le rezolve rapid. Căci după ce va fi terminat cu ele are o întâlnire importantă: cu viaţa! 

În termeni un pic mai elaboraţi, supergirl ar putea fi descrisă drept perfecţionistă, anxioasă, cu o toleranţă minimă la frustare, dezamăgire, vinovăţie. Iar toate astea, la un loc sau separat sunt sinonimele nefericirii. Credeţi-mă pe cuvânt: am cunoscut câteva supergirls şi pot să vă spun că niciuna nu părea fericită, împăcată cu sine.

Acum, care ar fi soluţia pentru ca o supergirl să mai arunce din balastul reponsabilităţii, al temerilor iraţionale, al vinovăţiei? O poţiune magică! Da, o "poţiune magică" pe bază de gânduri. Se spune (mă rog, nişte oameni deştepţi spun) că la baza trăirilor sufleteşti, a comportamentelor negative se află gânduri negative sau aşteptări nerealiste. Aşa că, potrivit dictonului "cui pe cui se scoate", pentru a scăpa de nişte gânduri negative nu avem decât să le înlocuim cu altele, preferabil mai realiste. Nu e uşor! Cere timp, perseverenţă şi o motivaţie pe măsură. 
Şi după o administrare, îndelungată sau nu, poate vom vedea o mulţime de supergirls privind viaţa drept în faţă şi bucurându-se de ea.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Povestea peştişorului care vedea lucrurile pe jumătate

Irinei

A fost odată ca niciodată un peştişor pe nume Freddie. Mic, colorat, cam ca aceia pe care-i cumpărăm pentru acvariu.

Freddie trăia într-o mândreţe de lac, cu apă limpede, clară, cu plante care mai de care mai frumoase, cu pietre şi pietricele numai bune de jucat de a v-aţi ascunselea. Pentru un peşte cu un simţ mai dezvoltat al aventurii, lacul Albastru, căci aşa se numea, putea să fie un loc, să spunem, limitator, constrângător.

Căci viaţa în lacul Albastru nu s-ar fi comparat niciodată cu viaţa într-un râu, pentru că unele râuri se varsă în fluvii, unde poţi să cunoşti o cu totul şi cu totul altă lume. Sigur, şi pericolele sunt mai mari, dar peştii aventurieri, sunt prea aventurieri ca să nu şi le asume. Iar dacă ai supravieţuit fluviului, atunci se schimbă treaba. Următorul pas este egal cu libertatea. Căci fluviile se varsă în MARE.

Revenind însă la Freddie...

El e Freddie.

Freddie nu era un peşte aventurier. Nici nu ar fi avut cum să fie de vreme ce de când se ştia trăise numai în lac, alături de alţi peşti, care, la fel ca el, trăiseră tot în lac. Lacul Albastru era universul lor. Iar marea, marea era o realitate cu totul necunoscută şi neimaginată de peştii din lac. Căci prin ce mijloace ar fi putut să afle despre ea?

Ce nu v-am spus despre Freddie este că era un peştişor un pic mai special. Nu era unic (sau poate că era în felul său), însă Freddie avea o problemă. Cum să vă spun? Freddie părea că vede lucrurile doar pe jumătate. Nu, nu avea o problemă cu ochii, vedea excelent, doar că - şi asta e un pic mai dificil de explicat - Freddie vedea, sau mai bine zis, mintea sa vedea numai o faţă a lucrurilor pe care le trăia. Poate dacă vă dau mai multe detalii, atunci ar fi mai uşor de înţeles. Freddie era un peştişor normal, raportat la cele mai multe dintre criteriile de normalitate ale peştişorilor - era ager, vioi, se deplasa cu o eleganţă desăvârşită printre plantele acvatice. Reuşea chiar să se ferească de peştii mai mari care, chiar dacă nu l-ar fi mâncat, tot i-ar fi rupt o aripioară, măcar aşa, să-şi demonstreze supremaţia (ştiţi, lumea lacului Albastru semănă un pic cu cea a oamenilor). Freddie avea amici şi petrecea, din când în când, alături de ei. În ciuda tuturor acestor lucruri, Freddie era o fire un pic mai retrasă, îşi făcea tot timpul probleme, era poate un pic melancolic (asta dacă nu e ciudat să spui despre un peşte că e melancolic). Şi mai era această problemă a văzutului pe jumătate. Vedea cu precădere lucrurile triste, dramele (peştişori care căzuseră pradă undiţelor unor pescari), faptul că lacul Albastru începea să fie mai puţin limpede, din cauza resturilor aruncate de oamenii veniţi la picnic. În schimb, atunci când venea vorba despre evocarea unor lucruri bune, frumoase, lui Freddie parcă i se aşeza un văl peste ochi şi-i era cu neputinţă să şi le aducă aminte.

Într-o zi însă, se produse un eveniment neaşteptat, atât de neaşteptat încât vuia lacul. Se pare că într-o zi, la asfinţit, o fetiţă se apropiase de marginea lacului şi dintr-un borcan eliberase un peştişor. Fireşte, toată populaţia piscicolă voia să ştie cine era misteriosul nou venit, aşa că s-au adunat toţi, l-au înconjurat pe noul venit şi s-au pus pe întrebări:

- Cum te cheamă? întrebă Shorty, un peştişor cam mic şi cam îndesat.

- Irene, răspunse nou venitul.

- Şi de unde vii?, continuă Shorty.

- De la mare, răspunse Irene. Tatăl fetiţei m-a prins într-un mic golfuleţ. Fetiţa lui a insistat să mă păstreze. Aşa că o perioadă am locuit într-un borcan, până într-o zi, când fetiţa s-a hotărât să mă elibereze. Şi aşa am ajuns aici.

- Mare? Ce e aia mare? se auzi pe mai multe voci.

Şi Irene începu să povestească despre acea întindere albastră, plină de minunăţii, dar şi de pericole.

Peştişorii din lacul Albastru ascultau plini de uimire, fascinaţi. Vestea că aşa ceva există dincolo de lac îi fascina şi-i speria deopotrivă.

Curând Irene deveni un "stâlp" al comunităţii peştişorilor din lacul Albastru. Asculta pe toată lumea, dădea sfaturi, lua parte la plimbările comune.

Într-o zi remarcă un peştişor un pic mai deosebit. Era Freddie. Se duse lângă el şi intră în vorbă:

-Salut! Eu sunt Irene.

-Îhî, mormăi Freddie.

-Ce faci?

Freddie îşi roti ochii în cap, îşi ţuguie buzele şi spuse fără convingere:

- Mm, mm, bine, să zicem...

Cum răspunsul era total insuficient, Irene insistă:

-Ţi s-a întâmplat ceva rău?

-Nu. Deocamdată. Dar oricând se poate întâmpla...

Irene văzu că nu era cel mai potrivit moment şi lăsă discuţia deoparte. În schimb, îl invită pe Freddie la o plimbare. Mai bine zis, îl invită pe Freddie să-i prezinte mai îndeaproape lacul Albastru. Iar Freddie acceptă. Din plăcere, dar şi dintr-un sentiment ciudat, cumva specific lui. Se simţea onorat că Irene îl alesese tocmai pe el (ha, un anonim) să-i arate lacul. Mai mult de atât simţea o presiune enormă pusă pe aripiorele lui de peştişor: dacă o s-o dezamăgescă pe Irene, dacă o să se gândească ce alegere proastă a putut să facă...

De fapt, lui Freddie îi era teamă ca Irene să nu-l vadă aşa cum se simţea, sau mai bine zis credea că este în realitate: un peştişor ciudat şi total neinteresant.

Aşa că a dus-o pe Irene în cele mai nebănuite cotloane ale lacului, descoperite de el în peregrinările sale.

Irene nu putu să-şi ascundă uimirea:

-Vai, dar cât e de frumos locul ăsta. Minunat!

Freddie răspundea:

- Mda, cred că da, dar nu pentru mult timp. Prevăd că o să fie năpădit de gunoaie...

-Poate, răspunse Irene. Dar cine poate citi viitorul? Cert este că acum, în momentul ăsta, e superb.

-Mda, să zicem, mormăia Freddie.

Încet, încet, Freddie şi Irene au devenit prieteni. Discuţiile lor erau mai lungi, mai dese.

Văzând că Freddie nu avea prea mulţi prieteni, iar pe cei pe care-i avea îi frecventa destul de puţin, Irene îl chestionă:

-Auzi, Freddie, mie mi se pare că tu eviţi să-ţi petreci timpul cu ceilalţi peşti.Poţi sa-mi spui de ce? Nu-ţi place?

Freddie oftă adânc. Nu se simţea mai bine singur, însă îi era teamă ca ceilalţi peşti să nu-l vadă aşa cum se simţea el, sau mai bine zis, cum credea el că este: ciudat şi total neinteresant...

Oricât l-ar fi întrebat Irene de unde ştie că ceilalţi îl credeau aşa, Freddie era de neclintit: era doar evident că aşa stăteau lucrurile.

De la o zi la alta, Irene îşi dădea seama de adevărata problemă a lui Freddie. Nu era doar un peşte melancolic, singuratic, introvertit. Era un peştişor care părea că vede lucrurile doar pe jumătate, întotdeauna jumătatea negativă.

Oricât ar fi încercat Irene să-i prezinte şi cealaltă jumătate, parcă se lovea de un zid.

Câteodată, Irene se enerva atât de tare, încât îi striga lui Freddie:

- Hei, trezeşte-te odată! De ce e nevoie să te fac să înţelegi că există două părţi? Vrei să-ţi desenez? Uite, îţi desenez!

Freddie mormăia încurcat, vinovat:

-Te cred, te cred pe cuvânt, dar eu nu văd. Ce să fac?

După asemenea dialoguri Irene se siţea descumpănită, dar nu putea abandona. Se gândea la propria istorie: viaţa în mare, apoi într-un borcan, iar într-o zi din nou libertatea...chiar dacă într-un lac. Să fi fost doar o întâmplare sau tot parcursul ăsta fusese cu un scop? Putea fi acest scop Freddie? Tocmai de asta Irene se decise să nu abandoneze.

Şi inventivă cum era puse cap la cap un plan. Îl luă pe Freddie de o aripioară şi-l duse într-o zonă a lacului care i se părea cea mai frumoasă, cu pietricele dungate, albe, rotunde sau lunguieţe şi un nisip fin, albastru. Până în acel loc îl puse pe Freddie să meargă cu ochii închişi, iar odată ajunşi acolo îi spuse:

-Şi acum, Freddie, deschide ochii şi spune-mi ce vezi.

Uşor speriat, Freddie deschise ochii. 

-Oh, ce frumos e aici. Chiar nu ştiam de locul ăsta.

-Deci îl vezi?

-Da, normal, doar nu sunt orb, dar....

-Dar ce? întrebă Irene.

-Dar păcat că nu o să dureze, pentru că nimic frumos nu durează. Întotdeauna, dar întotdeauna, apare ceva sau cineva care face ca lucrurile frumoase să dispară.

Irene îl privea cu uşurare, dar şi cu tristeţe. Din fericire, Freddie nu vedea lucrurile pe jumătate, doar şi le amintea aşa. Mintea lui refuza să reţină tot ceea ce văzuse frumos. Era un mecanism perfect de apărare. Aşa nu mai suferea după minunatele lucruri pe care le văzuse, dar care nu mai existau.

-De ce mă priveşti aşa Irene? spuse Freddie dintr-o dată.

-Aşa cum?

-Aşa ca şi cum te-ai uita prin mine.

-Ah, asta. Nu-i nimic. Doar m-am lăsat furată de gânduri.

-Ce gânduri, ce gânduri? Mi le spui şi mie?

Irene oftă adânc.

-Mă gândeam la viaţa mea din mare, la nenumăratele lucruri pe care le făceam, la prietenii mei, la amintirile extraordinare.

-Şi nu te doare să nu le mai ai?

-Ba da, câteodată foarte tare.

-Şi nu ţi-ai dori să le uiţi, nu ştiu, să nu ţi le mai aminteşti. La ce bun să suferi după ceva ce nu mai ai?

-Ah, nu! Atunci din ce-ar mai fi alcătuită viaţa mea? Doar din lucruri triste? Sau să le uit şi pe astea? Ştii, Freddie, mintea noastră funcţionează prin adăugare, nu prin scădere. Ea înregistrează tot. Depinde de noi dacă alegem să "dosim" anumite lucruri în colţuri mai întunecate.

Iar lucrurile bune îmi aduc aminte de perioadele frumoase.

-Chiar dacă ştii că nu vor mai fi urmate de altele?

-Dar vezi, tocmai aici e cheia. Nu ştim nimic cu siguranţă.Nu ştim ce ne va aduce mâine, poimâine sau răspoimâine. Ştim sau mai bine zis trăim acum, aici...

Mâine poate fi o zi grea sau nu. Dar nu putem şti asta. Are atunci rost să-l irosim pe "acum" pentru un mâine incert?

Câteodată îmi este foarte dor de mare, atât de dor că mi se rupe sufletul, dar apoi îmi aduc aminte de viaţa în borcan. Credeam că-mi voi sfârşi zilele acolo.Părea o situaţie fără ieşire. Până într-o zi, când la un asfinţit fetiţa s-a decis să mă elibereze.Nu în marea mea, ci într-un lac. Dar sunt recunoscătoare pentru asta.

Freddie îşi simţi ochii umezi şi privi în altă parte brusc. Nu voia să o întristeze pe Irene. Aceasta continuă însă.

-Ştii, Freddie, mi-am dat seama că în orice situaţie ne-am afla, putem face ceva care să conteze. Pentru ceilalţi sau pentru noi înşine. Timpul pe care-l avem e atât de limitat, încât la ce ne-ar folosi să-l irosim îngrijorându-ne fără motiv.

Ştiu, o să spui că lucrurile frumoase nu durează o veşnicie aşa cum ne-am dori. Dar ştii ce? Nici alea urâte nu durează decât dacă le lăsăm noi.

Mintea noastră alocă exact acelaşi spaţiu şi pentru frumos şi pentru urât. Depinde doar de noi să alegem la care dintre ele ne uităm mai mult.

E destul pentru azi, Freddie. Simt că trebuie să mă opresc aici.

Şi zicând asta Irene se îndepărtă unduindu-se uşor... Iar Freddie rămase nemişcat, privind în gol.Mintea îi era asaltată din toate părţile: de ceea ce-i spusese Irene, de propriile gânduri, de imagini ale trecutului. Stătu aşa nemişcat preţ de o vreme, cu gândurile rotindu-i-se prin cap.

Deodată, auzi un strigăt:

- Ajunge! Gata! Linişte!

Era vocea lui, care încerca să acopere iureşul de gânduri.

Rupt de oboseală şi apăsat de gânduri Freddie se îndreptă spre casă. Era deja noapte, iar stelele oglindite în lac păreau nişte felinare care să-i facă mai uşor drumul spre casă.

Freddie aluneca uşor pe "cărăruile" luminate. Părea că lacul Albastru fusese năpădit de o mulţime de pietricele preţioase.

Freddie închise ochii şi se gândi: cât e de frumos. Aş rămâne aici pentru totdeauna.Dar nu se putea. În câteva ore sosea dimineaţa, iar felinarele înstelate se vor stinge unul câte unul...

Cu ochii închişi aluneca uşor printre "felinare", unduindu-se graţios în sus şi în jos, descriind curbe care mai de care mai îndrăzneţe.

Fără să-şi dea seama ajunse pe fundul lacului şi se văzu înconjurat de mici nestemate, de fapt pietricelele din lac asupra cărora se răsfrângea lumina lunii. Fără să stea pe gânduri întinse o aripioară şi luă o pietricică.

-Am să o păstrez, gândi Freddie. Şi de câte ori mă voi uita la ea, îmi voi aminti de această noapte minunată, de faptul că a existat, că am fost martor la ea, dar şi de senzaţia de bine şi de frumos pe care am încercat-o aici, acum.

Din acea noapte Freddie se hotărî să facă un lucru. De câte ori va trăi ceva frumos, va face ceva frumos, va culege o pietricică şi o va duce acasă.

*

Mintea oamenilor, dar se pare că şi a peştilor are capacităţi nelimitate de crea provocări. Dar tot ea are capacitatea de a produce soluţii.

Pentru Freddie, peştişorul care părea că vedea lucrurile doar pe jumătate, soluţia a fost să adune dovezi că lucrurile frumoase există. Căci pusă în faţa unui morman de pietricele/lucrurile frumoase şi bune, nici chiar mintea lui Freddie nu mai putea "dosi" realitatea

Întâlnirea cu Irene i-a dat lui Freddie impulsul de care avea nevoie pentru a schimba ceva. Nu vă imaginaţi că Freddie e acum cu totul şi cu totul alt peşte.

Schimbări din astea radicale nu se întâmpla nici cu oamenii, darămite cu peştii.În ambele cazuri, e nevoie de timp, de mult timp.

În schimb, Freddie a câştigat puţină linişte şi credinţa că lucrurile bune există, chiar dacă nu durează la nesfârşit.

*

Nu demult, cineva mi-a spus că l-a văzut pe Freddie. Se plimba prin lacul Albastru. Era singur. Zâmbea. Acel cineva mi-a spus că i s-a părut că într-o aripioară părea că ţine o pietricică. I s-a părut ciudat. Nu înţelegea de ce.

Am zâmbit. Eu înţelegeam.

***

Freddie există. L-am "pescuit" dintr-un bol aflat în mijlocul unui magazin. "Locuia" în Veneţia. Se afla într-o mulţime de alţi peştişori de sticlă. Vânzătoarea mi-a spus: pick the one you like! Şi l-am ales pe el. Până acum o lună nu avea nume. Şi într-o zi, când făceam curat (a se citi: aruncam lucruri dintr-o parte în alta) mi-au zburat ochii la el. 

Tu o să fii Freddie, i-am spus. Şi din acel moment povestea lui a început să se ţeasă în mintea mea...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Nu mai e timp!

Nu mai e timp.... Nu mai e timp de nimic... Aşa sună un cântec drăguţ, pe care, dacă doriţi (aveţi timp), puteţi să-l ascultaţi aici.

Astăzi, vorbeam cu soţul meu şi îi spuneam că am început să scriu o nouă poveste. V-am mai spus că, de obicei, îmi scriu poveştile de mână, în agenda mea... Nu le scriu dintr-o dată, ci în reprize. Le scriu acasă, când stau în pat, în metrou, oriunde pot...Îmi dă o stare de bine să las povestea să "crească" în mintea mea... Eram (sunt) oarecum mândră şi entuziasmată de noua poveste care se ţese pas cu pas şi nu am rezistat să nu-i arăt primele pagini... 

Prima reacţie a fost:

Atât de mult ai scris până acum? Cine crezi tu că o să citească atâta?

În mod ciudat chiar şi pentru mine, nu m-am enervat şi i-am răspuns:

Dacă vrei să ştii...nu am ajuns decât la jumătate. Şi de citit, o să citească cine o să fie interesat! Doar nu oblig pe nimeni să-mi citească postările. Nici măcar nu număr accesările...

Dialogul ăsta mi-a reamintit un subiect/comportament la care mă gândesc de ceva vreme, în primul rând în legătură cu mine... Dar, până la urmă, este specific majorităţii, pentru că e legat inevitabil de lumea în care trăim: lumea vitezei. 

Mă uit în jur şi mă  minunez cu câtă viteză circulă informaţia, cât de multe lucruri putem face accesând aplicaţii, cât de multe lucruri poţi să înveţi. Este extraordinar! Tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor în ultimul deceniu, să zicem. Şi dacă ar trebui să o reducem pe toată la un singur cuvânt, eu aş vota pentru "viteză".

Este într-adevăr extraordinar. O repet. Cu toate astea însă nu pot să nu remarc schimbările pe care această viteză le produce în interiorul nostru, al oamenilor... Nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, noi, oamenii, nu am fost concepuţi să funcţionăm la viteza asta... Mă uit cât de multe lucruri încercăm să cuprindem într-o singură zi. Le clasificăm, reclasificăm, le prioritizăm şi reprioritizăm şi timpul tot pare să nu ne ajungă... Slujbă, prieteni, familie, timp pentru noi, le vrem pe toate, avem nevoie de toate... Dar orele nu ne ajung....

Am vrea să cuprindem cantitatea-calitatea-viteza într-un singur coş. Doar că nu se poate! Asta cred eu. Şi mai ales, nu se poate tot timpul. Nu poate fi un mod de viaţă.

Învaţă engleza în 30 de zile... Curs de citit rapid... Oricine poate fi un bun bucătar cu doar 10 şedinţe... Sunt doar câteva anunţuri pe care le-am văzut pe cea mai celebră reţea de socializare...

Suntem cumva momiţi să credem că putem fi orice, putem face orice, cu investiţii minore de timp şi bani...

E fals! 

Yes we can! Dacă vrei, poţi! Just do it! sunt doar slogane ok atâta vreme cât ne inspiră să facem mai mult din ceea ce putem face noi. 

Nu cred că poţi învăţa engleza în 30 de zile, nici dacă ai învăţa 24 din 24. 

E posibil să reuşeşti să citeşti rapid, dar asta îţi asigură şi o înţelegere rapidă a ceea ce citeşti? 

Iar bucătar...în condiţiile în care nu ai niciun fel de abilitate pentru asta, iar singurele ouă prăjite de tine semănau mai mult cu chiftele...I don't think so!

Şi cu toate astea, ne-am dori să putem face totul. Şi ce minunat ar fi dacă le-am putea face în acelaşi timp!

Multitasking-ul (termen preluat din ştiinţa calculatoarelor şi care are în vedere executarea mai multor sarcini în acelaşi timp. Linkul duce către un articol foarte drăguţ. Asta doar dacă aveţi timp...) a devenit o realitate. Laptopul meu şi nu doar al meu are nu ştiu câte ferestre deschise (fişiere cu materiale la care lucrez, google, mailul, FB..., just in case). Scriu un email şi vorbesc la telefon, stau cu televizorul deschis şi citesc ceva...

Mă face asta mai eficientă? Pe mine, nu! Mă oboseşte, nu mă lasă să mă concentrez sută la sută pe ce am de lucru, iar navigatul pe net în "pauze", îmi face mai rău decât dacă m-aş ridica, aş face câţiva paşi, aş deschide fereastra şi aş respira... Da, aş respira cu plămânii şi cu mintea...

Soluţia mea la toată această nebunie a vitezei este să-mi spun, să spun minţii mele să se oprească! Altfel, îmi spune ea mie şi nu într-un mod plăcut. Nu-mi mai propun să fac tone de lucruri, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a părea neserioasă (iar pentru mine asta e teribil). Îmi propun să fac mai puţine şi mai bine. 

Revenind la poveşti...

Poveştile sunt poveşti... Nu pot fi scurtate, nici măcar pentru a fi în pas cu moda... nici măcar pentru a corespunde standardelor de eficienţă sau de utilizare eficientă a timpului.

Poveştile, ca multe alte lucruri, încearcă să ne spună ceva. Şi pentru asta e nevoie de timp pentru a le înţelege, desluşi... Asta doar dacă-l avem sau dacă ni-l facem...

Un alt articol drăguţ.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.