luni, 24 decembrie 2018

Sărbători cu bine!

Sărbătoarea Crăciunului este despre credinţă, tradiţie, despre a fi împreună sub acelaşi acoperiş, fie că-l numim casă, fie că-l numim cer.

Sursa foto:
https://fractalenlightenment.com/36203/spirituality/
understanding-the-different-archangels-their-healing-powers
Mai mult, Crăciunul este despre a fi, acel "a fi" care a început cu un prunc, care a strâns în el atâta lumină, atâta speranţă, atâta dragoste, atâta iertare, cât să ajungă pentru o lume întreagă. Şi le-a sădit în fiecare dintre noi.
Crăciunul este despre a fi în toate modurile imaginabile: bucuros, recunoscător, generos, înţelegător, tolerant, iertător, zâmbitor şi câte altele.
Şi mai este şi despre a le fi aproape, cu gândul sau cu fapta, fiecare după puterile noastre, celor în nevoie.
Să vă bucuraţi de sărbători minunate, dragi prieteni!

miercuri, 5 decembrie 2018

Mai stai puțin!

Adunarea se încheiase, iar fiecare se îndrepta grăbit la treburile lui. Doar pe un scaun, un chip palid, translucid din cauza bolii necruțătoare, răsufla încet, aproape imperceptibil.
I-am luat mîinile reci în mâinile mele:
„Aveți mâinile sloi de gheață. Dați-le încoace, să vi le încălzesc”.
A oftat și a spus doar: „Prea multă suferință...
M-am aplecat spre el, i-am sărutat obrazul zbârcit, și moale, și rece, iar el a zâmbit și mi-a sărutat mâna.
O să spun o rugăciune pentru Dvs, să vă fie un pic mai bine, cât se poate”.
A oftat din nou, s-a uitat în ochii mei și mi-a mulțumit. Peste nici două săptămâni a plecat. Vestea m-a lovit direct în plex. Știam că e foarte bolnav, știam că o să plece, dar nu eram pregătită pentru asta. Mintea, sufletul meu sperau că va mai sta un pic
Nu-mi era nici părinte, nici rudă, nici prieten. Era un om bun și, împreună, niște ani, am creat o relație frumoasă, presărată cu multe gânduri și emoții bune.
În noianul de gânduri care m-a năpădit când am aflat că nu mai este, am simțit și împăcare, mulțumire că în urmă cu două săptămâni nu m-am grăbit să plec. Fără să știu mi-a fost oferită șansa de a-mi lua rămas bun. Singurul rămas bun care a contat și pentru mine și, cred, și pentru el.
Trăim într-un iureș continuu, conectați la propriu la dispozitive care aproape ne conduc viața și ne condamnă la o fugă istovitoare. Rostim de multe ori: nu am timp!, ne plictisim repede, nu mai avem răbdare să ne ascultăm părinții, prietenii. Nu mai avem timp să ne zâmbim, să ne spunem o vorbă bună.
Trăim din ce în ce mai mult în virtual, deși am fost creați să fim aici, în lumea reală. Comunicăm mult și în paralel, în căsuțe de what's up, messenger, trimitem mesaje telegrafice, poze, închidem căsuțele și ne retragem în singurătate. Suntem din ce în ce mai performanți, dar din ce în ce mai nefericiți, mai singuri. 
Sursa foto: https://www.videoblocks.com/video/hands-holding-plant-flower-ecology-green-earth-vbfwtj-
Amânăm, spunem „nu acum”, nu e momentul, încercăm să planificăm totul, uitând că, în realitate, cele mai multe lucruri, cele mai importante nu pot fi planificate. Nu de noi, în orice caz.
Și ne trezim într-un moment când jinduim după câteva clipe în plus, în care să facem ceea ce până atunci n-am găsit timp să facem, să spunem, să simțim, să transmitem.
Există în viețile tuturor momente de felul acesta. Ele acționează uneori ca un declanșator al schimbării comportamentelor, generează reprioritizării și îndreptarea către ceea ce contează cu adevărat. 
Suntem ființe vii, nu inteligențe artificiale, avem nevoie să fim conectați unii cu ceilalți nu prin unde radio, ci prin limbaj, prin atingere, prin gestică. Suntem construiți să visăm, să oftăm, să suferim, să plângem, să zâmbim, să râdem cu gura până la urechi. 
Suntem construiți să iubim. În toate felurile.
Atunci când intervine despărțirea, pierderea, de orice natură ar fi ea, am da orice pentru câteva clipe în plus în care să spunem, să facem, toate acele lucruri rămase nespuse, nefăcute. De cele mai multe ori, strigătul nostru „mai stai puțin!” nu mai poate fi auzit.
Nu suntem niciodată pe deplin pregătiți pentru pierderi, nu avem cum, nu suntem mașini. Din fericire! 
Nu stă în puterea noastră să alegem când și cum să se întâmple.
Dar stă în puterea noastră să ne trăim viețile astfel încât să avem cât mai puține regrete, să trăim cu sens. Stă în puterea noastră să închidem ferestrele virtuale și, dacă nu putem să fim față în față, să punem mâna pe telefon și să rostim: nu am ceva deosebit să-ți spun. Îmi era dor de tine și am vrut să-ți spun asta.

Ție de cine ți-e dor?

marți, 4 decembrie 2018

Bucuria darului!

Anul ăsta nu-mi doresc niciun cadou material. Cu ani în urmă, jinduiam la un "electronic" nou, cât de mic, un ceva, o hăinuță mai acătări, nu știu ce parfum. Acum, nu. Poate că am tot ce am nevoie sau, poate, că ceea ce am nevoie nu mai capătă formă materială. Anul ăsta vreau să-mi dăruiesc bucurie, cât mai multă bucurie. Vreau să mă îmbăt cu bucurie! Bucurie venită din căscatul ochilor la luminițele din oraș, bucurie venită din emoția dată de imaginarea, realizarea, cumpărarea, oferirea de daruri celor dragi mie, mai apropiați sau mai îndepărtați. Nu, nu e altruism, nu e bunătate.
Este ceva aproape pragmatic. Îmi doresc să simt bucurie, multă! Și, deși sunt o introvertită "diagnosticată", cea mai intensă bucurie, cea de care am cea mai mare nevoie, vine din conectarea mea cu ceilalți, din comunicarea sinceră, autentică. 
Când oferim, de fapt, primim!
Darul pe care-l facem, indiferent de forma lui, ni se întoarce  însutit sub formă de mulțumire, armonie, bine, zâmbet, îmbrățișare. 
Să dăruim cât de mult are sufletul nostru de dăruit, căci darul este hrană pentru suflet.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

La mulți ani, România!



La mulți ani, România! 
1 decembrie 2018
Preluare de pe pagina Facebook Poza zilei
La mulți ani tuturor românilor, din țară, din străinătate și mai ales românilor pe care istoria vitregă i-a lăsat în afara granițelor firești de la 1918.
Să nu uităm că ceea ce suntem azi este încununarea idealurilor mai multor generații și urmare a greului tribut de sânge plătit de ostașii români. 
Să învățăm încet încet să iubim sincer România, faptul că suntem români și să încercăm, zi de zi și după forțele fiecăruia, să o facem mai bună. 

La mulți ani!

duminică, 2 septembrie 2018

Gânduri mici

Fiecare lucru pe care-l facem e important.
Nu există lucruri mari sau lucruri neînsemnate,
Există doar lucruri pe care le facem.
Şi atât!
Şi ele merită să fie încărcate, însoţite de recunoştinţă,
Pentru că am putut să le facem, pentru că ni s-a permis să le facem.
Şi, nu, nu ni s-au datorat doar nouă sau exclusiv nouă,
Chiar dacă uneori suntem convinşi de asta.
Şi, nu, nu ni s-au cuvenit nouă,
Căci nimic nu ni se cuvine.
Cel mult poate fi un dar,
Iar pentru daruri, oricât de mici, se cuvine să mulţumim.

luni, 20 august 2018

Cine eşti când nu te vede nimeni?

"Caracterul, spunea un înţelept, 
este ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni. 
Nu este acelaşi lucru cu reputaţia - 
ceea ce cred alţi oameni despre tine.
Nu se confundă nici cu succesul sau cu realizările.
Caracterul nu este ceea ce am realizat, ci ceea ce suntem"
Bill Hybels



Într-o după-amiază cu miros de zmeură, şi brad, şi fân proaspăt cosit, într-o după-amiază de Breaza, Iuliana ne-a arătat o carte. Notam ceva într-un caiet, aşa că n-am văzut coperta, doar am auzit titlul: Cine eşti când nu te vede nimeni. Cu punct.
Mintea mea creativă şi, câteodată admirabil de indisciplinată, a adăugat repede titlului şi mie însămi un semn al întrebării.
Cine eşti când nu te vede nimeni?
De-a lungul vieţii, învăţăm, ne perfecţionăm în "a părea". Adăugăm mască după mască (şi nu o spun într-un mod negativ) pentru a ne fi mai uşor să ne integrăm, să fim acceptaţi, să nu fim aşa de uşor răniţi, să devenim oameni de succes. 
Sursă foto: https://ro.pinterest.com/pin/
787637422306405760/
Apelăm la ele în atât de multe rânduri încât, la un moment dat, devin parte din noi. Uneori, o facem inconştient. Alteori, foarte conştient. Construim imagini pe care le proiectăm în spaţiul exterior, inclusiv cel virtual, şi care descriu mai ales cum am vrea, ne-am dori să fim văzuţi/percepuţi de ceilalţi şi mai puţin cum suntem în realitate sau cum ne-am dori să fim
Cine suntem în realitate? 
Intelectualul fin care îl priveşte pe celălalt în ochii, îşi alege cu grijă cuvintele, îi strânge mâna, strânge din dinţi de furie, dar odată ajuns acasă, deschide laptopul şi se transformă subit într-un rezervor de ură şi invective?
Sau tânărul acela bine îmbrăcat, cu un parfum discret, care-ţi ţine uşa magazinului, dar câţiva metri mai încolo îi arde cu sete o palmă peste faţă prietenei/iubitei/soţiei, urlând la ea: uite ce mă determini să fac?
Ştiu, sunt exemple dure, dar ele au legătură cu cine suntem.
Cine suntem cu adevărat iese la iveală atunci când nu ne vede sau credem că nu ne vede nimeni. Este acel melanj de trăsături de caracter care reprezintă esenţa noastră, trăsături pe care le-am căpătat în copilărie, le-am întărit în maturitate şi pe care alegem să le cultivăm sau să încercăm să le schimbăm, dacă nu ne mai sunt de folos sau dacă simţim că nu asta suntem.
Suntem făcuţi dintr-un amestec de lumină şi întuneric şi, probabil, foarte puţini dintre noi sunt scutiţi de-a lungul vieţii de momente de răutate, invidie, nepăsare şi multe altele. Dar conştientizarea lor ne ajută să (ne) înţelegem mai bine, să scrutăm în interiorul nostru pentru a vedea ce a generat atitudinea, comportamentul, şi, eventual, a ne lămuri asupra a ceea ce e de făcut, de schimbat.
Dorinţa de cultivare a binelui din noi este ideea principală a cărţii lui Bill Hybels, Cine eşti când nu te vede nimeni.

La prima vedere, cartea, plină de pilde din Biblie, poate părea nepotrivită cuiva care are o abordare să-i zicem laică asupra dezvoltării personale. 
Nu vă lăsaţi intimidaţi! 
Literatura motivaţională scrisă de pastorii americani aparţinând cultelor denumite generic neoprotestante aşa este, dar nu înseamnă că este mai puţin valoroasă sau folositoare. Şi dacă trimiterile biblice deranjează, se poate sări peste. Miezul cărţii merită!
Hybels vorbeşte despre cinci trăsături ale unui caracter puternic: curajul, disciplina, viziunea, perseverenţa, dragostea.
Sunt trăsături, aşa cum remarcă şi autorul, pe care cu greu le mai regăsim în noi. Presiunea socială, a timpului, dorinţa ca tot ceea ce vrem să se întâmple acum, în momentul ăsta, teama de a nu greşi, comoditatea, frica sunt doar câteva din stavilele în calea unui caracter sănătos.
Curajul, în viziunea lui Hybles, are mai multe faţete: curajul de a fi vulnerabil, curajul de a accepta adevărul despre comportamentul tău, curajul de a urma pe cineva, curajul de a fi un om moral, chiar dacă te plasezi în afara trendului.
"Cum poţi deveni mai curajos? Îţi pui o dorinţă? Zici o rugăciune? Scuturi o baghetă magică?"
Întrebările sunt ale lui Hybels, soluţia, tot a lui. "Creşti în curaj atunci când îţi confrunţi temerile paralizante. Uneori, ne imaginăm că oamenii curajoşi s-au născut fără frică. În realitate, oamenii curajoşi sunt oameni obişnuiţi ca tine şi ca mine, care au început la un moment dat să-şi înfrunte temerile în loc să mai fugă de ele" [...] Nu poţi sta liniştit aşteptând să te caute curajul. Trebuie ca tu să mergi să-l cauţi".
Avem nevoie de disciplină ca să ne ducem la bun sfârşit proiectele, oricare ar fi ele.
Avem nevoie să ne creştem răbdarea ca să construim temeinic, să învăţăm să nu renunţăm la prima greutate, la primul eşec, luând-o mereu de la capăt în speranţa unui parcurs mai lin. 
La fel, avem nevoie de viziune, căci a avea viziune îţi permite să te orientezi spre căutarea de soluţii şi să refuzi să rămâi blocat într-o situaţie care pare fără de ieşire.
Şi cel mai important, avem nevoie de dragoste în toate formele sale: dragostea blândă, care protejează, care mângăie, care alină, dar şi dragostea aprigă, cea care ne dă forţa de a-i spune celuilat "drumul pe care ai luat-o nu este bun, nu te ajută" tocmai pentru că-l iubim şi nu vrem să se piardă. Este nevoie să iubim şi aprig!
Cartea lui Hybels nu oferă interpretări savante sau ultimele teorii din zona dezvoltării personale. Nu te învaţă cum să câştigi mai mulţi bani sau cum să devii lider de succes. 
Cartea lui Hybels este simplă, pe înţelesul tuturor, se adresează sufletului şi apoi raţionalului. Dacă vrei, dacă asta cauţi, poţi găsi în ea îndrumare, soluţii, idei la care nu te-ai gândit. 
Şi dacă nu le găseşti, tot nu rămâi cu mâna goală.
Rămâne întrebarea (şi multe altele care derivă din ea), pe care ne-o putem pune mai des, ca să ne verificăm pe parcurs dacă mai suntem pe drumul cel bun: 
Cine sunt când nu mă vede nimeni?




marți, 14 august 2018

O înjurătură nu are cum să unească. Niciodată.

Suntem în război. Nu de ieri de azi. De mai mult timp. Şi nu, nu ne-a atacat nimeni din exterior. Suntem în război noi cu cel de lângă noi, cel care nu ne împărtăşeşte ideile, comportamentul, opţiunile, cel care ne deranjează că se mişcă prea încet, vorbeşte prea mult, cel care ne deranjează prin simplul fapt că există.
Până de curând era un război mocnit. Era suficientă ură acumulată, dar o ţineam ascunsă, o camuflam. Din când în când răbufnea, ieşea la suprafaţă, dar reuşeam să o îndesăm repede la loc, înainte să o eliberăm pe deplin.
Asta până de curând, când pentru mulţi oameni resentimentele, nemulţumirea, frustrarea s-au revărsat sub forma celor mai neruşinate, murdare înjurături.
Un accident regretabil, am spus. Dar nu, repeziciunea cu care a fost propagată, bucuria cu care a fost preluată, argumentată, a făcut ca înjurătura să devină o pătură mocirloasă care s-a aşezat peste noi.
Oameni care nu-şi conştientizează rolul în societate, autorităţi politice şi culturale, au cauţionat înjurătura, împachetând-o frumos şi livrându-ne-o ca modalitate de exprimare a adevărului, a dreptăţii, un mod de a răspunde minciunii. Au mângâiat-o pe cap, i-au dedicat eseuri delirante, au bătut obrazul celor pudibonzi, acuzându-i că se feresc să spună adevărul verde în faţă. Au încurajat-o, au propagat-o în toate spaţiile publice, inclusiv online, au dat startul unor "competiţii" de cine înjură mai mult, mai tare, mai urât. Şi mulţi dintre noi am marşat la ea. Din neştiinţă, din comoditate sau pentru că se plia atât de bine pe ceea ce era deja în interiorul nostru, dar nu aveam curaj să expunem, să (ne) recunoaştem.
"Înjurătura, spune Părintele Constantin Necula, este un accident lingvistiv. El nu trebuie perpetuat".
Noi tocmai asta am făcut, facem de ceva vreme încoace. Ne îmbâcsim vieţile, sufletele, le otrăvim zi de zi.
Înjurătura nu are cum să unească, pentru că a uni poartă în sine o conotaţie pozitivă, are în sine sâmburele apropierii, al construirii, al dialogului. 
Înjurătura poate să aducă laolaltă oameni care gândesc, acţionează la fel, dar rolul ei este de a separa, de a crea tabere opuse, rivale, duşmane. 
Înjurătura separă: îi separă ireversibil, iremediabil pe cei care înjură de cei care sunt înjuraţi. 
Înjurătura nu înseamnă dezacord. Mai mult, exclude din start dialogul, înţelegerea. 
Înjurătura este o formă de violenţă verbală care dă naştere violenţei fizice. Nu poate da naştere la altceva.
Am văzut cât de subţire este linia dintre cele două.
Înjurătura nu este un act de eroism şi nici nu expune minciuna
Singurul expus drept ceea ce este în realitate este cel care o rosteşte şi care astfel îşi demonstrează limitele, neputinţa, chiar egoismul, asemeni omului care în  micimea lui merge la un meci de tenis nu pentru a-şi susţine compatrioata, ci pentru a o face de ruşine, prin apartenenţa la aceeaşi naţie, în faţa lumii. 
Să încetăm să ne mai minţim singuri. Înjurătura nu este manifestarea firească a dezacordului, a opoziţiei faţă de ceva sau cineva.
Şi dacă nu ne putem încrede în noi înşine pentru a găsi calea cea dreaptă, să nu ne încredem în falsele autorităţi politice, culturale sau de altă natură. Să căutăm mai departe, să cercetăm în jurul nostru şi sigur vom găsi răspunsuri. Sunt mai aproape decât ne imaginăm.
Rostirea Părintelui Necula este una dintre ele:
"Nu-i nevoie de înjurătură atunci când vrei să spui adevărul. 
Nu-i nevoie de ură atunci când vrei să spui adevărul.
Nu-i nevoie de înjosirea celuilalt atunci când îţi aperi adevărul".
 Să (re)învăţăm să ne vorbim.


luni, 9 iulie 2018

Drumul...


Iulianei C.


Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare. 
Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.
Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.
Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.
Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.
„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”

Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza
Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.
Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.
Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri. 
Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.
Ne anesteziem!
Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar. 
Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.
Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.
Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"
"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".
Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.
Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.
Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.
Trebuie să găsim soluții! Rapid!
Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.
Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.
Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum
Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.
Nu apare pe GPS. 
Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun-
satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/
Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!
Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?
Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.
Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.
Mulţumeşti şi porneşti.
Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.
N-ai încotro şi porneşti la drum.
Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.
Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.
Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe. 
Încet, cu grijă.
Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.
Drumul nu e drept. Mergem  ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă. 
Nu se poate. 
Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.
Călătoria nu e uşoară,  nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".
Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.
E important să nu fii singur.
Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.
Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.

miercuri, 4 iulie 2018

Dacă...

Dacă aș avea habar să cioplesc lemnul,  l-aș ciopli! 
Indiferent de câte așchii ar trage brazdă prin palmele mele.

Dacă aș avea habar să-l lustruiesc,  l-aș lustrui. Indiferent de cât de aspre ar deveni mâinile mele.

Dacă aș avea habar cum să dau o viață nouă unui ciot rătăcit de copăcel,  aș face-o.
De o mie și mai multe de ori.
Numai în forma asta!

Până când iubirea,  mângâierea, tandrețea,   empatia,  protejarea  s-ar sătura să tot fie fugărite și s-ar așeza cuminți la casa lor: în sufletele noastre.
De o mie și mai multe de ori!

joi, 21 iunie 2018

Îndrăzneşte să fii cine eşti!

My Favorite Things - Julie Andrews



E sfârşitul unei nopţi toride de vară, iar cearşaful ghem de sub mine trădează gândurile cu care m-am luptat bună parte din noapte. Îmi simt ochii nisipoşi, umflaţi ca două mingi de ping-pong. Mă târăsc cu greu la bucătărie, să-mi pun de o cafea pe care s-o dau iute pe gât, doar-doar m-oi trezi.
Mă uit pe geam şi văd cum cerul capătă rapid nuanţe de gri şi negru şi, din senin, se pune pe o ploaie rapidă, din aia cu bulbuci.
Ochii încep să-mi scânteieze, tălpile încep să mă mănânce. Ce-aş mai lua-o la fugă prin ploaia asta. Doar că e miez de dimineaţă. Unde să plec aşa în ploaie? N-am nici măcar pretextul că trebuie neapărat să ajung undeva.
Credinţele acumulate/învăţate de-a lungul timpului îmi spun că "nu", "nu se poate", "nu se face", "ce-o să zică lumea".
Din fericire, o voce piţigăiată din mintea mea mă înghionteşte râzând: "hei, du-te, nu pierde ocazia! Cine ştie când ne mai întâlnim vara asta cu o ploaie cu bulbuci".
Vocea îmi dă curaj să caut pretexte...
Ştiu! Am găsit!
Cobor să spăl maşina! Iau frumos o perie şi folosesc apa care curge cu atâta generozitate din cer.
E ecologic. Nu risipesc apă, nu folosesc detergenţi şi mai am şi un beneficiu secundar: scap de glumele răsuflate ale băieţilor veseli de la spălătorie.
Mă felicit în gând pentru idee şi pentru construcţia logică, îmi trag un maiou pe mine, o pereche de pantaloni scurţi, sar în şlapi şi strig ieşind pe uşă: "mă duc până jos!".
Miroase a ploaie şi a pământ îmbibat cu apă. Pe umbrelă îmi tropăie vesel picăturile de ploaie. Nu mai aud nimic altceva. 
Cu toată umbrela mea, în două minute sunt udă până la piele.
Şi mi-e atât de bine!
Cu bucurie tot dau cu peria pe maşină, curăţ cu conştiinciozitate toate încheieturile.
Vecinul de la parter mă priveşte mirat. Nu pare să înţeleagă de ce fac asta pe o ploaie torenţială. Îl observ şi-mi pregătesc o replică deşteaptă de contraatac, în caz de nevoie.
Cam aşa facem când ne simţim vulnerabili: contraatacăm.
Dar nu-mi spune nimic. Doar mă priveşte, iar eu renunţ să mai ghicesc ce gândeşte.
Mă bucur de ploaie, ţopăi prin bălţi şi cânt, în gând, prin ploaie.
Alţii au făcut-o cu voce tare. Eu, încă, nu am atâta curaj...
Trag cât pot de timp, dar vocea raţiunii se trezeşte şi-mi strigă: "hei, eşti udă leoarcă! vezi că intră apă la bateriile de la telecomadă...".
Mda, asta cam aşa e....
Îmi strâng periuţa, umbrela, mai sar o dată într-o baltă şi-mi spun în gând: data viitoare, fără umbrelă!


miercuri, 30 mai 2018

Nu te-am uitat


“Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi.
Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, 
sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, 
să ţi-l culci pe palmele tale... 
Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... 
Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”
Ionel Teodoreanu

Nu te-am uitat.
Pentru că nu am cum, pentru că nu pot, pentru că nu vreau. 
Dar nici nu m-am împăcat cu gândul, cu trecutul, cu "aşa a fost să fie".
Nu te-am uitat.
Şi continui să trăiesc pentru mine şi un pic şi pentru tine. Ştiu că nu aşa se face: trebuie să ne trăim viaţa noastră, nu pe a altora. 
Ştiu. 
Dar uneori îmi permit luxul să nu dau doi bani pe "cum se face".
Aşa că zi de zi trăiesc un pic şi pentru tine, greşesc, mă minunez, mă încrunt, mă supăr şi mă-nfurii şi pentru tine.
Şi zi de zi încerc să zâmbesc şi să iubesc. 
Mai mult, mai multe...
Cresc, Gabi, continui să cresc şi să sper că mai eşti şi pe altundeva decât în sufletul meu, să mă vezi şi să te bucuri pentru mine.


*
Iar azi, la cimitir, o doamnă fistichie tare ne-a oferit un trandafir, să-l pun cu mâna mea pe piatra ta. 
Şi, culmea, m-a făcut să zâmbesc în felul în care mi-a mulţumit că m-a scos Dumnezeu în calea ei, "să-i dau" lumină ca să aprindă la morţii ei. 
Ea nu ştia că de fapt tu i-ai dat-o. 
Cu mâna mea...

duminică, 6 mai 2018

În capul meu....

În capul meu sunt multe lucruri. Probabil și în capetele voastre. Doar că, de regulă, acela de pe umerii noștri „ne pune cel mai mult pe gânduri”. 
Ne sperie conținuturile sale, modul în care creăm, construim gânduri, energia, de multe ori negativă, generate de aceste construcții. Uneori ne este greu, foarte greu. Nu le putem cere celorlați să ne înțeleagă, pentru că nici noi înșine nu reușim să pricepem ce se întâmplă în capul nostru. Ne speriem, ne înfricoșează, dăm vina pe genetică, chimie, pe restul lumii și, în final, pe noi.
Doar că mașinăria asta fantastică, fără de care nu am putea respira, produce și altceva decât gânduri care ne înspăimântă. Din fericire! Produce bucurie, stochează și amintiri minunate, proiectează, desenează, aduce la viață vise.
Uneori, echilibrul este greu de atins. Probabil, acesta are la bază acceptarea și iubirea.
De sine.
Să ne iubim, să ne acceptăm așa cum suntem, să fim împăcați cu noi, fără a renunța să fim mai buni, creații complexe și minunate ale unui univers, ale unui Dumnezeu (fiecare după cum crede).
În capul meu sunt multe gânduri negre generatoare uneori de furie, încrâncenare, trufie. Dar, cred că, cel puțin în egală măsură, sunt și gânduri bune, pline de culoare.
Iar acum că am o cană roz de la în capul meu o să încerc să fac un experiment: o să bag în ea gândurile negre și, ca dintr-un joben de magician, o să încerc să le scot nu albe, ci colorate. Și, poate, ca prin vis, din marea de negru o să răsară o mare de maci.

Mulțumesc, MihaelaSelescu!

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Mihaela

Era prima zi de studenție a unei studente întârziate. Îmi era teamă, dar o ascundeam suficient de bine, bravând cu faptul că aveam o vârstă mai mare, lucrasem niște ani, nu eram doar o puștoaică proaspăt ieșită de pe băncile liceului. 
Eram, pozam destul de bine, în matură, dar nu eram, doar îmi era foarte teamă: dacă n-o să fac față, cum o să mă descurc cu ceilalți colegi, cu profesorii, fără slujba la care renunțasem ca să merg la facultate la zi.
Mă ascundeam în spatele unei aparente inaccesibilități și, trebuie să recunosc, funcționa. Era toamna lui 1998, îmi era teamă de oameni, încercam să gestionez o situație dificilă, traumatizantă, care părea fără ieșire, și mai eram foarte, foarte singură.
Și iată-mă într-o zi de toamnă în amfiteatrul mare al Facultății de Istorie alături de o fată care-mi lua cu asalt carapacea bine înțepenită. Vorbea, râdea, împărțea din ce avea. Și nici una nici două mă „invită” să merg cu ea să-și ea o fustă de la croitor. 

Eram uluită, speriată, deconcertată.
Firescul, naturalețea cu care împărțea un covrig cu mine, bunătatea, veselia pe care o emana.
De atunci, pentru mulți ani, am devenit nedespărțite, am împărțit aproape totul. Examenele la istorie veche unde tremuram umăr la umăr, altele la care trăgeam cu ochiul una în lucrarea celeilalte, plimbările, discuțiile, mersul în pelerinaj, deghizat în excursie, unde mâncam ca o veritabilă păcătoasă salam de acasă, în semn firește de protest la adresa verzei de post, râsul, iubirile, despărțirile, darurile...
Dar cel mai important dar este cel pe care mi l-a făcut Mihaela întâlnindu-ne. 
De la ea am învățat să dăruiesc, am învățat generozitatea, bucuria sinceră de a da, de a împărți.
Nu vă imaginați că e simplu. Chiar dacă resursele astea se găsesc în noi, suspiciunea, teama, îndoiala nu le lasă să iasă la suprafață. 
E nevoie de ceva, de cineva, iar cineva-ul ăsta a fost pentru mine Mihaela!
Odată cu ea, am reînvățat să râd, să nu-mi fie teamă să încerc să fiu autentică, să dăruiesc fără să țin cont dacă sau ce voi primi înapoi. Să mă bucur dăruind!
Deși locuiește acum departe, Mihaela e aproape zilnic cu mine: când fac un lucru bun, când spun o vorbă bună, căci vorbele au și capacitatea extraodinară de a vindeca, de a mângâia, când ofer un dar sau o prăjitură făcută de mine.
Și, uneori, o redescopăr în râsul cuiva, în gestica sau dicția altcuiva.
Știu, se numește dor!
Iar mâine, când o să le împart fetelor de la un anumit grup semnele de carte pregătite pentru ele și când se vor îndulci (sper) cu o delicioasă prăjitură cu mere și caramel, o să le spun fetelor că toate aceste daruri sunt pentru ele, dar nu ar fi existat fără Mihaela.

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

Toamna trecută "am căzut". Genul ăla de căzătură pe care o anticipezi, ştii că o să vină, dar mai ştii şi că nu o poţi opri. Nu ai cum să te pregăteşti, să te antrenezi, să pici mai puţin rău. Pur şi simplu cazi, eşti martorul neputicios al propriei căderi.
Şi, deşi nu e prima dată, doare al naibii de tare, iar refacerea, ridicarea e la fel de dureroasă, iar urcarea spre lumină pare că durează o veşnicie.
În câteva săptămâni universul meu interior s-a prăbuşit. Bruma mea de echilibru interior, ceea ce mă înconjura şi-mi dădea o senzaţie de stabilitate... Pf! Au dispărut! Cum ai pocni din degete sau ca atunci când sufli cu putere într-o păpădie şi steluţele translucide pleacă în toate direcţiile. De rămas a rămas doar nişte negru, o senzaţie de sufocare şi o stare permanentă de teamă. Pe scurt, deznădejdea.
Din fericire, după câteva zile în care am fost năucită, a intrat în acţiune acel senzor de siguranţă pe care cred că-l au cam toate persoanele cu o anumită (spre mare) nevoie de control. 
Să încercăm cu o metaforă: 
Eşti o barcă pe punctul să se scufunde. Ai plutit deja ceva vreme în derivă, ai luat ceva apă la bord, şi, deşi eşti o barcă în plin atac de panică, atunci când se aprinde şi ultimul beculeţ roşu începi să arunci apa în afară ta ca un apucat. Nu te simţi în stare să o (te) salvezi, dar, "pe legea ta" dacă o (te) laşi să se scufunde.
Dincolo de metafore, cauţi soluţii. Unele pe care le-ai mai încercat, altele care au şi funcţionat...Urmezi cu stricteţe (aşa cum nu ai face dacă ţi-ar fi bine) indicaţiile. Îţi repeţi că e nevoie de timp, de răbdare.
Strângi tare din dinţi, plângi - pe furiş, pe faţă, pe stradă- şi cauţi soluţii în continuare.
Şi la un moment dat, simţi că nu mai poţi, că e prea mult, că ai încercat cam tot ce ştiai.
Ar mai fi ceva...
Orgoliul/trufia strâmbă din nas că "nu". De fapt nici nu e orgoliul, e mai mult vinovăţia sau, mai degrabă, teama că nu I-ai mai vorbit de mult, iar când ai făcut-o doar I-ai cerut. Şi mai e şi teama că nu o să te asculte, şi îndoiala că poate nici nu există..., că nu e nimeni dincolo.
Şi cu piciorele tremurând, pleci într-o călătorie cu metroul, scurtă, dar care pare aşa lungă şi chinuitoare, ajungi la o biserică, stai două ore, dar, culmea, nu te plictiseşti, asculţi o slujbă pe care n-o înţelegi pe deplin, dar asta nici nu contează, pentru că nu mai simţi teamă, ci linişte şi împăcare. Te simţi în siguranţă. Nu mai eşti (sunt) singur.
Şi îmi dau seama că, oricât mă îndoiesc, am nevoie să cred. În felul meu. Şi felul meu de a crede nu are nicio legătură cu faptul că sunt convinsă că vremea catedralelor a trecut de mult, că nu-mi transmite nimic Prefericirea sa, ori că n-am deschis niciuna din Vieţile sfinţilor rămase de la sora mea.
Nevoia mea de a crede nu vine din educaţia de acasă sau întovărăşirea mea şi cu persoane cu adevărat credincioase, practicante. 
Nevoia mea vine din teamă, din conştientizarea solitudinii care ne însoţeşte de a lungul vieţii, şi din căutarea unui sens, a unei prelungiri necesare.
Şi chiar dacă nici acum nu ştiu Crezul pe de rost, nu e chiar aşa de important. Contează că mă bucur să-l aud, că îmi mângâie sufletul să-l citesc în miez de noapte, când umbrele par mai multe şi mai negre decât de obicei. 
Contează că-mi iau din el lumină cât să-mi ţie treaz opaiţul din sufletul meu.
Şi-n seara asta, chiar un pic mai multă lumină...
"Lumină din lumină, 
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat..."

duminică, 1 aprilie 2018

Roșu pentru gânduri negre


 - Ce zi proastă!
- Îhî!, încuviințează figura din oglindă.
- Jur că n-aș ieși din casă.
- Îhî, răspunde imaginea din oglindă. 
O strălucire în colțul ochiului stâng pare a zice:
- Și, chiar, ce-ar fi dacă n-am ieși? Ar fi sfârșitul lumii?
- Nț!, spun buzele țuguiate. Am promis, am stabilit, e bătut în cuie!
Reflexia din oglindă lasă ochii și colțurile gurii în jos și oftează îndelung: - Știu!
- Hei, la cum ne prezentăm astăzi am avea nevoie de o mână de profesionist, plus niscaiva produse de calitate, să rezolvăm cu pungile astea negre de sub ochi și fața asta lăsată.
- Îhî, că bine zici!
- Ghinion! N-avem nici de una, nici de altele. Nu ne rămâne decât să recurgem la artileria grea!

Un deget amestecă două nuanțe de roșu. Azi nu mai merge cu roșu palid. E nevoie de un roșu mai roșu!
Cât de roșu?
Cât să-l perceapă creierul meu.
Relaţia femeilor cu rujul e veche. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, vă spune Mihaela Selescu aici.
Dar nu despre ruj vreau să vă vorbesc aici, deşi cam de la el am plecat :), ci despre năbădăioasa mea relaţie cu roşu, culoarea roşie.
Mac by Evgenia Glavatskaya
Până nu demult, roşu era absent din lumea mea. Alb, negru, gri, hai şi un pic de albastru, cam asta era spectrul meu cromatic. Nimic care să-mi indice pericolul de a ieşi din mulţime. Pentru mine, roşu era sortit persoanelor puternice, încrezătoare, gata oricând să se pună împotriva lumii întregi.
Nu, nu, hotărât lucru: îmi era mai bine fără. 
Zona mea de confort şedea foarte confortabil fără roşu.
Apoi a trecut timpul şi am început să jinduiesc la el. Barierele minţii mele se lărgeau, lăsând să pătrundă mici bobiţe roşii, strecurate la urechi sau o eşarfă cu niscaiva roşu.
Apoi, am văzut că parcă mi-ar sta bine cu roşu, dar parcă tot nu mă îndemnam să-l port.
Aşa e când vrei şi nu vrei să fii văzut.
Şi, într-o zi, am văzut un film. În traducere, titlul suna aşa: Ruj roşu pentru zile negre. Un film inspirat dintr-o poveste reală, experienţa mutilantă fizic şi emoţional a unei femei nevoită să recurgă la mastectomie. Eroina noastră alege să poarte un ruj roşu-roşu la operaţie, semn al puterii, al încrederii, dar mai ales al feminităţii şi frumuseţii (de oricare fel ar fi ea).
M-a marcat acest film, atât de mult, încât am simţit nevoia să preiau, să multiplic şi să diversific gestul ei. Roşu pentru zile/gânduri negre a devenit aproape un automatism. A dat nume unui comportament şi, acum, unui text de pe blog.
Cele mai multe din zilele în care port ceva roşu sunt zile pe care le-aş putea califica drept proaste.
Atunci roşu devine o platoşă, o armură. Îmi spune: eşti în siguranţă, o să fie bine.
Alteori, roşu îmi aminteşte discret să trăiesc, să nu mă las transformată într-o masă amorfă, deziluzionată şi care doar se plânge că e nemulţumită. 
Acesta este poate roşul care îmi aduce aminte de cel pe care inima mea îl pompează neîntrerupt, fără a-mi pune atâtea întrebări.
Şi mai e roşul acela care scoate la iveală altruismul, bunătatea, firescul celorlalţi. Exact ca atunci când, întorcându-mă de la o întâlnire cu prietena mea, Mihaela, m-am aşezat pe o gură de aerisire, încercând să rezolv spinoasa, la propriu, problemă a pantofilor care mă rodeau, când aud:
"Vă stă minunat cu macul acesta la rever! Chiar vă prinde bine."
Am ridicat ochii obosiţi (cum altfel?!) spre doamna atât de drăguţă şi i-am mulţumit pentru darul ei sincer, firesc.

Ne place sau nu, roşu poate fi frumuseţe, putere, încredere, seducţie, atracţie, admiraţie, şi câte alte lucruri marcate de incertitudine. În afară de unul, a cărui certitudine curge prin venele noastre.
Dincolo de toate, roşu e viaţă!

vineri, 23 februarie 2018

Când simţi că parcă nu mai ai nimic de spus...

În ultimele luni nu am mai scris nimic. Nimic altceva în afara lucrurilor pe care trebuia să le scriu. 
Nu am mai scris poveşti, nici texte scurte, cu haz sau fără, nici măcar scrisori... 
Pe cât de uşor au alunecat stilourile mele pe hârtie liniată sau nu, exersând caligrafia, pe atât de greu s-au mişcat gândurile mele, ca nişte sloiuri zgrunţuroase ce lasă dâre adânci.
Sunt vremuri în care zgomotul dinlăuntrul nostru e asurzitor. În zadar te chinuieşti să-l linişteşti, să-l domoleşti sau măcar să-l domesticeşti. E acolo. Te face să fugi de la una la alta, să tot începi şi să nu termini, să te tot întrebi şi să n-ai niciun răspuns.
În vremurile astea, nimic nu mai pare aşa de important. Te strângi, (încerci să) te aduni, firimitură cu firimitură, să te recompui, iar efortul ăsta te consumă zi de zi. Aproape la fel de mult cu cel de a fi funcţional social. Nu mai e loc de spus nimic din suflet, despre suflet. Nimic cu voce tare. Nici măcar oamenilor dragi, nici măcar celor care vor să ştie. Un sărut pe obraz, fugitiv, o îmbrăţişare de îmbărbătare, un "mulţumesc că te gândeşti la mine", un fluturat rapid din mână, de rămas bun... 
Şi, fugi... 
Şi-ncerci să nu mai resimţi dramele altora ca şi când ar fi ale tale, şi-ncerci să nu mai remarci agresivitatea, şi nepăsarea, care se revarsă zilnic din cei mai mulţi dintre noi prin vorbe, priviri, gesturi. 
Şi simţi că parcă nu mai ai nimic de spus...